sâmbătă, iunie 19, 2021

 Complicii

                                               

 

 „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel, încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski n‑ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil. Suntem încă departe de acest ideal.“

  Boris Pasternak

În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

 ***

Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică „contra naturii” (o „orânduire”, cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă „legitate a istoriei”), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: „Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze”.

***

Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei „în slujba”. Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio România Cultural”.

***

Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul „călăilor și complicilor” de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în „noua” istorie! Același text comemorativ al „României Culturale” ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost „o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989”. Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în „Epopeea Națională” lansată cu ocazia „tezelor din iulie” din 1971 de Ceaușescu,  menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.
În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o „zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989”, cu  „Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei”, ipocrizia și tupeul „emanaților” au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început? Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu excepția celei din 2004-2008),  președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că aceasta e însăși „normalitatea” în care s-a instalat societatea noastră de trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut până mai ieri legile democrației și au instrumentat „procesele Revoluției”?
Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, „ultimul boier român în viață”, un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetățean de onoare al Capitalei” acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.

***

Când citim în paginile „spovedaniei” Elisabetei Rizea [1]  că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându‑li‑se gingiile odată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinţii şi părul („în pat dinţii din gură, cole jos păru“), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? „Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om“, spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. „Atâtea sunt de spus…“
Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expre­siei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în „dialog cu un tiran”, lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și cu o voce subțire, cu ce drept o face.
Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris „Stop, Mörder! Brașov = Auschwitz”; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că „la venirea morții”, oamenii din generația lui „se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989” și că vor trebui să le dea socoteală.
„Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s‑a limpezit lumea.“

***

S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora „li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie”. Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.
Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. „Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie“, spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. „Atâtea sunt de spus…“
Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la „Radio România Cultural”, Sergiu Nicolaescu. „Om politic controversat”, titrează site-ul. Auziți: „controversat”!

***

Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.
PS De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că „nu sunt toți la fel”. Recent, noul primar al sectorului I, mi-a pus la îndemână un argument solid: a deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, parcul „Elisabeta Rizea”. Nu sunt toți la fel.

NOTE

[1] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Humanitas, București, 1993.

Distribuie acest articol

96 COMENTARII

  1. Paunescu, totusi, a mai fost odata onest, cand a scris poezia „Legenda cailor indolenti”(parca asa-i spune). De inspiratie ionesciana, pornind de la rinoceri, dar sincera. Si publicata !

    • Cu regret iti spun: Nu ai inteles nimic !

      PS. In alta ordine de idei: Daca nu s-ar fi visat un Maiakovski al romanilor, Paunescu putea fi un mare poet, fie si doar si prin sonetele de dragoste pe care le-a scris !

      • Ce sa speram? Ca intelectuali ca ei au fost dispusi sa crediteze un presedinte dovedit colaborator al Securitatii (Basescu), doar pentru ca era persoana agreata de cercurile transatlantice?

  2. In ultima vreme am tot comentat negativ la articolele domnului Liiceanu, asta de cand domnia sa l-a dat in judecata pe Liviu Antonesei pentru o asa-zisa calomnie. Domnul Liiiceanu a pierdut de doua ori procesul, inclusiv la apel, dar aflu acum ca merge cu apelul la Curtea Suprema. Si oamenii mari pot fi uneori foarte mici.
    Un dracusor ma impingea (sau impungea) sa comentez negativ si azi, dar trebuie sa admit ca in cazurile Sergiu Nicolaescu si Adrian Paunescu domnia a pus punctul pe i. Ambii au fost o gretoasa combinatie de slugarnici si profitori. Dupa mine nu activitatea lor de inainte de 1989 este cea mai gretoasa, ci obraznicia de dupa 1990, lipsa de bun simt de dupa 1990. A Paunescu a fost un fel de Sadoveanu, la fel de nesimitit si corpolent, un individ care a ilustrat la propriu o veche zicala: pe o prostituata daca o scuipi, ea spune ca ploua. Sergiu Nicolasecu a fost doar un individ mediocru, un profitor de mare clasa, cu o cultura sumara, dar cu un ego cat un munte.

    • Cati Sergiu si cati Adrian a avut si are si inca va avea aceasta natiune ?
      Cei din gasca lor au fost aidoma idolilor.
      Ei au fost prinsi la mijloc.
      Si au fost folositi ca atare.

  3. A fi? Nebunie și tristă și goală;
    Urechea te minte și ochiul te-nșală;
    Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic.
    Decât un vis sarbăd mai bine nimic.„ ne zice poetul si poate ar fi bine sa il ascultam peste timpuri .Inca am ramas in minte cu zurgalaii lui Dandanache: Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… Stii, m-a zdrunţinat!… Si clopoţeii… îmi ţiuie urechile… stii asa sunt de ameţit si de obosit… nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule…sau inca mai visam la – sfiintele moaste , cele fermecate , pline de pupaturile altora sau inca ne uitam, cu jiind, la drobul cel de sare impregnat cu vesnica noastra teama de accepta noul .Inca am ramas (unii dintre noi ) cu nostalgia filmelor lui Nicolescu si nu numai , a Cenaclului Facara si a odelor poetice aduse celor care au condus tara atita amar de vreme . Doua generatii , ba chiar trei , ce au acceptat aproape fara sa cricneasca asa numitul Comunism , ceausisto – stalinist si care ,timp de 31 de ani ,au fost parte la aceasta firava , dar hulpava forma de democratie romaneasca , ar trebui sa inteleaga ca rolul acestor generatii (prost jucat si fricos acceptat ) s-a terminat. – .Vremea generațiilor ce au sustinut acel regim- de trista amintire – pare a se incheia .Ar trebui , noi cei care inca tremuram de frica ,prin cotloanele intelegerii noastre , sa incercam sa intelegem ceea ce generatiile ce vin din urma doresc sa ii ajutam si sa le respectam nevoile , modalitatile prin care acestia isi exprima existenta , sa le admiram curajul si dorinta de a creea o noua societate , ce are la baza acceptul Omului ,ca fiinta rationala , fiinta ,ce respecta conditia umana a fiecaruia dintre noi . Cel putin asta vedem ca se vrea a se intimpla in aceasta parte a lumii civilizate . Sa ii lasam pe cei tineri sa isi ocupe locul in aceasta lume ,un loc pe care noi nu am reusit sa il facem mai bun ,nu trebuie decit sa privim in jur si sa acceptam cit de neputinciosi am fost .

  4. Asa este. De altfel, daca te uiti la productiile lui Sergiu Nicolaescu, in care el si-a rezervat de obicei si roul central, vezi un actor prost, fara expresivitate, „solemn” cum zicea A. Plesu despre prosti. Uneori genul asta de a face actorie pare ca s-a luat si la alte personaje, si aici intervine „geniul” regizorului, de parca toti joaca intr-o sceneta de la o serbare. Despre mistificarea istoriei in filmele sale nu mai are rost sa vorbim, au fost filme de propaganda ale fostului regim.
    Cei care il cred inca un mare actor, regizor si producator probabil ca o fac fie din inertie, fie nu inteleg mai mult, asa ca un film premiat la concursuri internationale, ce nue cazul la Nicolaescu, care te pune pe ganduri, care are ceva de spus, de criticat cu privire la lumea asta, nu inseamna nimic pentru ei. Pana la urma, asta e una din definitiile artei, anume „critica vietii”. Filmele lui Nicolaescu nu imi produc nicio tresarire si probabil nici celor care il considera mare actor sau regizor, însă lor le gadila un orgoliu nationalist inoculat de altii si pe care nu au stat o clipa in viata sa il constientizeze si sa il puna la indoiala.

    • Ba cred c au fost…
      Osânda la Moscova si Mihai… prin America (li s a parut interesanta miscarea trupelor pe campurile de luptă, nestiind ca era servit cu recruti si cadre de catre ministerul apararii, la Ordin de foarte Sus!
      Decat la cules porumb, mai bine la filmari si construit decoruri.

  5. Cred că prezentarea autorului e importantă pentru a înțelege „trecutul recent”, perioada de tranziție și legătura cu naționalcomunismul ceaușist. Contaminarea spațiului public nu e posibilă, nu e eficientă fără complicitatea și colaboraționismul unor creatori talentați.
    Secolul 20 e secolul complicilor și al colaboratorilor cu cele două totalitarisme care au deformat și au amputat în mod îngrozitor societatea civică.

    „Triumf des Willens”´, victoria vointei,
    filmul realizat de regizoarea Leni Riefenstahl la congresul partidului NSDAP (partidul naționalsocialist german al muncitorilor) 1934 la Nürnberg e un omagiu adus Führerului AH.
    Complicitatea regizoarei talentate Leni Riefenstahl cu naziștii a durat pâna la sfârșit 1945.

    (Helene Bertha Amalie „Leni“ Riefenstahl * 22. August 1902 in Berlin; † 8. September 2003 in Pöcking war eine deutsche Filmregisseurin, -produzentin und -schauspielerin sowie Drehbuchautorin, Schnittmeisterin, Fotografin und Tänzerin. Sie gilt als eine der umstrittensten Persönlichkeiten der Filmgeschichte. Einerseits wird sie von vielen Filmschaffenden und -kritikern als „innovative Filmemacherin und kreative Ästhetin“ angesehen, andererseits für ihre Werke im Dienst der Propaganda während der Zeit des Nationalsozialismus kritisiert.
    Mit Der Sieg des Glaubens entstand der erste von insgesamt drei NS-Propagandafilmen, die Riefenstahl in den Jahren 1933 bis 1935 über die Reichsparteitage der Nationalsozialistischen Deutschen Arbeiterpartei in Nürnberg drehte und die auch als „Reichsparteitagstrilogie“ bezeichnet werden. Den Auftrag für Der Sieg des Glaubens erteilte ihr das Reichspropagandaministerium unter der Leitung Joseph Goebbels’. Dieser hatte am 17. Mai 1933 in seinem Tagebuch notiert: „Nachmittags. Leni Riefenstahl. Ich mache ihr den Vorschlag eines Hitlerfilms. Sie ist begeistert davon.
    Hitler persönlich beauftragte Riefenstahl, auch den sechsten Reichsparteitag der NSDAP, der vom 5. bis 10. September 1934 in Nürnberg stattfand und zu dem eine halbe Million Menschen erwartet wurden, filmisch zu inszenieren. Er ließ ihr alle künstlerischen Freiheiten und die NSDAP stellte der „Reichsfilmregisseurin“ nahezu unbegrenzte Mittel und ein Team von 170 Mitarbeitern, darunter 36 Kameramänner und neun Flugkameramänner, zur Verfügung. Sie benötigte sieben Monate für die Fertigstellung des rund 110 Minuten dauernden Films, der bei seiner Uraufführung am 28. März 1935 im Ufa-Palast in Berlin ein großer Erfolg wurde. Im darauffolgenden Monat lief er in 70 deutschen Städten im Kino an, wo er für Rekordeinspielergebnisse sorgte.
    Riefenstahl hatte mit innovativen Montagetechniken, ungewöhnlicher Kameraführung und suggestiver musikalischer Untermalung einen Film geschaffen, der eines der wichtigsten Propagandamittel der Nationalsozialisten wurde. Mehr als 20 Mio. Deutsche sahen den Film, der auch in Schulen vorgeführt wurde. Zusätzlich veröffentlichte Riefenstahl das Buch Hinter den Kulissen des Reichsparteitagsfilms. Für Triumph des Willens erhielt Riefenstahl den Nationalen Filmpreis 1934/35, den Preis für den besten ausländischen Dokumentarfilm bei den Internationalen Filmfestspielen von Venedig 1935 und den Grand Prix bei der Pariser Weltfachausstellung 1937.
    Nach der im Jahr darauf erfolgten Machtübernahme der NSDAP erhielt Riefenstahl den Auftrag, die „Reichsparteitagstrilogie“ zu drehen. Die Propagandaproduktionen Der Sieg des Glaubens, Triumph des Willens und Tag der Freiheit! – Unsere Wehrmacht entstanden in den Jahren 1933 bis 1935. Für Triumph des Willens erhielt Riefenstahl den Deutschen Nationalen Filmpreis 1934/35, die Auszeichnung für die beste ausländische Dokumentation bei den Internationalen Filmfestspielen von Venedig 1935 im gleichfalls faschistischen Italien sowie den Grand Prix auf der Pariser Weltfachausstellung.
    Unter dem Titel Olympia veröffentlichte Riefenstahl 1938 eine zweiteilige Dokumentation über die Olympischen Sommerspiele 1936 in Berlin. Der Film wurde vielfach als ästhetisches Meisterwerk gelobt, aber auch für seine propagandistischen und ideologischen Elemente kritisiert. Riefenstahl bekam für ihre Arbeit unter anderem den Deutschen Nationalen Filmpreis 1937/38, die Coppa Mussolini, eine olympische Goldmedaille vom Internationalen Olympischen Komitee und den Kinema-Jumpō-Preis im damals imperialistischen Japan verliehen.
    Während des Zweiten Weltkrieges filmte sie mit dem „Sonderfilmtrupp Riefenstahl“ Hitlers Überfall auf Polen.).

    Leni Riefenstahl este un exemplu de „complice” cu regimului nazist, cu Führerului AH. Talentul nu a exclus complicitatea, lăcomia și energia cu care a colaborat cu naziștii.

    Musollini a instalat un regim fascist 1922-1944 în Italia. S-a folosit de intelectualii la modă, inclusiv de futuriștii italieni, pentru a prezenta regimul său fascist în spațiul public italian și mondial.

    (Nach Anfängen bei der sozialistischen Presse stieg Mussolini 1912 zum Chefredakteur von Avanti! auf, dem Zentralorgan des Partito Socialista Italiano (PSI). Als er dort offen nationalistische Positionen vertrat, wurde er im Herbst 1914 entlassen und aus dem PSI ausgeschlossen. Mit finanzieller Unterstützung der italienischen Regierung, einiger Industrieller und ausländischer Diplomaten gründete Mussolini bald darauf die Zeitung Il Popolo d’Italia. 1919 gehörte er zu den Gründern der radikal nationalistischen und antisozialistischen faschistischen Bewegung, als deren „Führer“ (Duce) er sich bis 1921 etablierte.
    Gerade in seinen Äußerungen über Wissenschaft, Kunst und Kultur finden sich viele Übertreibungen, Erfindungen und einander ausschließende Widersprüche. Da Mussolini glaubte, als Experte auf allen Gebieten gelten zu müssen, stellte er absurde Behauptungen auf wie die, er habe alle 35 Bände der Enciclopedia Italiana gelesen, lese die Texte antiker griechischer Philosophen im Original oder schaffe es, trotz der auf ihm lastenden Arbeitslast pro Jahr etwa 70 Bücher zu lesen. Zutreffend war, dass er beispielsweise Platon in Übersetzung las und auch seine sonstige Lektüre durchaus umfangreich war; italienischen Autoren ließ er nach Neuerscheinungen gelegentlich Anmerkungen und Kommentare zukommen. Deutsche und französische Autoren konnte er in der Originalsprache lesen. Hitlers Geschenk zu seinem 60. Geburtstag war eine 24-bändige Gesamtausgabe der Werke Nietzsches. Trotz gegenteiliger Behauptungen blieb ihm die englischsprachige Literatur vergleichsweise fremd. Sein Verhältnis zur darstellenden Kunst war widersprüchlich. Er sorgte persönlich für die Auslobung hochdotierter Preise, beklagte aber gern und häufig, dass ein Übermaß an ästhetischer Verfeinerung die Italiener über Jahrhunderte korrumpiert und verweichlicht habe. Werke der Malerei verstand er nach eigener Aussage nicht, Ausstellungen suchte er so gut wie nie auf.
    Der „Intellektuelle“ und „Kulturmensch“ Mussolini ist schwierig einzuordnen. Mussolini war ein produktiver Autor. Sein Stil war durchaus geschliffen, und er äußerte sich – mit unterschiedlichem Tiefgang – zu allen großen politischen und kulturellen Debatten seiner Zeit. Seine nach dem Zweiten Weltkrieg von Anhängern zusammengestellten Reden und Schriften füllen 44 Bände.
    1:Renzo De Felice (Hrsg.): Autobiografia del fascismo. Antologia di testi fascisti 1919–1945. Bergamo 1978.
    2:Giorgio Pini, Duilio Susmel: Mussolini. L’uomo e l’opera. 4 Bände, Florenz 1953–1955 ).

    Fascismul italian s-a folosit de „intelectualii”, artiștii, arhitecții futurismului italian. Marinetii a preluat ministerul culturii.

    (Mit dem Sammelband Futurismo e Fascismo, den er seinem „großen und teuren Freund Mussolini“ widmete, leitete Marinetti 1924 die Aussöhnung mit dem Faschismus ein, was ihm den Posten des Kultusministers einbrachte. Die Rolle des Futurismus im Rahmen der Kunst des etablierten Faschismus war aber bereits vorher entschieden worden. Der Futurismus musste sich die politische Anerkennung mit dem ‚passatistischen‘ Novecento teilen, einer eher klassizistischen Kunstrichtung, die von Mussolini bevorzugt wurde. Nicht Marinetti, sondern der 1929 gegründete Faschistische Verband der schönen Künste sorgte dafür, dass die Beschickung von Ausstellungen und die Vergabe staatlicher Aufträge in der von der obersten Führung gewünschten Stilmischung erfolgt. Dabei kam der Futurismus häufig nur dann zum Tragen, wenn es galt, den dynamischen, zukunftsorientierten Charakter des neuen Italien zum Ausdruck zu bringen. Dass der Futurismus um seine Stellung kämpfte, ist den zahlreichen Manifesten dieser Zeit zu entnehmen.
    Als bedeutendste Strömung des „2. Futurismus“ kann die von d’Annunzio inspirierte und von Mino Somenzi mit einem Manifest geadelte Aeropittura bezeichnet werden, die den Beinamen „Arte Sacra Futurista“ erhielt. Mit der in den Weltraum ausgreifenden Luft- und Raumfahrtliteratur und der Aeropoesie fand Marinetti Anknüpfungspunkte an die alten futuristischen Topoi von Dynamik, Fortschritt und Geschwindigkeit, die nun mit Patriotismus, Flugheldentum und subtiler Kriegspropaganda den neuen Zeiten angepasst wurden. Die Architektur, die in der ersten futuristischen Phase keine praktische Umsetzung erlebte, konnte nun aufgrund der regen öffentlichen Bautätigkeit des Regimes weit besser zur Entfaltung kommen. Obwohl die futuristischen Architekten mit Mussolinis Vorliebe für den Klassizismus leben mussten, gelang es dennoch Bauwerke nach futuristischen Grundsätzen zu errichten, die sich an den Prinzipien von Zweckmäßigkeit und Modernität orientierten und die Möglichkeiten ausschöpften, die die neuen Baumaterialien boten. Zu den öffentlichen Gebäuden, darunter Eisenbahnstationen, Seebäder, Postämter, Kraftwerk, Schulen und Kasernen, gehört auch der bekannte Bahnhof von Trient, der von Angiolo Mazzoni entworfen wurde.
    Die wichtigsten Vertreter dieses ‚zweiten‘ Futurismus (1924–1945) waren die Multitalente Enrico Prampolini, Giacomo Balla sowie Fortunato Depero (Schauspiel, Malerei, Präsentation), die Maler Gerardo Dottori, Tullio Crali, Ivano Gambini, Giovanni Korompay, Guglielmo Tato und Fillia sowie die Architekten Paladini, Chessa und Sartoris. Ihr wichtigstes Sprachrohr wurde die Zeitung «Noi», die ab 1924 erschien.).

    Cred că prezentarea autorului e importantă pentru a înțelege „trecutul recent” și legătura cu naționalcomunismul ceaușist. Continuitatea naționalcomunismului ceaușist în perioada de tranziție poate fi văzută foarte clar în relația cu cei doi „complici” Sergiu Nicolaescu și Adian Păunescu. Prezentarea autorului GL inițiază o dezbatere necesară, utilă, azi și mâine.
    Fără a clarifica rolul complicilor în naționalcomunismul ceaușist umbra apăsătoare a trecutului recent rămâne nocivă și distructivă încă mult timp. Cred că textul autorului GL e o contribuție importantă în „meseria de cetățean” pe care unii din generația cu biografia în două epoci foarte diferite o pot realiza azi.

    Care Românie e de dorit?
    Care UE?
    Secenele recente la TV cu simpatizanții lui D. Trump la asaltul clădirii Senatului și Congresului american avertizează: meseria de cetățean nu poate fi neglijată niciunde pe glob. Cea mai veche și mai puternică democrație din lume poate fi atacată în miezul ei.
    „si pe Forumul Romanum pasc oile” a scris B. Kolf în „Neue Literatur București 1974” (auch auf dem Forum Romanum weiden die Schafe).

  6. Nu sunt de acord cu dvs. in ceea ce priveste creatia artistica a lui Sergiu Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu a facut filme artistice nu documentare. Sunt o multime de regizori anglo-saxoni ce au facut filme artistice despre faptele de glorie si istorice ale popoarelor respective. Putem spune si despre acestia ca: ”Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale.” Exista mii de filme artistice in care istoria este ”falsificata” dar noi trebuie sa ne legam de Sergiu Nicolaescu si eroii sai, in timp ce-i adulam pe eroii celorlalti. ”Independenta Romaniei” a lui Grigore Brezeanu nu ”falsifica” deloc istoria? Eu cred ca n-ar trebuie sa manifestam, sa transmitem un astfel de mesaj fata de filmele si eroii REGIZORULUI Sergiu Nicolaescu, inainte de a compara filmele sale cu altele la fel de contrafacute.

    • Sa stiti ca o minciuna nu justifica alta minciuna. Nu stiu cat de multa istorie universala cunoasteti, e posibil sa fiti foarte bine informat si documentat, dar cu ce a influentat si mintit masele din Romania un regizor anglo-saxon? Chiar nu intelegeti ca Nicolaescu a manipulat si falsificat istoria de dragul unor privilegii materiale si nu din nestiinta? Pana la urma despre asta e vorba, de pactul facut cu diavolul( ceausescu) pentru a i fauri acestuia o aura mistica, de mare conducator. De ce ar trebui sa i trecem cu vederea asta? Si de ce trebuie sa i lasam in continuare pe cei care au posibilitatea sa duca minciunile aste mai departe, sa o faca?

      • ”…dar cu ce a influentat si mintit masele din Romania un regizor anglo-saxon?” Sa luam ca exemplu orice film ARTISTIC anglo-saxon despre eroii lor celebri din istoria mai indepartata. In aceste filme ARTISTICE se respecta stricto sensu istoria? Eu nu comentez faptele omului Sergiu Nicolaescu care si-a vandut sufletul diavolului, eu comentez cerbicia unora de a demonstra ca eroii prezenti in filmele ARTISTICE romanesti, n-au legatura cu istoria. Da nu au legatura asa cum nici in alte filme ARTISTICE nu au aceasta legatura. Nu discutam despre un film DOCUMENTAR, unde istoria trebuie respectata, discutam despre un film ARTISTIC. Acum, daca pe englezi nu i-au influnetat filmele lor artistice despre istorie, eroii lor, de ce cred unii ca i-ar influenta in mod negativ pe romani filmele noastre istorice? Doar pentru ca sunt regizate de Sergiu Nicolaescu! Ce-ar fi ca in UK sa apar unul care sa critice minciunile din filmele artistice istorice facute de englezi?!? Fiecare popor isi are eroii sai, reali sau ireali, cu faptele lor reale sau ireale, un film ARTISTIC, are rolul de a prezenta romantat acesti eroi, unor spectatori care nu platesc sa vada filme DOCUMENTARE.

        • Sigur stia ce face,Elena Ceausescu era contrariata cand l-a vazut in ce barca e in decembrie 89 cred ca au auzit-o mai multi”asta (S,N.) ce mai vrea ,ca s-a plimbat prin toata lumea”

      • @ breana adrian 09/01/2021 At 9:43
        La vremea aceea can Sergiu Nicolaescu a „manipulat si falsificat istoria de dragul unor privilegii materiale” si cand era vorba de”pactul facut cu diavolul( ceausescu) pentru a i fauri acestuia o aura mistica, de mare conducator”, unde erati ?
        Stiati (s-au ati prevazut) atunci ca regimul comunist urma sa dispara ?
        De ce n-ati spus atunci ?
        Sau acuma sunteti un viteaz in urma razboiului ?

  7. Cum sa ne atingem de „regizorul” revolutiei ? iar filmele sale nemuritoare ruleaza in continuare tot pe posturille publice TV, incaseaza cineva drepturi de autor ?

  8. Astept cu nerabdare sa-mi completez lectura cu acest al treilea volum Wolton. Intre timp, la aproape 60 de ani, imi rememorez trairile din adolescenta si din tinerete. In cautare, atunci , de modele, am analizat cu mintea tinara, toate persoanele si personalitatile din anturajul meu provincial. Niciuna nu mi-a servit de model. Cu trecerea timpului am inteles de ce. Crescind intr-un mediu educat, am sesizat degraba tot ce multi dintre ei aveau gaunos si otravitor. Acestia erau „complicii”, oamenii pe care eu, in indignarea mea, i-am numit ” cei care au pus de la ei”. Adica au cautionat un regim mirsav, au dat idei si au contribuit la fapte. Nici unul nu era de fapt obligat, prin contextul socio-istoric al epocii, sa o faca. Desigur, nefacind-o, nu ar fi obtinut atitea privilegii ( visul oricarui nomenclaturist), dar nici nu si-ar fi riscat viata sau oprimarea, daca ar fi continuat sa-si exercite o meserie cinstita, mai mult sau mai putin neutra politic. Imi trec prin minte nenumarate exemple de oameni obisnuiti, priceputi sau competenti, dar care si-au vindut de buna voie integritatea morala pentru citiva banuti. Ar fi putut sa nu o faca. Ar fi putut sa nu devina complici, fenomen de masa; la fel, de masa , ar fi putut ramine si fenomenul invers; nu am trait acele vremi si poate condamn prea tare . Sunt insa cu totul de acord si sustin tezele autorului; sper sa revin si cu alte detalii si sa dezvolt aceasta tema, ce continua sa fie o drama nationala.

  9. Am cautat pe site-ul Romania cultural materialul despre Sergiu Nicolaescu. Nu l-am mai gasit. Se pare ca sunt fermi pe pozitii oamenii astia.

  10. Intreg comentariul, pertinent si argumentat,imi starneste deopotriva o revolta surda si neputincioasa in suflet cat si o tristete pe masura. Cata vreme,asa cum bine se zice, tropaiturile securistilor pensionari si ale vlastarelor lor vivace inca ne vor innamoli urechile prin media in ansamblu si mai ales,sistematic, din locurile cheie ale acesteia unde au intepenit de decenii ( TVR,Radio Romania).Cred ca e important, totusi, ca lucrurile sunt spuse.

    • Ati luat-o un pic pe aratura! Securistii ensionari si vlastarele lor vivace sunt de cautat in Parlamentul Romaniei, ambasade si guvern mai degraba decat la Radio Romania Cultural, nu credeti?

  11. probabil e prea mic comentariul meu dar merita atentionat noul primar pt mutarea statuii lui Paunescu din spatiul public, pentru revenirea la denumirea Parcului Ioanid si a parcului Herastrau( pt. a pastra istoria locului). Viitoarele parcuri nou infiintate ar putea prelua aceste nume.

  12. Că fascismul și comunismul sunt urgii și încă unele cumplite și fanatice e adevărat. Dar nu e fanatism să crezi și că orice participant voit la menținerea acestor sisteme s-a compromis moral într-atât încât să nu mai putem nici măcar spune despre ei că merită atenție? Privilegiul curățeniei morale absolute le este dat sfinților, eroilor și poate nici măcar lor. Avem datoria abstractă de a le cere tuturor să fie buni în mod absolut, dar nu putem să-i scoatem din istorie pe toți cei care n-au fost în stare să se ridice atât de sus, fiindcă asta ar însemna excluderea tuturor. La un moment dat, dacă vrem să păstrăm ceva din istoria culturală, tot trebuie să facem distincția elementară între ce-au fost artiștii ca artiști și ce-au făcut.

    Cât ar trebui să nu mai putem publica Ezra Pound, de pildă? Maiakovski? Câtă vreme să nu mai putem spune despre ei că au fost „mari”? Cu siguranță încă putem să-i citim, nu? Și dacă se întâmplă să-i citim și să ni se pară buni, atunci cu siguranță încă putem să spunem că ne plac? Ce ne facem cu toți cei care s-au compromis moral și-au scris și lucruri peste care nu se poate trece, fiind uneori „complici” în chiar inima operelor lor? Nu putem crede că compromiterea morală compromite totul decât dacă credem deopotrivă că din istorie nu mai poate fi păstrat decât ce-au făcut cei câțiva inexistenți care nu s-au trădat niciodată nici pe ei înșiși, nici pe alții.

    E adevărat că Păunescu nu e Maiakovsi, dar nici nu trebuie să fie; de îndată principiul acceptat că putem onora din istorie, pentru arta lor mare, pe cei care, prin însăși această artă, au pactizat cu regimurile dictatoriale, ce ne oprește să dăm atenția cuvenită și unor artiști minori, ca Păunescu? Dacă criteriul prin care distingem între artiștii compromiși care merită atenție și cei care nu merită atenție este că unii sunt „mari” și alții nu, atunci n-am rezolvat mare lucru.

    Toată această iscusință a indignării morale e necesară, cred, într-o societate unde intelectualilor le-a lipsit adesea busola morală, dar ea trebuie temperată: cine se indignează des nu mai găsește timp pentru distincții, tocmai pentru că e orbit de focul propriilor convingeri. Că ne place sau nu, tensiunea dintre „a fi un om care greșește” și „a fi un om care scrie poezii bune” este irezolvabilă.

    În fine, nu țin neapărat să aduc argumentul ăsta în apărarea lui Nicolaescu – nu cred că merită apărat artistic, dar problema de principiu rămâne. Unde ne oprim cu judecarea istoriei culturale în termeni morali?

    • Nu cred ca a cerut cineva sa fie interzise filmele lui Nicolaescu sau poeziile lui Paunescu. Mingea e in terenul nostru, al consumatorului. Noi trebuie sa ne schimbam perceptia si sa vedem „operele” acestora cu alti ochi., iar intelectuali de calibrul d-lui Liiceanu chiar trebuie sa ne ajute in acest sens. Acum peste 30 de ani, savuram filmele lui Nicolaescu fara a ne permite luxul discernamantului, fiindca atunci nu primeam altceva si orice procarioara din asta era o bucurie absoluta. Repet, absoluta, ca o gura de apa pentru un ostatic tinut insetat, care nu se mai uita ca bea direct dintr-o balta murdara. Dar azi, trebuie sa punem in balanta multe alte lucruri, iar cei care inca mai cred ca S.Nicolaescu reprezinta ceva, o fac din inertie si pentru ca le e lene sa judece lucrurile din perspectiva timpului actual, in care nu se regasesc.
      Sa va dau un exemplu: o artista a epocii comuniste se declara scarbita de faptul ca azi se consuma „non-valoare”, prin asta, incercand sa faca sa se subanteleaga ca in vremurile trecute, ea si cei ca ei aveau o valoare absoluta. „Jucam la mare cu teatrele de vara pline”, spunea dansa. Ce n-a vazut vreodata, poate fiindca nu si-a pus problema, e si perspectiva omului care se inghesuia sa o „consume” la teatrul de vara de la mare: altceva nu prea aveai ce sa faci la mare. De aceea era teatrul plin, oamenii nu stateau sa gandeasca daca alegerea lor e buna, fiindca nu prea erau familiarizati cu alegerile. Atunci era simplu: prinzi bilet, cumperi. Inlocuiti „bilet” cu orice altceva. Acesti artisti, carora le-a apus steaua, au ales doar explicatiile convenabile pentru ei: ei au fost buni, acum lumea s-a prostit si nu ii mai consuma pe ei, cei buni, fiindca oamenii sunt prosti si vor doar kitsch. Insa ei, si il includ aici si pe S. Nicolaescu, nu erau de succes din perspectiva alegerilor libere ale publicului, erau preselectati de Partid si bagati pe gat oamenilor de erau convenabili sau macar nu erau periculosi. Si cel mai mare pericol era sa faca oamenii sa gandeasca. Sa gandeasca ca poate au de facut niste alegeri in viata. O posibila definitie a artei este „critica vietii”, adica tocmai chestii care te pun pe ganduri si te fac sa vezi lucrurile diferit de „main stream”. Conform acestei definitii, odele ridicate partidului, inclusiv filmele nationalist-istorice, erau chiar opusul artei, insa chiar si tacerea din acele vremuri, bagatul capului in pamant cu glumite „nevinovate” de tip teatru de revista, e destul de inacceptabila dupa standardele de azi.
      Cand lumea s-a liberalizat, s-a liberalizat si alegerea, gandirea si o parte din oameni nu au vrut sa mai auda de cei carora le-au fost bagati pe gat atiata ani. Si au inceput sa ii vada cu alti ochi. Uitati-va mai bine cum joaca Nicolaescu de fapt, dar si ceilalti actori din filmele lui. Eu as afirma ca nu sunt filme, ci doar scenete istorice cu buget imens, fanteziste, si ca trebuie luate ca atare.
      Daca unii consumatori refuza tot ce e nou si se regasesc in operele acelea, au motivele lor. Eu zic ca, dincolo de tristetea fenomenului, el este normal dpdv psihologic: cand esti supus unui abuz, devii fie prea „compliant” cu abuzatorul (sindromul Stockholm/codependent) fie prea razvratit. In ultimii 30 de ani am avut in general toata intelegerea fata de „complianti” si 0 intelegere fata de „razvratiti”, pe care am ajuns sa ii batem cu minerii si azi ii numim peiorativ „#rezisti”. Domnul Liiceanu merge pe nota morala a povestii si ii dau dreptate. Acei oameni, la fel ca artista pe care o aminteam, nu au nicio cadere morala sa judece prezentul, fiindca, alegerile de azi, oricat de proaste sunt, sunt facute in conditii de libertate needucata. Educatia are nevoie mai intai de libertate si va trebui sa ii dam timp ca sa isi spuna cuvantul. Chiar daca dupa liberalizare, aparent ne ducem in jos, sunt doar bube vechi care „coc” si care se vor sparge pe rand, oamenii au sansa se autoeduce si sa evolueze, iar unii au facut-o deja, nu toti evoluam la fel de repede, iar unii deloc, din contra, regreseaza. Acesti „compliantii”, care inca se regasesc in operele lui Nicolaescu, nu au nicio cadere morala sa judece „razvratitii”. Oricate bube si inconsistente au „razvratitii”, macar nu se fac vinovati de complicitate cu sistemul. Ca sa fie foarte clar, a tacea si inghiti, cu totate victimizarile de rigoare, nu inseamna eroism, insemna complicitate.

      • @ Gigel 08/01/2021 At 14:00
        Nu stiu daca ati fost „la mare” in orice insula din Caraibe sau in Mexic dar daca mergeti acolo cu bilet „all inclusive” in fiecare seara veti avea un spectacol de divertisment; magicieni, circ, cantareti de muzica clasica, actori de gluma. Nu trebuie sa „prinzi” bilet pentru ca-i inclus in pret. Deci, cat vi s-ar parea ciudata prezenta actorilor „la mare” in Romania n-a fost inventata de comunism ci exista in multe parti ale lumii neatinse vreodata de comunism. In vacanta omul merge sa se relaxeze / distreze si nu sa faca filozofie.

    • Daca-mi permiteti, nu atat un raspuns cat o dezvoltare la tema propusa.
      Problema e foarte incurcata, unde sfarseste arta si unde incepe propaganda ? In mod normal, nu e vorba de a face rechizitorii morale, ci de a intelege, pur si simplu si de a spune lucrurilor pe nume, constienti de iluzia obiectivitatii pure. O problema e si o anumita unilateralitate sau partizanat, chiar daca miop : in acelasi timp in care acuzam ridicarea pe soclu a unor complici ai Comunismului, ne indignam pt. daramarea soclurilor altora, la fel de vinovati istoric. De ce, de ex., Heidegger da iar Paunescu ba ? Pt. ca Heidegger a fost mult mai mare ? Pai e agravant, mai ales ca era filozof si nu poet si, teoretic, filozofia ar trebui sa se ocupe de etica, caci nu poti sa elogiezi medicii care-si mutileaza sistematic pacientii, separarea ideilor de persoana e un sofism si un alibi infantil, pai ce, sunt contactati spiritisti, iresponsabili …
      Totusi, pe fond, mi se pare ca ideea este corecta, scandaloasa e glorificarea unor complici a caror meserie cu greu s-ar putea numi ´arta´. Comparatiile nu pot fi, desigur, simetrice. De asemenea, e foarte greu de stabilit o granita intre cercetare si ideologia politica, de aceea istoria recenta e o materie atat de cetoasa. Anti-comunismul, la fel ca si anti-fascismul, a servit si serveste inca de mijloc de legitimare a unor ideologii agresive si invazive, mai ales cand categoriile sunt extinse asupra unor adversari contemporani. Purismul, monopolismul, amintesc straniu tocmai de logica ´monista´ si exclusivista a comunistilor ( in privinta reflexelor si patologiilor postcomunismului : ´Fantasmele salvarii´ a dlui V. Tismaneanu ), chiar Tutea spunea undeva, exaltat, ca ´noi sau ei, au invins ei´ , cam asta era logica ideologiei de razboi.
      Ai uneori senzatia ca ceea ce revolta este faptul ca ororile comunistilor au fost comise de comunisti, de ex., J. Burnham, conservator fost trotskyst ( amanunt obisnuit in biografia unor mari conservatori si chiar G. Nash se intreba daca aceasta formatie revolutionara nu si-a pus amprenta decisiv ), propunea folosirea preventiva a armelor nucleare impotriva comunistilor : ´mai bine sa murim si noi, decat sa castige ei´, ceea ce ilustreaza ´anticomunismul´ ideologic, maniheist si fanatizat. Wolton e la baza jurnalist, primele lui lucrari erau ´de dezvaluiri´, indoielnice, nici nu prea e citat de cercetatori seriosi ( ca, de ex., R. Service ), sunt unilaterale, selective, spectaculoase, neanalitice, cu multe trimiteri marunte eronate, mult prea prolific pt. un cercetator normal ce scrie o carte in cativa ani, sta pe undeva pe langa S. Curtois, cam in aceeasi logica a ´cruciatilor´ anticomunisti, ce pot fi recunoscuti dupa stilul patetic, mobilizator, edificator …

      • Problema e într-adevăr încurcată și nu cred că poate fi rezolvată decât luând fiecare caz de artist în parte și nuanțând local. Deși în măsura în care vrem să înțelegem CE s-a întâmplat, atunci trebuie tocmai să renunțăm la indignare. La un moment dat, păcatele morților devin istorie și trebuie să începem să ne gândim la ei nu cu indispoziția celor care i-au cunoscut, ci cu interesul celor care încearcă să-i înțeleagă. Indignarea nu e o formă de cunoaștere.

        Acestea fiind spuse, „separarea ideilor de persoană” nu mi se pare sofism. În cazul unor gânditori (ca Marx) sau poeți (ca Maiakovski, Eluard etc), se pune legitim problema legăturii dintre gândirea lor filosofică/poetică și convingerile lor politice, în cazul altora însă (ca Wittgenstein și într-o oarecare măsură chiar Heidegger), nu mai există o linie de legătură directă între ce gândeau și cum se comportau. În plus, dacă nu facem separarea ideilor de persoană, de fiecare dată când am discuta ideile lui X și cineva ne-ar zice „da, dar X a fost apologet al genocidului etc”, am fi într-un sens obligați să discutăm despre genocid și să ne pomenim în situația de a întrerupe de fiecare dată o conversație inițială pentru a putea spune: „da, oamenii despre care discutăm sunt răi”. Asta mi se pare mai infantil decât a admite că un gânditor poate fi discutat filosofic și discutabil moral în același timp.

        În rest, sunt de acord. „Pe fond” este întotdeauna corect să li se spună celor răi că sunt răi. Dar admițând asta n-am rezolvat mare lucru, căci munca gradării răului e la fel de infinită ca cea a gradării valorii și nu e niciodată foarte clar cât de rău trebuie să fii ca să încetezi să fii un bun artist.

        Mi-am luat primele 2 volume din Wolton, dar n-am ajuns la ele. Am început la un moment dat „Negaționismul de stângă”, dar mi s-a părut jurnalieră.

        • Multumesc pt. raspuns, ma simt dator cu cateva precizari, e doar o parere personala.
          E o intreaga disputa academica despre ´idei si persoane´, in special in jurul lui Heidegger, cu argumente convingatoare, pro si contra. E vorba aici despre ce idee de ´filozofie´ alegem. Daca filozofia e o materie pur teoretica, in sens modern, sigur ca ideile, ca abstratii dezcarnate, ar putea fi extrase din ´ecuatiile personale´, asemenea operelor de arta, puse in rama, etc. Dar daca filozofia ar trebui sa contina o componenta etica esentiala, nu neaparat eroica, ci elementar umana, sa zicem, in sens socratic, lucrurile se schimba foarte mult. Un filozof imoral e in contradictie cu sine sau mai degraba cu ´filozofia´, atunci de ce sa fie luat in seama ? De-aia ziceam, un medic care da gres sistematic poate fi acuzat de malpraxis sau, cum sa separi mancarea de igiena bucatarului ?!, iar ideile sunt hrana servita sufletelor noastre. Oamenii aceia nu erau simpli particulari si problema nu se refera la viata lor privata, ei sunt morti, dar ideile lor sunt inca vii si active. Productiile intelectuale nu pot fi disociate de starea sufleteasca, intelectualul nu e ceva ca un receptor ce capteaza idei din eter si le transmite mai departe, gandurile sunt ´stari ale sufletului´, zicea Aristotel iar dupa Platon mintea nu se poate intoarce decat odata cu intregul suflet, de aceea etica e o conditie a cunoasterii , o cunoastere imoralista e sofistica, daunatoare. Desigur, e de discutat daca alunecarile unui intelectual sunt ocazionale, accidentale, sau daca nu cumva erau scufundari ce si-au pus amprenta asupra intregii vieti si opere. Sunt cercetatori seriosi care, in cazul lui Heidegger, inclina spre aceasta a doua varianta, considerand ca opera lui are un caracter fundamental ´metapolitic´ ( ceea ce nu exclude si aspecte mai ´neutre´ si indiscutabil valoroase ). Probabil, e una dintre marile aporii filozofice si umane . Si evident ca fascismul nu poate fi trecut la capitolul generic si banal al ´optiunilor politice´, pt. indivizii ideologizati, comunisti sau fascisti, iar intelectualii au predispozitii speciale pt. aceasta, ideologia devine ceva ca o a doua natura, ´de nesters´. In cazul artelor lucrurile pot fi putin diferite, mai ales ca artistii sunt de felul lor cam aerieni, nu ar trebui luate atat de in serios, poate, divagatiile economice ale lui E. Pound, de aceea ziceam ca situatia e agravanta pt. un mare filozof si cu atat mai agravanta pt. un jurist precum C. Schmitt, care nu a facut altceva decat sa dezintegreze, din interior, insasi ideea de Drept, acestea sunt efectiv cazuri de subversiune ( si poate nici deconstructionismul postfilozofic heideggerian nu e prea diferit, ). Despre Wittgenstein, biografia extrem de importanta si interesanta a lui Ray Monk : ´The duty of genius´, ce pune intr-o lumina tulburatoare mitologia moderna si oarecum devianta a ´geniului´ (ex., weiningerianismul patologic al lui Wittgenstein ). Ideea e ca ´ideile au consecinte´ si ceea ce trebuie foarte laborios cercetat sunt ideile, contextele lor, implicatiile si consecintele, tocmai pentru ca ne privesc, foarte direct, si nu neaparat de a stabili gradul de vinovatie a oamenilor, asta e treaba legii.

          • E o părere personală informată. Sunt mai multe motive pentru care nu sunt de acord cu ea în întregime. Unul ar fi că sunt într-adevăr, cum spuneți, idei care nu se leagă în niciun fel de faptul că autorul lor citește Weininger și are convingeri misogine. Între a crede că „femeile nu pot fi creatoare decât dacă sunt masculine”, cum credea Weininger și poate și Witt., și propozițiile din Tractatus nu văd mare legătură.

            Al doilea este că discrepanța asta între a avea idei despre virtute și a te găsi în situații în care mai apoi le trădezi este o experiență nu doar intelectuală și nu văd de ce i-am ține pe intelectuali la standarde morale mai ridicate decât pe restul oamenilor aici. Întrebarea despre responsabilitatea intelectualilor este deja o întrebarea încărcată – căci ea presupune mai întâi pentru ei un soi de rol sacerdotal: că intelectualii joacă un rol aparte în societate, apoi că acest rol îi califică pentru un fel de responsabilitate care este calitativ diferită de responsabilitatea muritorilor de rând. În fapt, nu mi se pare că intelectualii au în genere responsabilități morale fundamental divergente de restul populației. Ei, desigur, nu trebuie să mintă, nu trebuie să fure, nu trebuie să înșele și munca lor trebuie să fie onestă – dar aceste interdicții există deja pentru toate categoriile profesionale și ele acoperă majoritatea situațiilor de incorectitudine profesională existente. (Singurul argument la care mă pot gândi împotriva chestiei ăsteia e al lui Chomsky: că este cumva, prin educație și privilegiu mai degrabă decât prin „menire”, sarcina intelectualilor să spună adevărul și să deconspire minciuni.)

            Un al treilea motiv e că nu prea cred că o contextualizare desăvârșită și temeinică a unor idei ajută întotdeauna la elucidarea lor. Câteodată mi se pare că salturile importante în înțelegerea filosofică a lumii s-au făcut tocmai prin ignorarea tradiției și a istorismului. Nu sunt foarte sigur că pot să dovedesc asta, dar de la un punct încolo contextualizarea și hermeneuticile aplicate îngroașă bibliografii și nu mai clarifică.

            Sunt complet de acord că o filozofie nefundamentată etic este o filozofie infinit mai săracă și sunt de asemenea de acord că a a te fi gândit toată viața la virtute și la viața autentică pentru ca apoi să fi făcut ceva care să arate că nu ești nici virtuos, nici autentic, este un fel special de tragedie. Dar nu știu ce poți să faci cu asta, în afară de faptul că poți să scrii romane și să meditezi la inconstanța firii umane.

    • Buna ziua!
      Interesanta afirmatia: „Dar nu e fanatism să crezi și că orice participant voit la menținerea acestor sisteme s-a compromis moral într-atât încât să nu mai putem nici măcar spune despre ei că merită atenție?”
      Daca este participant voit la menținerea acestor sisteme, raspunsul este simplu si clar … DA, este compromis. Actele voite ale unei persoane care pune umarul in mod constient la menținerea unor sisteme totalitare … este de blamat.
      NU poti fii acuzat, tu … de fanatism sau de indignare morala atunci expui realitatea si adevarul.
      „Errare humanum est sed perseverare diabolicum”.
      Din greseli invatam cand suntem copii dar ca adulti atunci cand le repetam, contienti fiind de ele, nu mai avem nici o scuza. Sunt multi oameni de cultura care au avut simpati temporare cu societati totalitare, dar cand s-au trezit la realitate (mai devreme sau mai tarziu, dupa caz) … le-au dezavuat. Curatenia morala nu este un atribut exterior, nu este un „ceva” pe care sa-l dobandesti la schimb „numai daca” …. este mai degraba o calatorie … o calatorie in care-l prefer ca tovaras pe Mahatma Gandhi … care este mare si/dar … este/nu este sfant.

      Omul este dator sa fie una in gandire, simtire si fapta, sa faca ceea ce spune si sa spuna ceea ce gandeste … sau daca nu poate sa se abtina, altfel: ” Faptele tale striga la mine atat de tare incat nu mai pot sa-ti aud vorbele.” – Ralph Waldo Emerson

      Toate cele bune!

  13. L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaesc. Inante de ’89 vazusem la tv cateva din filmele sale. Mi se parea bine facute, cu mana de tehnician, de meserias. Valoarea artistica? Nu corespundea deloc criteriilor invatate de mine la cineclubul lui Sandu Dragos din Timisoara . Chiar mi se pareau oribile, dar asta era problema de gust.
    L-am cunoscut chiar si inainte de ’89. Conducerea intreprinderii unde lucram ne-a trimis, in echipa, sa-i montam antena de satelit la casa de vacanta din Poiana Brasov si la vila de la Televiziune. Eram trimisi frecvent la casele unor “sus-pusi”. Adica la securisti, la secretari de partid, directori si la multe persoane importante despre care nu stiam cu ce se ocupa. Sergiu Nicolaescu ma cauta cand avea probleme tehnice si de multe ori am ajuns in casa lui.
    Cateva franturi de amintiri :
    -Urcam pe Drumul Poienii ,cu masina lui , era iarna, poate era polei. Dintr-o masina aflata in fata noastra , muncitorii drumari aruncau nisip peste carosabil. In momentul depasirii , un drumar neatent a scapat nisipul din lopata peste masina Golf cu numar de Germania in care eram noi si care era masina lui Sergiu Nicolaescu. Aud , stupefiat, rabufnirea nervoasa a regizorului : “…….(injuratura)……de romani prosti “ . Nu eram pregatit sa aud asta de la regizorul patriot si glorificator al poporului roman. Apoi m-am obisnui cu aprecierile acestea. In calea masinii lui , soferii care-l deranja erau urgent etichetati . Romani prosti, soferi de a doua duminica ( cei cu numere de Romania puteau circulau numai a doua duminica) . Patriotul dispretuia poporul care era subiectul propriului patriotism.
    -Noi doi in masina, povesti lungi despre sine si aprecierea pe care o are in Germania. La inceput, il banuiam om de arta si am incercat sa intru pe domeniul dansului. Aveam si ceva comun, amandoi aveam diploma de ingineri. L-am intrebat despre scenaristi, romancieri, despre ecranizari, ce mai stiam si eu ca iubitor de filme de cinemateca si de cinematograf. Mi s-a parut ingrozitor de nestiutor. Din doua incercari mi-am dat seama ca nu stie nimic din literatura contemporana. Si nimic despre regizori din patrimoniul cinematografiei. Am incercat cu regizori si colegi de breasla. Nu am auzit nici un cuvand de apreciere, macar pentru unul din colegii pe care mai tarziu i-a pastorit din partea FSN-ului. Tot ce am auzit au fost epitete din categoria prost, dobitoc, incapabil, ratat. Nu exista nimic, nimic valoros sau important inafara propriei persoane. Am ramas cu atmosfera unor povesti despre sine, despre realizari si aprecieri internationale, povesti pe care le-am uitat in ciuda efortului de a le asculta.
    -M-a chemat la interventii tehnice si inainte si dupa ’89. Niciodata nu si-a pus problema ca munca mea are o valoare, poate char un pret. Altii din casta lui plateau cu valuta care circulau atunci : tigari, cafea, whiskey. Produse care se reintorceau la ei. Sergiu Nicolaescu nu avea simtul obligatiei catre josul societatii. Avea , foarte puternic, simtul obligatiei catre sus. Nu i-am purtat ranchiuna.
    -In discutiile cu Ion Iliescu ( era cautat frecvent) simtul obligatiei se exprima ferm : cum este bine pentru partid, cum hotaraste partidul, cum spuneti dumneavoastra, daca partidul hotaraste, oricand aveti nevoie de mine, sa traiti.
    -Singura amintire placuta de atunci este imaginea unei doamne delicate , sensibile, care picta sau citea . Tacuta si discreta. Era sotia lui Sergiu Nicolaescu. Cred ca era scenografa. Nu am mai intalnit-o din vremurile anilor ‚90. In freamatul omogial de la moartea lui Sergiu Nicolaescu nu mai era ea sotia lui Sergiu Nicolaescu.
    Acum, cand citesc si cand aud vorbe despre Sergiu Nicolaescu imi vin in minte imaginea lui Ceausescu si a lui Iliescu. Breasla artistilor din cinematografie , aceia care l-au cunoscut , sigur stiu mai bine. Imi pare rau ca asemenea „artisti” ajung pe postament de statui.

    • Umbla vorba ca SN era ofiter kgb. Asta explica de ce ii dispretuia pe bastinasi si de ce nu stia mai nimic din breasla in care aparent lucra. In plus „regizorul” avea acces la bunuri si servicii la care ceilalti regizori nu aveau…

    • Aste e , filmele sale au fost vizionate din lipsa de altceva, au fost folosite drept propaganda nationalist/comunista, spalare pe creier al maselor, a reusit sa mistifice si falsifice istoria adevarata a romanilor care nu era pe placul tuturor la „indemnul” cizmarului.
      Intr-un film istoric al dansului si astazi cred mai multi decat in inscrierile unor istorici adevarati imaginile avand un impact mai mare decat texte scrise, intelegerea unui text necesitand unele deprinderi pe care destui nu le au.
      Ca fost „mitocan” , nimic nou , era sub aripa ocrotitoare a tovarasilor la ordinul carora actiona, era defapt in limbric care se lingusea si gudura pe langa cei mari sa-si poata trai viata in „luxul” elitelor comuniste, un oportunist.

    • Stimate domn, sa nu ne miram. La cata lume cu scoala (la cei fara nu mira de fapt) se intalnesc uriase gauri de cunoastere sau feluri distorsionate de a judeca, se capata impresia ca nu ar fi decat niste automate prost programate. Iar paradoxal de multe ori nici nu depinde de cata scoala au respectivii. Inca nu se intelege functionarea lui „homo sapiens”. Prea des se crede ca anumite corelari de judecata si comportament sunt obligatorii. Ei bine nu.

    • sincer nu ma asteptam la o astfel de ipocrizie si „patriotism” gaunos (nationalism de mucava).
      In contextul in care am vazut recent pe HBO „Maria, Regina Romaniei” – e de apreciat efortul scenaristic, de distributie (actori straini), coreografia, decorul, – si dorinta de a scoate la lumina contributia inegalabila a Reginei Maria la Marea Unire (este cel mai laudabil aspect al filmului), totusi predomina stilul pompos care a marcat multe productii de film romanesc, si o lipsa de expresivitate care poate fi privita ca o necesitate (profesionala, istorica, nobiliara, etc) dar care face imposibila revelarea dimensiunii umane a personajelor si scade mult din valoarea artistica a productiei.
      Multumesc dle Alexandru B Ioan pentru relatarile relevante si aveti oricand de la mine un single malt, un cartus de Kent sau un pachet mare de Alvorado auriu!

  14. Excepțional de bine sintetizata confuzia morala in care se afla societatea românească.

    Cred ca parte din problema e si faptul pentru multi oameni care au trai acele vremuri, si poate si pentru o parte din cei mai tineri, se identifica cu minciunile propagandei din perioada respectiva, si renunțarea la ele ar însemna o dificila reevaluare a propriei identitati. Cam cum s-a întâmplat in Rusia cu oamenii care îl urasc pe Gorbaciov pentru ca a arătat ca Stalin a fost un criminal, si un lider extrem de incompetent.

    Si asta face ca astfel de analize obiective sa fie pe cat de necesare, pe atat de nepopulare….

    • @Robert
      Aveți dreptate, in Ro.problema moralității e grea de tot. Din nefericire astăzi e f.vizibila și la case ma mari. Nu că asta ar fi o scuză ptr.noi.
      „Nu știu altii cum sunt, dar eu când” mă gândesc la vremurile acelea nu simt nevoia unei reevaluări. Nu mi-au plăcut, mai deloc, vremurile acelea, dar filmele lui Nicolaescu da. Nu le-am văzut niciodată ca pe un ciné vérité. Cred că am priceput repede că, most of them, sunt niște filme de aventuri făcute în funcție de constrângerile momentului și concesiile necesare trecerii de cenzură.
      Dar e și o chestie de gusturi. Ptr.mine filmele „sociale” sunt depresante, angoasante și descriind o problematică văzută, aproape exclusiv prin ochii, scenaristului „in suferință” și a regizorului depresat, under influence….,etc. E suficient să asiști 1 zi la ședința de judecată a completului de familie de la orice jud.&trib. and you have enough for lifetime. No more social stuff as entertainment. :-))
      Filmele lui Nicolaescu (nu toate) erau bine filmate, se auzeau bine (lucru f.rar si azi chez nous) și nu plecai trist/supărat de la film precum de la cele „de autor”. De aceea sunt digerabile și astăzi. Dar e o chestie de gusturi.

      Pe de altă parte sunteți in mare eroare crezând că Stalin era incompetent. Era f.competent. Foarte!
      Un organizator, tactician și strateg de excepție. Dar un criminal fără scrupule. Problema nu e competența lui. No way. Scopurile, mijloacele, amoralitatea teribilă in evaluarea costurilor umane sunt problema. Dar odată ce scopurile sale (ca si ale: Lenin, Mao, Pol-pot, Trotsky, etc, etc) sunt instaurarea comunismului/a.k.a.dictatura proletariatului cu ORICE preț lucrurile devin clare. Înfăptuirea lor nu poate fi decât criminală, en masse.
      Așa sunt marii comuniști. Nu pregetă, mai, deloc.
      Ptr.Stalin și ptr.comunism, in general, bunăstarea popoarelor era ceva secundar. Dar ptr.Stalin bunăstarea poporului era nu doar ceva secundar, neglijabil aș spune, dar era văzută ca un mijloc care poate fi sacrificat oricând ptr.”scopuri mai înalte/mai nobile”. Overall, Lumea a avut ghinion cu el. Dacă era mai puțin „competent” scăpam, dracu’, mai repede de comunism sau poate aveam norocul să nu se extindă și la noi. Spun asta deoarece de la moartea lui Stalin URSS&co nu a făcut decât să alunece spre faliment si dispariție.

      • De la moartea lui Stalin, comunismul n-a facut decat sa prospere.
        Astazi cuprind SUA, nemesisul.
        Atunci cand vezi tineretul decapitand statui si defecand pe monumentele comemorative din wwII, intelegi ca s-a intors roata.
        Nu mai e containment, nici n-ar fi trebuit sa fie vreodata, ci urss trebuia distrus la fel ca si reich-ul.

  15. Un dracusor ma impingea (sau impungea) sa comentez negativ si azi, dar trebuie sa admit ca in cazurile Sergiu Nicolaescu si Adrian Paunescu domnia a pus punctul pe i. Ambii au fost o gretoasa combinatie de slugarnici si profitori. Dupa mine nu activitatea lor de inainte de 1989 este cea mai gretoasa, ci obraznicia de dupa 1990, lipsa de bun simt de dupa 1990. A Paunescu a fost un fel de Sadoveanu, la fel de nesimitit si corpolent, un individ care a ilustrat la propriu o veche zicala: pe o prostituata daca o scuipi, ea spune ca ploua. Sergiu Nicolasecu a fost doar un individ mediocru, un profitor de mare clasa, cu o cultura sumara, dar cu un ego cat un munte.

  16. Când extragem părți din contextul scenariului Istoriei, vom obtine pretextele de care avem nevoie sa le folosim ca argumente pentru a crea și sustine „adevaruri istorice”. Dar aceste „adevaruri” nu sunt depline când sunt smulse din întregul din care fac parte. Ba chiar „un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă” (Thomas Carlyle). Pentru a aduce adevărul mai aproape de deplinatate, O istorie mondială a comunismului, a lui Thierry Wolton, trebuie completat cu cel puțin încă doua capitole: „Figurantii” și „Spectatorii”. Figurantii s-au aflat pe scena, alături de Calai, Victime și Complici, iar rolul lor a fost tot atât de important ca al celorlalți. Spectatorii, aflati în afara scenei, au contribuit și ei la crearea atmosferei în care s-au desfasurat evenimentele Istoriei, contribuind din plin, prin manifestari aprobatoare sau dezaprobatoare, in funcție de propriile interese. Acum, rămâne să reflectam la rolul și categoria din care TOTI am făcut parte, dacă am fost personaje pozitive sau negative și să ne asumam faptele, dacă nu suntem doar carcotasi.

  17. Domnule Liiceanu!
    Vroiam sa merg la cumparaturi.
    La jumatate de ora sau mai mult, dupa ce v-am citit articolul, inca nu mi-am revenit, am un usor tremurat si o senzatie generala de frig, iar stomacul meu este strans ca un ghem, si aproape ca-mi absoarbe si umerii, cu cap cu tot. Nu stiu cum sa spun ca sunt, furios, coplesit de un sentiment de neputinta sau am doar un moment, in care imi este imposibil sa mai simt, ca desi nu-l vad, un orizont pentru Romania tot exista.
    Mi-am amintit brusc de bunica mea, din satul Alexandru Vlahuta, jud. Vaslui.
    O femeie slaba, negricioasa, desculta, imbracata in zdrente, dar cu spatele drept si privirea scrutatoare, cautand in jur cu un aer curajos si vigilent, dar in acelasi timp usor absent. Privea in jur cumva dincolo de imediat.Nu stiu daca in trecut sau in viitor, dar parca ar fi cautat cu infrigurare, in timp ce vorbea cu tine, o solutie la ceva de care era permanent preocupata.
    Cu privirea asta a ei, asa cum o descifrez sau o inteleg acum in timp ce va scriu, intotdeauna demna si furioasa, ma pironea uneori spunandu-mi:
    ,,Mama, acuma calişii-s la putere!”
    Prin calici intelegand cred oameni care nu prea au deniciunele, pentru ca nu stiu sa fie harnici si staruitori si smeriti si organizati. Si care stiu numai sa fure si din asta traiesc si cu asta se multumesc.
    Nascuta in 1909, a inchis ochii la o suta de ani, dar indignarea, furia si demnitatea nu tin minte sa-i fi slabit vreodata.
    Ceea ce nu pot acum spune, daca exista atunci in privirea ei de luptatoare, exista vreun dram de speranta. Nu stiu cum capatase abilitatea sau puterea asta, de a lupta totusi, in absenta sperantei.
    Avea totusi nadejde si credinta in Dumnezeu!

  18. / Lasind la o parte filmele cele mai cunoscute si de succes ale lui SN, ati vizonat „Osinda” si „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”? Poate ne explicati si noua de ce sint filme proaste si unde e complicitatea lui SN in cele doua filme? SN a facut destule filme proaste, paradoxal in special in perioada libertatii de exprimare de dupa revolutie, dar nu a fost un falsificator al istoriei mai mult decit orice cineast hollywoodian or european care a atacat subiecte istorice. E de altfel si dilema oricarui om de cultura intr-o societate dictatoriala: sa te pastrezi pur dar sa nu lasi nimic in urma ori sa te compromiti partial dar sa si realizezi ceva.

    Paunescu a fost un porc si a murit ca un porc, lamentindu-se de pe patul de spital in mod ipocrit de taierea pensiei (daca-mi aduc bine aminte) dar chiar daca Cintarea Romaniei a fost un vehicul propagandistic a oferit suficienta muzica buna publicului. Cei care au cintat acolo si cu care m-am conversat nu s-au manifestat atit de vehement impotriva cenaclului, chiar daca personal urau latura de propaganda.

    Si o ultima intrebare: Se poate spune si despre Basescu ca a fost un om politic controversat? A fost el atit de merituos pe cit l-au adulat adoratorii in timpul mandatelor sau putem arunca o privire ceva mai critica de la distanta citorva ani si a multor informatii suplimentare?

  19. Si ce mi se pare cel mai trist ; ca acesti oameni sun condusi pe lumea cealalta cu onoruri militare , onoruri pe care altii nu le-au asteptat desi le-r fi meritat pe deplin .

  20. Memorabil eseu in incercarea de a ne pune in fata niste adevaruri. Multumesc d-le LIiceanu ! Un singur lucru pot spune, in perioada anilor 1965-1989 nu am citit nicio carte de poeti aserviti comunismului nici un film si nici nu am avut televizor. Doar strict cartile cerute la liceu la lb.romana. In schimb, des am frecventat Biblioteca franceza si americana, si am citit carti care se vindeau pe sub mana in marile librarii ale Capitalei si vazut filme la zilele filmului din unele tari, traduse direct de d- na Margareta Nistor. Omul nou care exista si acum printre noi este rodul culturii de atunci. Unii dupa anul 1990 s -au mai trezit la noua realitate, altii nici dupa trei decenii.

  21. Nu vreau sa-i iau apararea regizorului Nicolaescu, filmele sale sunt intradevar kitsch, insa nu cunosc niciunul de proaganda explicita, ci doar filme de reteta, „convenabile”. Nu e neaparat un motiv de repros sau dispret, la fel sunt si seria James Bond, Razboilul Stelelor, Winnetou, sau o multime de filme „istorice” occidentale care aduc bani cu lopata. Mai ales ca multe filme au fost comandate de germani, ironia sortii inclusiv cele cu Decebal si Mircea.
    Daca vorbim de filme de propaganda explicita, am putea lua cazul unui alt regizor, de data asta exceptional (si actor foarte bun), dar care a jucat aproape exclusiv in astfel de filme. Dar putem sa-l judecam pe Liviu Ciulei? Eu unul nu-mi permit, sunt convins ca a avut motivele sale bine intemeiate. Practic toti regizorii romani, cu exceptia lui Pintilie si Daneliuc, au facut filme proaste sau „convenabile” (de exemplu seria ardelenii a unui regizor mult mai important decat Nicolaescu). Insa a vedea asta doar atunci ne convine, imi aduce aminte de alte vremuri.
    Omului Nicolaescu, ii se puteau reprosa destule, nu era nevoie de „impanarea” argumentatiei cu calitatea filmelor sale. Asta ridica niste semne de intrebare, ce a fost mai intai, argumentul, sau concluzia…

  22. Dupa revelionul de trista pomenire organizat de TVR, (blamat de oamenii cu bun simt), iata ca si radio-ul national si-a dezvaluit simpatiile politice , dupa cum reiese din articolul dlui Liiceanu , aparut azi dimineata in contributors.ro. Un articol dureros in tonul vocii, in furia autorului greu stapanita de cuvinte, in disperarea neputintei acestuia in fata nesfarsitei complicitati care perpetueaza vremuri demult trecute. Un articol in care imi regasesc intru totul aceste sentimente: disperarea si furia la intalnirea atator oameni care continua sa trimita pe fb sau whatsapp versurile lui paunescu, la incapatanarea televiziunilor ( private si nationala) de a difuza la nesfarsit filmele lui nicolaescu sau ale altora ( care rescriu istoria recenta sau indepartata, dupa cum se comanda), alimentand nostalgiile celor care continua sa il planga pe „poetul national” cu statuie in parc. Si de fiecare data sunt uimita sa constat cat de multi , cu creierele spalate de cei doi importanti „complici” citati mai sus, au mai ramas printre noi. Si, ce este mai grav, ii gasesti si in posturi de decidenti de unde continua sa ne otraveasca viata .

  23. Fara indoiala, Sergiu Nicolaescu s-a pus in slujba aparatului de propaganda comunista prin multe din filmele pe care le-a facut. Fiind asa de multe, unele au lasat totusi scene sau interpretari memorabile (scena crucii din Osanda sau Printul Carol in seria cu Independenta Romaniei).
    As spune ca in 22 Decembrie 1989, aparitia la TVR a lui Sergiu Nicolaescu a avut un rol determinant in convingerea populatiei ca Revolutia e pe bune. Initial, la TVR aparusera Dinescu si Caramitru, Marea masa de locuitori ai Romaniei n-auzise de Dinescu si pe Caramitru il stiau ca jucase in cateva filme. Pareau a fi niste rataciti care se jucau de-a revolutia. Sergiu Nicolaescu a aparut destul de repede dupa ei. Faptul ca unul din cei mai cunoscuti oameni din Romania in afara lui Ceausescu isi punea pielea in bat condamnandu-l pe Ceausescu si sustinand miscarea stradala de inlaturare a acestuia a dat o incredere enorma oamenilor care se uitau la televizor. O incredere bazata pe ideea ca „daca pana si Sergiu Nicolaescu e impotriva LUI, inseamna ca e pe bune si merita sa ne bagam si noi”.
    Desigur, activitatea lui Sergiu Nicolescu de dupa Decembrie 1989 a fost cu totul mizerabila, probabil rezultat al unui amestec de convingeri comuniste si relatii cu o anumita institutie (KGB sau Securitate).
    Dl. Liiceanu are multa dreptate in ceea ce spune aici. Problema dansului este ca ne spune multe lucruri pline de dreptate de 30 de ani si se pare ca va muri cu dreptatea in mana. Situatia din Romania s-a degradat enorm cu toate sfaturile domniei sale. Poate ar trebui ca el si dl Plesu, aflat in aceeasi situatie, sa mai faca loc si altor puncte de vedere, poate mai multor solutii, ca e clar ca asa nu merge.
    O alta chestie, trista dar foarte reala: marea majoritate a locuitorilor actuali ai Romaniei sunt beneficiari directi sau indirecti ai regimului instalat in Romania in 1945. Asa ca pentru multi, din pacate, statuile astea nu reprezinta o problema, dimpotriva.

  24. „Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică?”

    Sunt întrebări ale căror răspunsuri sunt prezentate zilnic în spațiul public și ele sunt evidente: regimul în care ne aflăm este o cleptocrație seuristo-comunistă. Nu suntem singurul stat care are un asemenea regim de guvernare.

    Cleptocrațiile sunt mai numeroase, uneori ele îmbracă forma particulară a oligarhiilor, iar cele în care membrii din rândul al doilea ai partidului comunist și ai aparatului de represiune au capturat [parțial] statul, transferând în mod fraudulos și constant o parte din averea publică în proprietatea privată a lor și a apropiaților lor (sub formă de rente), sunt caracteristice fostelor state comuniste.

    Adesea, o parte din aceste rente este direcționată pentru propagandă către „complici”. De fapt, este vorba despre recompensarea celor care manipulează cetățenii în vederea menținerii cleptocrației. Cinic, se poate spune că este marketing politic…. Iar d-nii Păunescu și Nicolaescu au făcut „lobby” și au fost „influenceri” foarte eficienți, cu mijloacele avute la îndemână pe vremea domniilor-lor. Și pe bani publici. Aceasta este și perspectiva din care privesc lucrurile unii dintre cei care le iau astăzi apărarea.

  25. Paunescu , asemeni unui „cersetor care refuza sa moara” , ramane „imperturbabil in zdreanta lui” in memoria neamului , prin ceea ce a lasat posteritatii. Opera sa – oricat ar incerca unii sa o denigreze – este vie. Putem vorbi de poetul Paunescu sau de politicianul Paunescu, dar sa nu uitam in primul rand de omul Paunescu- care a facut in scurta lui traire mai mult bine decat multi alti scriitori. In calitatea sa de redactor-sef al revistei Flacara a luat apararea si a sustinut sute de oameni de calitate in fata vechii conduceri de partid si de stat. Iar spectacolele iti trezeau sentimentul de patriotism, pe care in prezent antiromanismul incearca sa-l ingroape.”Napasta Ceausescu” s-a temut de titanul Paunescu ,asa cum si dupa moarte acesta stanjeneste unii dintre filozofii actuali.

  26. Asta spune multe despre ceea ce suntem: și fără vână etică, și fără simțul profesionalismului (la 31 de ani după evenimente și pe RC!) Să comemorezi pe un cretinoid în ale cărui filme dacii mănâncă mămăligă și încearcă să vorbească în proverbe e dovadă că gunoiul de atunci încă sufocă atmosfera. Bine că nu l-a comemorat și Garcea la Revelionul TVR!

  27. La moartea poetului, o prietena (matematiciana) plecata demult din tara si
    nedumerita de zarva iscata de eveniment, mi-a cerut parerea. Eu (fizician) i-am
    raspuns astfel:

    „Cazul Paunescu e interesant, dar si foarte dureros. Panteonul romanesc trebuie
    sa fie cumplit de sarac, daca lumea nu gaseste cu cine sa-l populeze si recurge
    la alde Paunescu. Intrebi ce fel de poet era. Nu stiu, a scris enorm (nu selecta
    mai deloc din ceea ce emitea intr-un ritm complet dezinhibat) asa ca poate
    ramine ceva, nu stiu. Mie, personal, din relativ putinul pe care-l cunosc nu-mi
    place nimic. Dar discutia asta e, zic eu, irelevanta. Omul a facut un imens rau,
    si disputa iscata de moartea lui nu face decit sa arate ca lumea duce
    o grava lipsa de criterii. Altfel cum sa iti explici ca se mai discuta lucruri
    indiscutabile. Si pentru lipsa asta de criterii o buna parte de raspundere ii
    revine lui Paunescu insusi. Eu cred ca unul din rolurile intelectualitatii este
    sa cultive gindurile si cuvintele neamului („donner un sens plus pur aux mots de
    la tribu”), sa nu le corupa, sa le releve sensul profund, sa le limpezeasca. Cu
    atit mai mult daca intelectualul e poet. Ori, Paunescu nu a facut decit sa
    semene in mintea tinerilor confuzia termenilor, judecata aproximativa si
    inlocuirea argumentului cu sloganuri. In vremurile cind ceausismul ne umilea
    zilnic el le declama despre demnitatea pe care Ceausescu ne-a redat-o. La
    cenaclul ‘Flacara’ propaganda cea mai desantata era amestecata cu versuri de
    buna calitate (nu ale lui). Tineretul nu poate sa nu vibreze la un vers bun si
    asa inghitea toata amestecatura de bune si rele, de arta si de kitsch. Minimala
    libertate (de fapt bine controlata) de la cenaclu a devenit in mintile
    participantilor sinonima cu adevarata libertate, si confuzia asta persista si
    azi, cum s-a vazut in discutiile de la moartea lui. Paunescu mai intervenea sa
    indrepte un abuz, ‘facea dreptate’ si s-a si laudat cu asta dupa ’89, dar
    ca asta nu e justitie ci tot un abuz (fie si de semn contrar) nu pare sa observe
    nimeni.

    Paunescu a incurajat tot felul de ‘talente native’, nescolite, rasarite spontan
    din ‘geniul popular’. Cintareti, poeti, vraci si asemenea. A incurajat
    amatorismul in dispretul competentei si impotriva institutiilor, ca si cum am fi
    avut prea multe. Ce sa invete tineretul de aici decit ca nu e nevoie de
    disciplina si efort, inspiratia e totul. Si binecuvintarea Poetului. Iti dau
    numai un exemplu: il tin minte caci e din ograda mea. S-au prezentat la el
    fratii Stanasila (un inginer de la Politehnica si matematicianul pe care poate
    il si cunosti) cu un proiect de perpetuum mobile de speta a doua. O timpenie
    (banuiesc ca matematicianul nu intelegea enormitatea fizica) pe care Paunescu a
    imbratisat-o imediat: revista ‘Flacara’ a titrat mare ‘Era energeticii
    moleculare s-a deschis in Romania’, chit ca alde Stanasila ii contraziceau pe
    Maxwell si pe Boltzmann. Nu s-a obosit sa intrebe vreun specialist. Nimic nu
    statea in calea ‘Inteligentei romanesti in actiune’ (titlu de rubrica din
    ‘Flacara’). El stia ca fara cultura nu poti face poezie buna (cunostea bine
    poezie romaneasca si universala) dar nu se intreba cum poti face fizica fara sa
    il stii pe Maxwell. Ei, asa cu stiinta la Paunescu, si tot asa cu cultura, cu
    notiunile de justitie, de demnitate, de mindrie, de seriozitate, de competenta.
    In fond o confuzie bine intretinuta a criteriilor. Asta e paguba enorma cu care
    ne-a lasat sistemul, cu al sau newspeak si doublethink, si la care Paunescu a
    contribuit cit a putut. Pe fondul asta, daca era poet bun sau nu, ce mai
    conteaza? „

    • Fratele domnului profesor Stănășilă credea că a găsit o cale practică de a construi „demonul lui Maxwell”. Demonul lui Maxwell e însă o construcție teoretică care dacă ar putea fi pusă în practică ar încălca principiul doi al termodinamicii. Deși sunt mai degrabă tentat să cred că dacă ar putea să fie construit ar putea mai degrabă indica anumite limite ale teoriei cinetico-moleculare și nu ale termodinamicii în sine. Probabil că experimentul ar fi meritat să fie făcut exact din acest motiv, însă da, Flacăra cam așa funcționa, un fel de tabloid naționalist avant la lettre… Printr-o întâmplare ciudată a biografiei mele, l-am avut profesor pe domnul Stănășilă ( a murit anul trecut parcă) și am lucrat o vreme la Institutul de Cercetări pentru Mecanică Fină, mult timp după ce fratele domniei sale a încercat să îi convingă ( preseze, inclusiv pe „linie de partid”) să facă acel experiment, dar nu atât de mult încât să nu mai existe în memoria angajaților de acolo…

  28. Spre deosebire de Vadim Tudor, pe Paunescu nu l-am detestat. Mi-au placut poeziile lui si muzica folk de la cenaclu. Creierul bloca automat dedicatiile si referintele sau cel mult le percepea ca parodii. Nu cred ca merita o statuie, totusi. Este exagerat.

  29. Sunt de la sine înțeles cele trei categorii din cartea lui Wolton, „călăii”, „complicii” și „victimele”. Întreb pentru 4 milioane de „tovarăși și pretini”: simplii membri P.C.R. unde se încadrează în această clasificare? Inclusiv cei care s-au înscris în partidul comunist, printre altele, pentru a se putea înscrie la doctorat (de exemplu, în Filosofie, susținut în anul de grație 1976). Hai să fim blânzi cu ei și să nu-i facem „călăi”. Să spunem atunci că sunt „complici”. Cum se face atunci că unii dintre „complici” dau ulterior lecții de anticomunism? Sau poate că erau „victime” și nu ne-am dat (încă) seama. Poate că s-au înscris în P.C.R. ca să-l saboteze din interior, mai știi? Atunci or fi chiar eroi și ar trebui lor să le facem statui.

  30. Sa fie acelasi post de radio pe care un anumit domn are emisiune? Oricum, tot SRR. Sa va zic direct, domnule Liiceanu: pe nimeni nu intereseaza de Nicolaescu si nici chiar de Paunescu, desi are cateva poezii frumoase (si nu ma refer la prostiile alea siropoase cantate de baladierii autohtoni). Cred ca doar pe dvs. si pe cei care au publicat chestiile astea pe respectivul sait – va intereseaza. De ce atat zgomot pentru numic? P.S.: Inca mai astept ceva metafizic de la dvs. Morala face toata lumea, iar etica e o disciplina separata. Va doresc tot binele din lume!

  31. Sergiu Nicolaescu nu a fost „regizorul” Revoluției, ci un grandoman avid de putere și de cultul propriei personalități. Filmele lui? M-am uitat un interes la multe dintre ele, dar ca entertainment. Notele false, falsificările cu rea credință a istoriei (dacă am lua numai „Oglinda”), gonflările personajului principal în care se autodistribuia, erau vizibile de la o poștă, dar, printr-o convenție tacită, le înlătura, din câmpul judecății.

    Oportunismul lui – indiscutabil, ca și carierismul. Îmi aduc aminte că am citit un interviu cu el într-un număr de prin anii ’80 al revistei „Cinema”, în care era întrebat ce film ar ține să facă neapărat . Răspunsul a fost: „Un film despre istoria Partidului Comunist”.

    După Revoluție, din pozița de președinte al comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din Decembrie ’89, a obstrucționat cât de mult a putut anchetarea vinovaților, a uzat de toate diversiunile pentru acoperirea urmelor și ascunderea adevărului.

    Dincolo de oportunism, din tematica unora dinte filmele lui (seria comisarului) rezultă o indubitabilă apetență față de Securitate. „Cu mâinele curate” este, de fapt, vechea lozincă a CEKA… Ăsta a fost Nicolaescu

  32. Ca de obicei sunt inflamări potrivite și altele poate exagerate.
    Adrian Păunescu a scris și poezii patriotice mai acătări pe la început. Este foarte vinovat de cultul lui Ceaușescu cu cenaclul, care nota bene a avut un rezultat contrar, tinerii participanți la cenclurile lui Păunescu au fost primii în revoluția din decembrie.
    Dar cum spune cineva, mult mai grețoasă a fost prezența lui după 89 ca și a lui Nicolaescu.
    Și acum despre Nicolaescu. Vrem nu vrem faptele lui Mihai Viteazul au fost baza noastră istorică privind Transilvania, cum spunea Ionel Brătianu, autorul României Mari. Și nu a fost un film nereușit. A făcut probabil cea mai bună comedie cu Amza Pelea și niște filme profesioniste cu gangsteri.
    Însă toate filmele lui de după 89 au fost niște eșecuri, culmea, libertatea nu i-a ajutat deloc! Politica i-a secat inspirația mai șchioapă, mai bună cum o fi avut-o?
    Dar vorbind de complicii din cultură ce să mai spunem de Sadoveanu, de Petru Dumitriu, și de alții care au cauționat cu talentul lor comunismul în perioada lui cea mai sinistră?

  33. Sunt de acord cu 99% din afirmatiile dl. Liiceanu si totusi exista un aspect nesemnificativ dar esential care este uitat. Va explic eu din postura de membru de rand al prostimii. Nu fac parte din elita intelectuala, nu am scoli si nici cunostinte privind arta cinematografica si totusi…..
    La un interviu vazut la TVR acum muuulti ani Sergiu Nicolaescu spunea cum el era un simplu inginer fara scoala de profil a ajuns sa faca film. Asa ca a invatat ca maimuta prin imitatie. A observat ca americanii au un fel de sablon prin care fac filmele si la imitat. De exemplu spunea ca in fiecare film al sau indiferent de subiect exista un moment artistic in care se canta. Rezultatul este ca filmele lui Sergiu Nicolaescu facute dupa sablonul american sunt „VAZUBILE”. Adica te poti uita cu ele fara sa casti de sa iti trosneasca falcile. 90% din filmele romanesi ori fi ele extrem de „artistice” dar sunt al naibii de plictisitoare.
    Tin minte ca ma uitam la tv pe vremea lui Ceausescu la fime americane mediocre care teoretic prezentau niste oameni banali si niste intamplari banale dar la care ma uitam cu placere iar unele firme romanesti care narau momente cruciale din istorie cu oameni de seama pareau artificiale si erau plitisitoare.
    Este vina scolii cinematografice romanesti ca se crede superioara doar momentul in care face filme de care publicul fuge. Cinematografia romana a luat o palma zdravana peste obraz de la Sergiu Nicolaescu (un outsider , fara scoala, un parlid de inginer) care le-a dat clasa tuturor aratand cum se pot face filme placute.
    Sicer nu pot sa inteleg mentalitatea asta elitista din cinematografia romanesca care da premii artistice invers proportional cu numarul de spectatori.
    Sergiu Nicolaescu are o multime de defecte de caracter si este o mediocritate artistica dar el singur a produs mai mult de jumatate din filmele romanesti la care se mai uita romanii astazi.
    Si asta e foarte dureros si de aceea este atata ura contra lui.
    Exista un curent dominant antiromanesc in elita intelectuala din Romania de aceea exista atata scarba pentru filmele artistice (care nu sunt documentare!!!) facute de Sergiu Nicolaesc in care romanii sunt prezentati pozitiv. De aceea este ura asta contra lui Sergiu Nicolaescu – el a filmat si romani frumosi. In restul filmelor facute de exponentii cinematografiei romansti sunt filmati romani urati, prosti, dezbracati, dezumanizati, corupti, lasi, fraieri etc. etc. etc si mai ales plictisitori.
    Pe bune, cei care fac regie in Romania au auzit vreodata de cuvantul „SUSPANS”.
    Spuneti-mi un singur personaj dintr-un film facut in cei 30 de ani (o generatie) de la revolutie care sa poata fi model in viata pentru niste copii sau adolescenti pentru ca eu gasesc foarte greu. O generatie fara un „role model”. Trist.

    • Succesele artistice sle celor doi sunt tributare perioadei in care au trait si creat. Nu au inteles tot ceea ce insemna trecerea la un nou sistem economic si social. Daca scara valorilor culturale era alta in socialism nici opera poetica a lui A.Paunescu nici filmele lui S. Nicolaescu nu ar fi fost oferite natiei ca mari embleme culturale, scopul lor fiind de manipulare a maselor. A face acum acesta analiza nu ne mai ajuta la nimic ca sa reparam derapajele patriotarde de atunci, din care acesti doi artisti si au hranit orgoliile si bunastarea cand ceilalti aveam tot felul de privatiuni.

    • Ilogus, vezi ca poti sa gasesti cineasti de valoare chiar mai mare ca lui sn, judecand dupa nr de spectatori; pe youtube, redtube,phub…:;))

  34. Despre complicii comunismului , indignare si dileme morale

    Reactia de indignare a filozofului Gabriel Liiceanu la omagierea regizorului Sergiu Nicolaescu pe postul public ” Radio Romania Cultural ” reactie aparuta pe platforma Contributors.ro ( https://www.contributors.ro/complicii/), este un bun prilej de a puncta o evolutie a acestei indignari , dar si a evolutiei editurii Humanitas in cele trei decenii care au trecut deja .

    ” Intrati in noul an meditativi si aprindeti o lumanare pentru cei morti si pentru voi . Iar daca veti da curs acestei chemari veti inceta sa fiti lichele si veti primi recunostinta noastra. Va vom iubi „.

    Gabriel Liiceanu, 30 decembrie 1989

    Apel catre lichele
    https://evz.ro/canaliile-nerusinarea-si-restauratia-apelul-catre-lichele-dupa-un-sfert-de-veac.html
    http://inliniedreapta.net/insemnare/un-sfert-de-secol-de-la-apel-catre-lichele/

    ” Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării . Dar m-am simțit provocat. ”

    Gabriel Liiceanu ,2020
    https://www.contributors.ro/complicii/

    Editura Humanitas, 1993

    Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Humanitas, București, 1993.

    Editura Humanitas, 2020

    Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, vol. III , Complicii, Humanitas, Bucuresti, 2020
    https://humanitas.ro/humanitas/carte/o-istorie-mondiala-a-comunismului-incercare-de-investigatie-istorica-3

    Ioana Bradea, Băgău , Humanitas, Bucuresti, 2020
    https://humanitas.ro/humanitas/carte/b%C4%83g%C4%83u

    ” Tare greu i-a fost literaturii române să ajungă la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atât de violent provocator. Cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reușit să corecteze căznitul și – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar … Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori care experimenteazã debutonarea limbajului care nu pune dorinta de a epata înaintea nevoii de a scrie… Conversațiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt năucitoare. Aici e punctul tare al cărții , pentru că veridicitatea și puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat și par plătite cu topirea până la urmă voluntară în această magmă umană irespirabilă. O lume murdară, maculantă din lene, otrãvită din indolență, disperată din neputință se ridică dintre așternuturile jegoase ale prezentului și ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt .“
    Tania Radu
    https://humanitas.ro/humanitas/carte/b%C4%83g%C4%83u

    „Seria de „Scriitori români contemporani“ a editurii Humanitas, coordonată de scriitoarea Andreea Răsuceanu, a avut inspiraţia să reediteze, în plin 2020 pandemic (m-am dus să iau cartea de la librărie când de-abia „ieşisem din case“ şi se redeschiseseră librăriile fizice), romanul autoarei bistriţene Ioana Bradea (45 de ani), publicat prima oară la editura EST, în 2004 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, la acea dată)… Editura Humanitas şi Andreea Răsuceanu, coordonatoarea seriei „821.135.1 – Scriitori români contemporani“, au avut curajul să reediteze această carte asumat „scandaloasă“, şi acesta ar fi trebuit să fie evenimentul literar al anului 2020, dar acum, la final de an şi „trăgând linia“, am impresia că acest lucru nu prea s-a întâmplat.”

    Doinel Tronaru, ” Acum e randul femeilor”
    Sursa : https://adevarul.ro/cultura/carti/acum-e-randulfemeilor-1_5feb63225163ec4271640099/index.html

  35. Ceea ce nu se mentioneaza in articol este ca Sergiu Nicolaescu a fost, foarte probabil, un securist de rang inalt, si a fost cel care a „regizat” lovilutia romana, inclusiv mortii prin impuscari aleatorii. Din acest motiv a si capatat toate posturile de senator si alte alea in cadrul „FSN si urmasii”.

    • Nu va luați după fanteziile „istoricului profesionist” Alex Mihai Stoenescu, care ii atribuie tot felul de fapte de arme lui Nicolaescu, la Revolutie, care de care mai trasnite. Omul a profitat de naivitatea lui AMS ca să-și atribuie merite inexistente, de exemplu, a pretins că el a montat simulatorul de sunete care a speriat lumea stransa la miitng in ziua de 21 Decembrie. În realitate, au fost simulatoare de-ale Armatei.
      Nicolaescu doar l-a impins in față și susținut pe Iliescu, simțind că el intruchipează noua putere,

  36. Politica editoriala a posturilor publice e un prilej de tristete, dar toate comentariile acestui articol mi-au lasat un sentiment de bine, sunt articulate, interesante si de bun simt. Bravo, si multumesc.

  37. Un fleac, i-ați ciuruit.. :)

    Dar sunt de acord cu comentariul lui @Iulian Bocai. Dacă amestecăm politicul, unde ajungem ?
    Unii au simpatizat cu stânga, alții cu dreapta. Unii au fost turnători, alții s-au dat cu legionarii, iar alții cu societatea aia „mutilateral”..
    A-i radia pe toți din conștiința publică, a te apuca să dărâmi busturi, este la fel de exagerat ca ideea de a dărâma Casa poporului.
    Să ne simțim complici oare c-am acceptat (aproape gratis..) apartamentele alea din blocurile construite(fără prea mare talent..) de regim, și să ne mutăm în stradă spre liniștirea conștiinței ?

    Alain Delon și Brigitte Bardot au fost susținătorii lui Jean-Marie Le Pen, fără ca asta să le blameze cariera din spatele renumelui.

    ..O’Sullivan și alți mari campioni din snooker joacă mai mereu la două capete..
    Cam asta au făcut Nicolaescu și Păunescu în „iepoca de aur”. Au avut suficientă inteligență încât să gâdile orgoliul corbului până ce acesta a scăpat cașcavalul din cioc..

    Nicolaescu n-a fost Fellini, Visconti sau De Sicca. A făcut însă filme comerciale copiind reteta de succes hollywodiană.
    Așa se face că un Mihai Viteazul s-a vândut bine chiar și pe-afară… și are scene memorabile, cum ar fi slujba de încoronare de la Alba Iulia, cu acel cor.. Nu rețin vreo laudă la adresa lui Ceaușescu.. Cât despre adevărul istoric.., e mai schimbător decât inima unei femei frumoase..

    Ne-am delectat cu Pistruiatul sau seria comisarului Moldovan, nu pentru scurtele secvențe cu comuniști neînfricați și fără pată (pe cât de nesărați, pe-atât de puțin credibili) Poate că a fost prețul care trebuia plătit. Ne-am bucurat în schimb de farmecul mahalalei bucureștene și de pitorescul unor personaje din epocă, surprinse cu real talent. Iar tehnica regizorală este inspirată din filmele de acținue cu Alain Delon sau J.P. Belmondo.

    Păunescu e și mai complex. Nici el n-a fost înger, dar nici demon cum insinuați..
    Din întreaga sa operă (și a fost prolific..) câte ode a-nchinat regimului sau cârmaciului, 1% (sau nici atât..) ?

    Nu mă dau în vânt după folk, dar vreau să vă spun că Valeriu Sterian (da, cel din Piața Universității..) care l-a refuzat constant pe Pănescu când venea vorba de texte, a compus în câteva zile „Iluzia unei insule”, fără mari rugăminți.. De altfel, despre Cenaclu s-a făcut și un film, așa că nu insist. Cert e că era sold-out, fără să se meargă cu școala..

    Chiar dacă privim înapoi cu mânie, e bine să rămânem lucizi.
    Elisabeta Rizea de pildă a fost amnistiată, alături de ceilalți deținuți politici din perioada stalinistă, în 1964..

    Iar corifeii PSD nu se dau în stambă la RR Cultural, ci mai degrabă la RRA..

    • Cred ca sunteti intr-o GRAVA SI MARE EROARE.
      Citat s.nicolaescu (din carte D-nului Radu Paraschvescu ” Fie-ne tranzitia usoara” ed. Humanitas 2006): In Matrix americanii au folosit o tehnica inspirata din filmele mele. M-am convins ca sunt un precursor.”
      Da. Asta in mod cert: A fost si ramane UN PRECURSOR, sau poate nu sunteti de acord??
      Depre paunescu: talent SI in manipularea maselor, printre altele….nu e putin lucru…sa stii a suci minti tinere, avide de Altceva in acele cenusii vremi.

    • 90%proprietari ! le ati acceptat ? da numa voi aveti dreptul la ele ?ca erau”de stat” !
      ati furat da i ati zis nationalizare in folosul poporului rominilor;amu cind se le dati inapoi vreti bani ptr ca le ati intretinut !

    • „Din întreaga sa operă (și a fost prolific..) câte ode a-nchinat regimului sau cârmaciului, 1% (sau nici atât..) ?

      ..ma intreb, in aceeasi logica, cate procente din populatiile supuse regimurilor comuniste au pierit prin teroare sau crima? Au depasit cumva 50 % ? Nu, nici vorba. Atata vreme cat o majoritate a supravietuit putem afirma, pe baze fundamentate statistic, stiintifice ma-ntelegi, ca regimul comunist nu a fost nici criminal, nici represiv si nici terorist.

  38. Cel mai tragic imi pare luarea valului de pe ochi: sunt, fara sa vreau, complice second hand. De ce? Pentru ne-reactie, pentru indelunga apatica asteptare a schimbarii. Am imbatranit asteptand… O noua omenire? Poate. In mod cert insa acum 30 de ani, cand eram tanara si credeam ca TOTUL VA FI ALTFEL, daca mi-ar fi spus cineva ca voi trai ce traiesc azi, as fi ras zgomotos ca de o gluma NU BUNA, ci Aiurea, asa, un soi de ” vezi-ti domnule de treaba, imposibil asa ceva..”.
    Trist, enervant de trist totul si ii inteleg pe deplin supararea Domnului Liiceanu, ce transpare printre cuvinte. Si eu sunt mahnita adanc.
    „azi este acel maine de care mi-a fost atat de frica ieri”.
    Cand voi inceta a ma intreba: Unde mergem noi dom’ le?

    • ..da-da, „A new day yesterday” https://www.youtube.com/watch?v=HsEg55utcqw

      Cât despre dilema moromețiană.. aș zice, din greșeală-n greșeală (grave și mari..) până la victoria finală (Doamne miluiește..) :)

      Anca dragă, eram și eu tânăr acum vreo 30 de ani. Multe vise nu mi s-au împlinit, dar mă bucur că le-am avut, vorba marelui „Gambeta”.. :) Cred totuși că am luat-o pe drumul cel bun, deși mai e mult până departe..

      Revenind la „cestiune”, eu nu-i omagiez pe împricinați, dar nici nu sunt de acord cu demonizarea lor. Spun doar că au avut și merite, așa mi se pare corect. Nu agreez viziunea în alb-negru asupra lumii. Mi se pare simplistă și adeseori nedreaptă. „Mai păguboasă decât ignoranța, e iluzia cunoașterii” (Stephen Hawking)

      „Vreme trece, vreme vine
      Toate-s vechi și nouă toate.
      Ce e rău și ce e bine,
      Tu te-ntreabă și socoate.
      Nu spera și nu ai teamă…”

      Adevărul e complex, iar noi ca muritori de rând, nu avem acces decât la unul relativ. Adevărul absolut, cel care include toate micile amănunte din viața unui om, toate răscrucile dilematice de pe parcurs..etc , toate astea aparțin Celui de sus (Creatorului) dac-o fi având interesul necesar pentru asemenea mărunțișuri. Sau poate că tocmai ăsta e rostul nostru pe lumea asta, pe care-a creat-o poate din plictiseală.. mai știi ?

      Aș lăsa prin urmare în seama Lui judecata, în speranța că nu va fi alterată de patimi, vanități și alte metehne atât de pământești..

      „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
      Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
      Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
      Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?”

  39. „S-a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s-a ales.”

    Stimulat de articol am recitit scrisoarea lui Adrian Paunescu catre Nicolae Ceausescu din februarie 1986. Un adevarat monument al epocii. Imi vine sa spun ca e a doua mare scrisoare din istoria Romaniei dupa cea a lui Neacsu si ar trebui sa stea in orice manual de istorie recenta. Un amestec uluitor de lupta, adaptare, viclenie si slugarnicie.
    In rest trebuie un efort de educatie, pe care, in general, nu suntem dispusi sa-l facem, pentru a intelege ce anume din productia poetului Paunescu sau regizorului Nicolaescu e poezie sau film.

    • Ai perfectă dreptate. Colectivizarea, închisorile staliniste și toate celelalte „binefaceri” s-au făcut cu sprijinul decisiv al celor doi. E clar că fără ei..

      Cine nu se-nscria benevol la „colectivă”, trebuia să recite de 100 de ori „Pământul deocamdată”, altfel urma să-l dubleze pe György Kovács (cardinalul Andrei Báthory) în scena decapitării, fără trucaje..

      Idea că arta are tendința de a transforma lumea, ba chiar că trebuie să facă asta în primul rând, ține de marxism, dacă nu știai.. E un concept considerat depășit, slavă Domnului.. Mai nou, ne consolăm cu arta de dragul artei (și al publicului, pe alocuri..)

      Poate că tu trimiți felicitări de Paști cu „Oul dogmatic” la interior, iar mielul e și el ermetic.. Fiecare cu dopamina lui.. Chiar, ce-ar fi viața fără hormoni ?

      Eu recunosc că mă uit de Crăciun, invariabil, la „Singur acasă” și că revăd oricând cu plăcere „Mihai Viteazul”, „Pistruiatul” și seria comisarului Moldovan. Ăsta sunt. Nu trage, dom’ Semaca.. !

      Oricum, creierașul cere diversitate, așa că e loc pentru toți sub soare. Folosește cuiva, sau la ceva, încrâncenarea asta ? Mai degrabă e o vitejie post-factum, nu crezi ?

      Hai, mai bine un cântec vesel să cântăm : „Dans napoletan” (pe sub mână.. din Lacul lebedelor)
      https://www.youtube.com/watch?v=4vn8lnHuotg

  40. De ce suntem unde suntem și ce putem face?
    ,,România veche:
    1. Colectivism (grupul este mai important ca persoana), se bazează pe interesul grupului, promovarea se face prin relații și interese.
    2. Concentrarea puterii (puțini conduc mulți), autoritatea este reprezentată de „șefi”.
    3. Frica de schimbare.
    4. Modelarea comportamentului social se face mai ales prin pedepse și vânarea greșelilor.
    România modernă:
    1. Autonomia indivizilor, se bazează pe valori morale comune, se autoinstruiesc, sunt pe picioarele proprii, sunt competenți și realizați profesional, promovarea se face prin competențe și merite profesionale.
    2. Descentralizarea puterii (puterea socială este distribuită în zone care se controlează reciproc și nimeni nu o poate concentra autoritar.
    3. Schimbarea este privită ca o oportunitate personală și social.
    4. Modelarea comportamentului social se face și prin recompense.’’ Prof. dr. Daniel David
    „Eu voi vota pentru partidul care s-a angajat și poate să modernizeze psihocultural România, pentru că vreau să văd țara un actor important în Uniunea Europeană/NATO. Numai educația de calitate poate asigura buni specialiști și buni cetățeni pentru țară și profesori care să ne educe adecvat noile generații.” Prof. dr. Daniel David.
    Am ieșit din comunism traumatizați de cei 45 de ani de dictatură totalitară, din perioada Represiunii și Terorii 1944-1964 și din perioada Umilinței 1964-1989. Traumele comunismului trebuie resimțite și retrăite, prin comemorarea și cinstirea celor 700 000 de victime din cauza torturilor, înfometării, frigului și a 3 milioane de oameni încarcerați în 72 de lagăre și 44 de închisori.
    O traumă afectivă națională într-o perioadă atât de mare nu se poate vindeca altfel, decât prin recunoașterea adevărului, oricât de dureros ar fi, de către societate și generațiile tinere, pentru ca suferințele, traumele afective să fie retrăite prin comemorarea martirilor și pedepsirea criminalilor.
    Curățenia morală a societății, democrația în România ar fi trebuit să vină din setea de adevăr și de dreptate, din rugăciunile victimelor închisorilor comuniste, din pedepsirea torționarilor, precum și din pocăința, remușcările, regretele torționarilor, marginalizarea activiștilor comuniști, a securiștilor și a informatorilor, nicidecum premierea acestora cu funcții în stat, cu onoruri, infiltrări toxice în partide și pensii speciale nemeritate.
    Aplicarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara a fost hulită și refuzată vehement de FSN – Frontul Salvării Naționale, înființat în 22 decembrie 1989 de gruparea aservită și controlată de Moscova, condusă de Ion Iliescu, Gelu Voican, Atanasie Stănculescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, Petre Roman etc
    Noua clasă politică era formată din indivizi oportuniști, foști ofițeri sau informatori ai Securității, care s-au recomandat a fi disidenți ai regimului comunist, dar de fapt s-au cocoțat în fruntea țării nu numai pentru a scăpa de pedepse torționarii comuniști, dar și de a apăra privilegiile activiștilor comuniști și ale aparatului represiv comunist: din administrații de stat, milițieni, securiști, ofițeri superiori din armată, procurori și judecători obedienți comuniștilor și noii puteri, care s-au transformat în câteva luni din vinovați în cetățeni onorabili cu drept de vot și dreptul de a fi aleși.
    Clasa politică coruptă a profitat și de faptul că în România au fost 4.5 milioane de membri ai PCR, care au cedat șantajului manipulator al culpei naționale, inventat de liderul comunist Ion Iliescu.
    O țară devastată de război, cu 800 000 de morți, sub ocupație sau influență sovietică comunistă 1944-1989, vlăguită de datoriile de război către URSS, de foamete și sarăcie.
    Un popor terorizat de opresiunea dictaturii comuniste, a trebuit să supraviețuiască sindromului comunist totalitar: îngrădirea drepturilor și libertăților, supunere oarbă în fața autorității, partid unic, lipsa proprietății private, populism, manipulări, limbaj dublu folosit acasă, la serviciu și în societate, dedublarea personalității, uniformizare socială.
    „Genialitatea Răului” (Gabriel Liiceanu) clasei politice corupte, a fost dovedită cu prisosință de marele jaf al țării din ultimii 30 de ani. Întrebarea politicienilor „de unde să furăm?” și-a găsit repede răspunsul:„de la popor, de la impozitele din bugetul de stat, mărim salariile bugetarilor și mituim pensionarii și leneșii, pentru ca să ne voteze și unii și altii.” Trocul ca la piață a cumpărat tăcerea, indiferența, lenea socială și complicitatea populației sărăcite și scârbite de toți politicienii.
    Bănci devalizate. Economie prăbușită cu 90% din întreprinderi falimentate. Agricultură cu cooperative desființate și terenuri vândute străinilor sau arendate. Spitale cu bugete umilitoare, directori numiți politic pentru a accepta fonduri mereu deficitare, spitale disfuncționale vechi de 60 de ani. Învățământ cu 44% analfabeți funcționali, abandon școlar. Societate criminogenă cu infracțiuni fruntașe în Europa, cei mai mulți adolescenți violenți, tâlhării, prostituție, cerșetorie, trafic de persoane. Justiția si instituțiile statului de drept român au fost atacate constant de PSD în ultimii 3 ani. Biserica a propăvăduit smerenia și cumpătarea și a etalat bogăția și opulența.
    Deciziile politice din ultimii 30 de ani au dovedit, odată cu trecerea timpului, „Genialitatea Răului” clasei politice corupte, care a promovat și selectat din ce în ce mai mare măsură, indivizi oportuniști, parveniți, lacomi, aroganți, incompetenți, bădărani, mediocri, egocentrici, avizi de putere.
    Sindromul post comunist (Martina Klicperova, 1996) în România este caracterizat de:
    1. CE? Neputință învățată, evitarea inițiativei și a responsabilității, deznădejde, pesimism. Frică de schimbare, paternalism, colectivism și securitate socială.
    2. CINE? Clasa politică coruptă a încălcat mereu valorile morale prin abuzul acestora. „Peștele de la cap împute”. Neglijarea regulamentelor, ignorarea valorilor morale, nerespectarea legilor in primul rând de către politicieni au generat lipsa civismului, corupție, grosolănie, agresivitate și violență. Promovarea pe bază de pile cunoștințe, relații. Autobiografiile politicienilor (Valeriu Nicolae) au dovedit instruirea deficitară a acestora.
    3. CUM? Abuz de virtuți civice, populism, cultură anticivică, înstrăinare de politică și naționalism șovin, demagogie. Tehnici de manipulare politică (Ștefan Stănciugelu).
    Rezolvarea sindromului post comunist în România:
    1. CE? Legea e egală pentru toți. Legea e lege. Responsabilitate socială. Implicare civică. Respectarea normelor, regulilor și legilor.
    2. CINE? Promovare pe bază de competență și meritocrație. Reforma clasei politice corupte. Conducători altruiști, cumpătați, onești, respectuoși, devotați, responsabili. Dura lex sed lex.
    3. CUM? Reforma clasei politice corupte. Respect, responsabilitate, implicare socială. 300 de parlamentari. Revizuirea Constituției. Polarizarea socială se rezolvă prin dialog autentic, toleranță, responsabilitate și solidaritate socială. Mecanisme de control, verificare și echilibru între instituțiile statului. Separația puterilor în stat.
    UNDE? Aici! CÂND? Acum! CU CE? Efort comun. Diaspora acasă.
    86 miliarde de euro folosite sub control European.
    Eu nu vreau să trăiesc în Țara Hoției și a Corupției!
    Eu vreau să trăiesc în Țara Cinstei și a Responsabilității!

    • ..vă felicit pentru analiza lucidă a vremurilor mai vechi sau mai noi.
      Am sperat și eu într-o schimbare rapidă și radicală a societății românești, dar a fost doar o naivitate pornită din elan tineresc.

      Pentru că vechile metehne au rămas. S-a văzut și la vârf, dar (ceea ce e tragic de adevărat..) s-a văzut și se vede și la firul ierbii. Votanții (cei care știu ce aleg..) merg pe mâna celor cu care se aseamănă.

      PCR-ul nu a dispărut. Pilele, Cunoștințele și Relațiile, au ajuns chiar la cote de puțini visate pe vremuri. Corupția a dezvoltat metastaze generalizate de la vlădică la opincă.

      Da, totul a-nceput cu regimul Iliescu, care i-a protejat precum o cloșcă pe lupii tineri și flămânzi. Fiecare după posibilități și necesități..
      Unii au furat ce-au apucat din vechile CAP-uri (că doar erau ale poporului..) Alții au tăiat pădurile, iar cei mai isteți au devalizat conturi, bănci, industrie, patrimoniu turistic, ..etc

      Statul vechi, comunist, a sărit în aer și când a revenit pe pământ, retușat, remaiat și cu numele instituțiilor schimbate, s-a așezat ușor (ca o pălărie nouă luat de vânt) pe capul unei Mării care începuse deja să se chivernisească și să facă din ochi, complice..

      Firește că cine a avut informația, a avut și puterea. Iar „băieții cu ochi albaștri” n-au fost toți cu creier de gâscă (jumulită, după ce a ciugulit vișine din damigeană..)
      PNA, mai apoi DNA, au apărut târziu și destul de timid la-nceput. Briza mării le-a suflat în aripi, pentru ca mai apoi.. „Dintre sute de catarge..” Bine măcar, că le-a dat avânt.

      Sper și cred c-am luat-o pe calea cea bună. România are nevoie de dezvoltare și românii de bunăstare (nu, nu de AUR..). Nu poți (lesne) schimba lucrurile într-o țară de asistați.. Dar pentru asta..

      Sper să nu fie un cerc vicios și societatea la care visați și dumneavoastră să nu rămână o iluzorie Atlantidă..

  41. Suntem destul de celebri, ca romani, pentru felul in care fie ne lichidam, fie ne surghiunim elitele. In lipsa acestei mase critice care poate misca vagonul, eu nu ma mai mir chiar de nimic.

  42. M-ați întrebat odată, la o lansare; Ce credeți, domnule, pot fi cuvintele un bumerang? Atunci, luat prin surprindere, m-am cam bîlbîit, am bălmăjit ceva ce nu cred că s-a putut înțelege(poate doar în capul meu), dar acum trebuie să scriu aceste cuvinte: cuvintele nu cred că își au rost ca bumerang, poate doar pe termen scurt, adică vin, lovesc și se întorc(de unde au plecat, de unde au fost aruncate), ele trebuie să se așeze temeinic acolo unde au fost trimise de autorii lor și să prindă acele rădăcini bune care le poate asigura perenitatea necesară rămînerii lor definitive vii. Asta au făcut tot timpul complicii răului, s-au bazat pe puterea cuvintelor de a-i ,,ajuta,, pe cei cărărora le erau adresate de a-și uita adevăratele rădăcini. Micile voci subțiri au fost gurile salvatoare de oxigen care ne-au întors cu firea spre adevărata lumină a cuvintelor care pot să spună ceea ce este de spus, care pot ajuta la ,, limpezirea,, definitivă a lumii. Nu, nu trebuie să fie cuvintele bumerang, trebuie ca ele să își caute rădăcinile adevărate și înțelesurile pentru care au fost construite și folosite.

  43. Istoria a fost ignorata si interzisa deoarece timp de 30 de ani incoace traim in aceeasi RSR Romania, usor schimbata la fata. Ne vine sau nu sa credem, de 30 de ani traim tot intr-un soi de neo-comunism, chiar daca ne laudam ca suntem membri UE si NATO. Pentru a pune capat acestei false istorii trambitate de 30 de ani incoace, ar trebui ca rafturile tuturor librariilor din tara sa fie pline cu istoria reala, iar pe marile bulevarde sa apara afise luminoase cu reclama la „istoria reala”. Poate astfel oamenii vor realiza ce s-a intamplat. Pentru a ramane in istorie ca cel mai simpatic primar din istoria postdecembrista, primarul sectorului 1 ar trebui sa infiinteze in Bucuresti un muzeu al comunismului in care sa existe filme cu marturiile celor care au suferit in inchisorile comuniste sau care au fost anchetati de Securitate. De exemplu, In Hiroshima Peace Memorial Museum, exista o sala in care se pot vedea marturiile supravietuitorilor atacului atomic. Te ia cu fiori, iar cand iesi de acolo iti schimbi un pic perceptia despre lume si viata.

  44. În martie 2020, Editura Humanitas a primit un Premiu de Excelenţă acordat de Radio România Cultural, la împlinirea a 30 de ani de activitate. Atunci, Gabriel Liiceanu avea altă părere despre Radio România Cultural. Cităm de pe acelaşi site buclucaş vorbele lui Gabriel Liiceanu la primirea premiului: „În orice societate civilizată, actorii culturali au nevoie de recunoașterea performanțelor lor, au nevoie chiar să fie răsfățați, însă nu orice instituție poate da premii. Trebuie să ai un prestigiu cultural deja, ori mie mi se pare că Radio România Cultural e în situația ideală pentru a oferi premii actorilor culturali. Este, pe de o parte, un arbitru, este pe de altă parte ea însăși o instanță culturală. De douăzeci de ani, Radio România Cultural a recunoscut performanțele culturale deosebite, așa încît cei care primesc premiul acesta au de ce să fie siguri că ceea ce au făcut își găsește o răsplată și o recunoaștere, care îi vor face să lucreze cu mai mult spor și cu încredere în ceea ce fac“ (O. Simonca, Observatorul cultural, nr 1045, 12.01.20210).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carte recomandată

Iata o carte cu un subiect in aparenta simplu: o familie de romani cu un copil mic se muta in strainatate si invata incet-incet sa depaseasca o serie de neajunsuri si sa se impace cu altele. Mihai e scriitor (adica veniturile lui sint subtirele), sotia lui are un job nou de care e foarte multumita… vezi aici continuarea

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Claudiu Iordache, înlocuit cu Gelu Voican Voiculescu la conducerea Institutului Revoluției

Ieri 30 martie 2018, membrii Colegiului Național al Institutului Revoluției Române l-au destituit pe Claudiu Iordache din fruntea acestui institut, numindu-l în...

Commento ergo sum

Progresul frustrează. Iată ideea principală a acestui articol și, la drept vorbind, singura; nu este nevoie de continuarea lecturii, în caz că...

Roexit prin decizia CCR 390/8 iunie 2021?

Curtea Constituțională a publicat motivarea Deciziei 390/8 iunie 2021 prin care confirma legalitatea Secției speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Nimic din raționamentul CCR...

Creștinismul global în cifre și câteva comentarii

Potrivit raportului anual publicat de Center for the Study of Global Christianity (din cadrul Gordon-Conwell Theological Seminary), în 2021, numărul creștinilor, la...

In război cu Școala de Război

Pe 8 decembrie 1939, în prezența regelui Carol al II-lea și a membrilor guvernului, se inaugura la București noul sediu al Școlii...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro