Cine a fost Ramiz Alia? De la satrapul Hoxha la post-enverism

A incetat din viata vineri, la 85 de ani, Ramiz Alia, mana dreapta, vreme de decenii, a gangsterului totalitar Enver Hoxha, cel care a indeplinit fara murmur poruncile tiranului stalinist de la Tirana. Dar si cel care a acceptat sa tolereze auto-distrugerea citadelei comuniste din Balcani. Nascut intr-o familie musulmana, Ramiz Alia a studiat la faimosul Liceu Francez din capitala albaneza, apoi, in anii razboiului, s-a introlat in detasamentele de partizani comunisti conduse de Enver. A devenit unul dintre principalii propagandisti ai unui regim de o cruzime fara margini, mentinut la putere prin teroare ubicua, necontenita, de catre abjectii ofiteri si agenti ai Drejtoria e Sigurimit të Shtetit (Directia Securitatii Statului). O dictatura care si-a gasit si ea apologeti in Vest, inclusiv, la un moment dat, politologul francez Maurice Duverger.

Ca membru al Biroului Politic, Ramiz Alia a supravegheat, in anii 50, educatia si cultura. S-a situat de partea lui Hoxha in refuzul de-stalinizarii si in ruptura spectaculoasa, din 1960, cu Nikita Hrusciov (subiectul unui roman de Kadare, „Iarna singuratatii noastre”, tradus in franceza sub titlul „Le grand hiver”). La Consfatuirea de la Moscova a partidelor comuniste si muncitoresti din noiembrie 1960, Enver Hoxha l-a atacat fara menajamente pe liderul PCUS. Hrusciov i-a raspuns furibund. Cu cateva luni mai devreme, in iunie, la al III-lea Congres al PMR, la Bucuresti, avusese loc o ciocnire dura intre Hrusciov si seful delegatie Partidului Muncii din Albania, secretarul CC Hysni Kapo. Albania era de fapt ceea ce se cheama un proxy, megafonul a ceea ce Beijingul inca nu rostea cu voce tare. In 1961, la al XXII-lea Congres al PCUS, cand cadavrul imbalsamat al lui Stalin a fost expulzat din Mauzoleul lui Lenin, Albania era practic excomunicata. Singura voce in favoarea lui Hoxha a fost aceea a lui Zhou Enlai, seful delegatiei PC Chinez, admonestat de Hrusciov in cuvantul de inchidere a Congresului. In rest, o cascada de condamnari fara drept de apel, anatemizari, denuntari. In acea faza, Gheorghiu-Dej a sustinut complet pozitiile Kremlinului. Ulterior, dupa ruptura cu Hrusciov din 1962, au fost reluate relatiile pe linie statala si, in 1964, chiar si cele de partid. In noiembrie 1961, la Plenara care rescria istoria PCR, Dej a rostit cuvinte extrem de aspre la adresa lui Hoxha, ecou mimetic al liniei hruscioviste. La randul sau, in memoriile-fluviu publicate peste ani, Enver nu-si ascundea dispretul pentru conducerea comunista de la Bucuresti, catalogata drept corupta, lasa si oportunista. Doua mafii comuniste care se detestau si se agresau reciproc. Ceausescu si Hoxha nu s-au vizitat, relatiile au ramas practic inghetate. Similari in atatea privinte, cei doi dictatori nu simteau nevoia sa dialogheze, traiau fiecare in propria monada totalitara.

Ramiz Alia a sprijinit alinierea cu China maoista, a aclamat „Marea Revolutie Culturala Proletara”, a sustinut apoi politica aberanta de autarhie absoluta promovata de despotul tot mai sangeros, tot mai indragostit de propria sa imagine. Personaj central in acel regim de sultanism ideocratic, Ramiz Alia a contribuit esential la cultul personalitatii lui Hoxha, in multe privinte asemanator cu acela al lui Ceausescu in Romania. Enverismul, ca si kimirsenismul, ca si ceausismul ori dejismul, a fost expresia a ceea ce Ken Jowitt numeste „pariah communism”, un concept pe care m-am straduit sa-l dezvolt in lucrarile mele, inclusiv in „Stalinism pentru eternitate” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005) si in alte scrieri. Traducerea in albaneza a „Stalinismului pentru eternitate” urmeaza sa apara in aceasta toamna. Era vorba de o versiune sui generis de stalinism national, o straategie care miza pe de-sovietizare prin intensificarea stalinismului intern si prin manipularea simbolurilor patriotice, esential diferita de comunismul national simbolizat de Tito. Pentru Hoxha si echipa sa, titoismul a fost o veritabila nemesis, intruchiparea malefica a renegarii, a capitularii, oportunismului, revizionismului si „lichidatorismului”.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/02/doamna-hoxha-si-tragedia-albaniei-socialismul-paria/

Cum reiese din excelenta carte „Sinistra doamna” a lui Fahri Balliou despre Nexmije Hoxha, sotia lui Enver, aceasta l-a privit pe Ramiz Alia ca pe un membru al propriei familii, a fost de fapt patroana sa din umbra. Marele scriitor Ismail Kadare a scris cuvantul inainte al editiei romanesti a acestei fascinante carti, eu am scris argumentul volumului, ocupandu-ma de rolul „tovaraselor de viata si de lupta” ale liderilor comunisti (Nadejda Krupskaia, Nadejda Alliluieva, Elena Ceausescu, Jovanka Broz, Jeannette Vermeersch-Thorez, Lotte Ulbricht, Nilde Jotti-Togliatti, Mirjana Markovic, sotia lui Milosevici, etc)

http://www.humanitas.ro/humanitas/sinistra-doamna

Cand Mehmet Shehu, principalul acolit al lui Enver a fost acuzat de conspiratie si fortat sa se sinucida (ori a fost ucis?), sansele lui Ramiz de a-i succede lui Enver au crescut astronomic. Nu era el adjunctul etern, servitorul obedient care indeplinise cele mai cumplite ordine, inclusiv ingroparea de vii a adversarilor reali ori imaginari ai liderului maxim? Nu participase el cu ardoare la actiunile de prigoana impotriva clericilor si la aplicarea maniacala a articolului „constitutional” care interzicea religia?

Dupa moartea lui Hoxha in 1985, Alia a schimbat macazul si a deschis, la inceput cu extrema prudenta, unele din supapele de respiratie in cadrul acelui sistem totalmente aberant si asfixiant. Cel care fusese artizanul represiunii absolute si al unui control delirant, de-a dreptul orwellian, asupra populatiei terifiate, devenea, mai mult sau mai putin subit, campionul relaxarii. Parte din motivatia sa era legata de abisala criza economica si sociala din Albania. Parte era efectul de difuziune a ideilor reformiste promovate de Gorbaciov. Alia a anulat prohibitia religiei, a liberalizat cenzura, a deschis Albania spre vecinii ei. A renuntat la atacurile isterice impotriva „revizionismului”, a inlaturat portretele lui Lenin si Stalin din cladirile publice, a incurajat, spre stupoarea vaduvei lui Enver si a ciracilor acesteia, dezenverizarea, deci destalinizarea, partidului comunist. Era insa prea tarziu, nu era suficient, fortele schimbarii revendicau modificari sistemice si nu doreau ca acestea sa fie intreprinse de oamenii compromisi prin participarea la crimele regimului totalitar, la construirea si functionarea monstruosului Gulag albanez.

Ramiz Alia a fost inlaturat de la conducerea tarii in 1992, a fost arestat, a fost condamnat pentru coruptie in 1994, a profitat de starea de haos din acea perioada pentru a parasi inchisoarea ramasa fara gardieni. A plecat, dupa toate probabilitatile, in Grecia, unde locuia una din fiicele sale. Alte surse sustineau chiar ca ar fi ajuns in Suedia. Se pare ca s-ar fi intors in Albania in 1998, dar informatia nu este confirmata de date precise. A preferat sa dispara in ceata uitarii, nu se stie exact ce-a facut in ultimii ani, cu cine se vedea, ce ganduri si amintiri il bantuiau. Va fi avut remuscari pentru anii in care a fost flagelul regimului Hoxha? Isi va fi amintit de Koci Xoxe, acel Patrascanu, Kostov ori Rajk al Albaniei ucis intr-unul din primele procese spectacol din Europa de Est stalinizata? De Liri Belishova, executata si ea cativa ani mai tarziu? De Mehmet Shehu, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania. prim ministru si succesor desemnat al lui Hoxha, stigmatizat drept agent imperialist si obligat sa moara in circumstante inca misterioase? De miile de tarani lichidati in anii colectivizarii? De intelectualii umiliti si supusi celor mai abjecte ritualuri ale degradarii umane?

„Viata nu inseamna devotament pentru o persoana, ci pentru o idee” afirma Ramiz Alia in 1992. Asemeni lui Ceausescu, el a fost un zelot al stalinismului. A dovedit insa mai multa flexibilitate, a inteles ca modelul economic bolsevic este falimentar. Cu moartea in suflet, a acceptat pluralismul. A recunoscut ca „nu exista alternativa la economia de piata”. Niciodata, sub nicio forma, Nicolae Ceausescu n-ar fi subscris la o asemenea erezie. In 1992, Ion Iliescu se mai afla inca in cautarea celei „de-a treia cai” intre socialism si capitalism…