vineri, mai 20, 2022

 Complicii

                                               

 

 „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel, încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski n‑ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil. Suntem încă departe de acest ideal.“

  Boris Pasternak

În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

 ***

Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică „contra naturii” (o „orânduire”, cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă „legitate a istoriei”), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: „Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze”.

***

Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei „în slujba”. Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio România Cultural”.

***

Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul „călăilor și complicilor” de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în „noua” istorie! Același text comemorativ al „României Culturale” ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost „o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989”. Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în „Epopeea Națională” lansată cu ocazia „tezelor din iulie” din 1971 de Ceaușescu,  menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.
În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o „zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989”, cu  „Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei”, ipocrizia și tupeul „emanaților” au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început? Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu excepția celei din 2004-2008),  președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că aceasta e însăși „normalitatea” în care s-a instalat societatea noastră de trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut până mai ieri legile democrației și au instrumentat „procesele Revoluției”?
Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, „ultimul boier român în viață”, un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetățean de onoare al Capitalei” acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.

***

Când citim în paginile „spovedaniei” Elisabetei Rizea [1]  că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându‑li‑se gingiile odată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinţii şi părul („în pat dinţii din gură, cole jos păru“), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? „Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om“, spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. „Atâtea sunt de spus…“
Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expre­siei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în „dialog cu un tiran”, lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și cu o voce subțire, cu ce drept o face.
Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris „Stop, Mörder! Brașov = Auschwitz”; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că „la venirea morții”, oamenii din generația lui „se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989” și că vor trebui să le dea socoteală.
„Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s‑a limpezit lumea.“

***

S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora „li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie”. Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.
Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. „Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie“, spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. „Atâtea sunt de spus…“
Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la „Radio România Cultural”, Sergiu Nicolaescu. „Om politic controversat”, titrează site-ul. Auziți: „controversat”!

***

Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.
PS De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că „nu sunt toți la fel”. Recent, noul primar al sectorului I, mi-a pus la îndemână un argument solid: a deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, parcul „Elisabeta Rizea”. Nu sunt toți la fel.

NOTE

[1] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Humanitas, București, 1993.

Distribuie acest articol

96 COMENTARII

  1. Suntem destul de celebri, ca romani, pentru felul in care fie ne lichidam, fie ne surghiunim elitele. In lipsa acestei mase critice care poate misca vagonul, eu nu ma mai mir chiar de nimic.

  2. M-ați întrebat odată, la o lansare; Ce credeți, domnule, pot fi cuvintele un bumerang? Atunci, luat prin surprindere, m-am cam bîlbîit, am bălmăjit ceva ce nu cred că s-a putut înțelege(poate doar în capul meu), dar acum trebuie să scriu aceste cuvinte: cuvintele nu cred că își au rost ca bumerang, poate doar pe termen scurt, adică vin, lovesc și se întorc(de unde au plecat, de unde au fost aruncate), ele trebuie să se așeze temeinic acolo unde au fost trimise de autorii lor și să prindă acele rădăcini bune care le poate asigura perenitatea necesară rămînerii lor definitive vii. Asta au făcut tot timpul complicii răului, s-au bazat pe puterea cuvintelor de a-i ,,ajuta,, pe cei cărărora le erau adresate de a-și uita adevăratele rădăcini. Micile voci subțiri au fost gurile salvatoare de oxigen care ne-au întors cu firea spre adevărata lumină a cuvintelor care pot să spună ceea ce este de spus, care pot ajuta la ,, limpezirea,, definitivă a lumii. Nu, nu trebuie să fie cuvintele bumerang, trebuie ca ele să își caute rădăcinile adevărate și înțelesurile pentru care au fost construite și folosite.

  3. Istoria a fost ignorata si interzisa deoarece timp de 30 de ani incoace traim in aceeasi RSR Romania, usor schimbata la fata. Ne vine sau nu sa credem, de 30 de ani traim tot intr-un soi de neo-comunism, chiar daca ne laudam ca suntem membri UE si NATO. Pentru a pune capat acestei false istorii trambitate de 30 de ani incoace, ar trebui ca rafturile tuturor librariilor din tara sa fie pline cu istoria reala, iar pe marile bulevarde sa apara afise luminoase cu reclama la „istoria reala”. Poate astfel oamenii vor realiza ce s-a intamplat. Pentru a ramane in istorie ca cel mai simpatic primar din istoria postdecembrista, primarul sectorului 1 ar trebui sa infiinteze in Bucuresti un muzeu al comunismului in care sa existe filme cu marturiile celor care au suferit in inchisorile comuniste sau care au fost anchetati de Securitate. De exemplu, In Hiroshima Peace Memorial Museum, exista o sala in care se pot vedea marturiile supravietuitorilor atacului atomic. Te ia cu fiori, iar cand iesi de acolo iti schimbi un pic perceptia despre lume si viata.

  4. În martie 2020, Editura Humanitas a primit un Premiu de Excelenţă acordat de Radio România Cultural, la împlinirea a 30 de ani de activitate. Atunci, Gabriel Liiceanu avea altă părere despre Radio România Cultural. Cităm de pe acelaşi site buclucaş vorbele lui Gabriel Liiceanu la primirea premiului: „În orice societate civilizată, actorii culturali au nevoie de recunoașterea performanțelor lor, au nevoie chiar să fie răsfățați, însă nu orice instituție poate da premii. Trebuie să ai un prestigiu cultural deja, ori mie mi se pare că Radio România Cultural e în situația ideală pentru a oferi premii actorilor culturali. Este, pe de o parte, un arbitru, este pe de altă parte ea însăși o instanță culturală. De douăzeci de ani, Radio România Cultural a recunoscut performanțele culturale deosebite, așa încît cei care primesc premiul acesta au de ce să fie siguri că ceea ce au făcut își găsește o răsplată și o recunoaștere, care îi vor face să lucreze cu mai mult spor și cu încredere în ceea ce fac“ (O. Simonca, Observatorul cultural, nr 1045, 12.01.20210).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro