O replică celebră, foarte adesea citată, din piesa Nunta lui Figaro, ne dă asigurări că totul s-ar termina prin cântece. Istoria țării în care s-au născut și Beaumarchais, și minunata lui piesă, caracterul exploziv al acesteia, perfect intuit de Regele Ludovic al XVI lea, l-a contrazis pe dramaturg care, pesemne, chiar și-a dorit asta. Anticipata cădere a Bastiliei s-a produs, Revoluția a adus cu ea și bune, și multe, foarte multe rele. Printre care și teroarea elogiată de Roberspierre de la care se va inspira ceva mai târziu Stalin.
Mi-am adus aminte de toate aceste detalii de istorie urmărind primele secvențe din Napoleon, controversatul, dacă nu cumva chiar exagerat hulitul film al lui Ridley Scott. Atâta doar că producția a cărei durată se apropie binișor de trei ore, nu se sfârșește cu un cântec. Aici, muzica e pretutindeni. În acorduri ample, vorba Angelei Similea. Filmul începe cu execuția Mariei Antoinette la care, ce să vezi!, asistă și viitorul Împărat, pentru moment doar căpitan modest și nu din cale afară de chipeș. Numai că secvența, cu toată minuția acordată eșafodului, a fost drastic taxată ca inexactă de istorici. Și, din păcate, nu e singura care se pare că nu ar fi tocmai ok în filmul epic al englezo-americanului,. Momentul de început al filmului lui Ridley Scoot e apăsat acompaniat de binecunoscutul Ça ira, cu patos interpretat de Edith Piaf.
Muzica atât de generos răspândită pe toată durata filmului e aleasă în deplin acord cu locul desfășurării acțiunii. Vedem ceea ce s-a întâmplat ca și ceea ce a urmat după lupta de la Borodino, auzim muzică rusească, Aproape că mă așteptam să intervină și vocea celebrului crainic Iuri Borisovici Levitan, anunțând că țarul Alexandru, prezentat în film de parcă ar fi fost un dandy descins din romanul feminin englez (Edouard Philipponnat), fermecat și el nițeluș mai târziu, asemenea lui Napoleon, de frumusețea Joséphinei (Vanessa Kirby) a decis să nu negocieze cu Napoleon. Țarul a optat pentru ceea ce astăzi Kremlinul ar numi o operațiune specială.
Vedem un Napoleon interpretat cam plat și pe alocuri chiar caricatural- îndeosebi în scenele de gelozie și de enervare- de Joaquin Phoenix. Vedem un Napoleon debusolat la aflarea veștii că Țarul s-a retras la Sankt Petersburg și a decis incendierea Moscovei. Pe care către sfârșitul filmului, în secvențele în care e vorba despre exilul lui Napoleon din insula Sfânta Elena, fostul Împărat, pe care și mai înainte îl văzusem în chip de mare iubitor de copii și ins cu talente pedagogice, și-o va revendica, în fața a două fetițe. Dovadă că rescrierea istoriei nu a fost inventată, așa cum s-a tot spus, de comuniști, ci există de când lumea. Când victoria lui Wellington în bătălia de la Waterloo este ajutată de sosirea salvatoare a trupelor prusace, coloana sonoră va fi obligatoriu de extracție germană. Povestea complicată de dragoste dintre Napoleon și Joséphine, prezentată de parcă filmul ar ambiționa să ajungă la statutul de telenovelă, e asezonată cum altfel?, decât cu muzică franceză.
Respectiva poveste va fi relatată cu lux de amănunte de scenaristul David Scarpa și de regizorul Ridley Scott. Este povestea unei dependențe. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui Napoleon, fie că e ceva de rău ori că e ceva de bine, e intim legat de Joséphine. Normal că Napoleon se enervează când află despre infidelitățile lui Joséphine, în realitate cu șase ani mai vârstnică decât protagonistul. Și poate chiar cu mai puțini zulufi decât ne arată pelicula. După ce este înștiințat de un binevoitor, așa ca în Caragiale, că e înșelat cu un oarecare Hyppolite Charles (Jannis Niewöhler) și după ce trage în piramide de parcă s-ar prefigura astfel povestea din 2001 cu Turnurile Gemene, Napoleon va merge să viziteze Piramida lui Keops. Virtuțile calmante ale turismului carevasăzică. Prin intermediul presei tabloide, cel numit ironic Boney va lua cunoștință de valsul dansat de Joséphine și frumușelul țar al Rusiei. Moartea lui Joséphine te duce cu gândul la Dama cu camelii sau, după gust și înclinații, la Traviata, povestea de iubire dintre Împărat și Împărăteasă mie mi-a amintit de aceea maladiva dintre Elena Lupescu și Regele Carol al II lea. Când, din rațiuni zise de Stat, Napoleon decide desfacerea căsătoriei cu Joséphine s-a cam terminat cu norocul Împăratului.. Urmează ghinioane după ghinioane care confirmă zicerea Împărătesei. Fără mine tu ai fi un nimeni. Condiție la care Napoleon va fi adus după eșecul de la Waterloo. Istoricii insistă însă în a preciza că Napoleon nu s-a întâlnit niciodată cu Wellington(Ruppert Everett), că o celebră și defel politicoasă replică a lui Talleyrand (PaulRhys) este transferată în sarcina ambasadorului britanic. Iar actorul Ian Mc Neice parcă prea îl caricaturizează pe Regele Ludovic al XVIII lea. Or așa, cum să nu sară ca arși francezii?
Odinioară, era curentă afirmația că nici americanilor, și nici englezilor nu le prea iese atunci când vor să abordeze cinematografic marile romane rusești ori momente cruciale din istoria Franței. Nu cred că afirmația ar fi riguros exactă. E contrazisă, de pildă, chiar de un alt film care narează povestea Împăratului. E vorba despre Waterloo din 1970, în care rusul Serghei Bondarciuk i-a distribuit pe Rod Steigger (Napoleon) și pe Christopher Plummer (Wellington),
Acum, ca să fim onești, trebuie să spunem că nici Napoleon al lui Ridley Scott nu e nici pe departe o ratare. Așa cum s-ar putea crede din ceea ce am scris eu până acum, E doar o ocazie de dezamăgire provocată de imensa distanță dintre așteptare și rezultate. Scenele de război, în special aceea a bătăliei de la Austerliz, sunt impecabile. Lucru cu atât mai notabil cu cât regizorul tocmai a împlinit zilele acestea 86 de ani. Iar costumele create de Janty Yates sunt absolut strălucitoare.
SCOTT FREE PRODUCTIONS
NAPOLEON
Regia: Ridley Scott
Scenariul: David Scarpa
Imaginea: Dariusz Wolski
Montajul: Sam Restivo
Muzica: Martin Phipps
Costume: Janty Yates
Cu: Joaquin Phoenix (Napoleon), Vanessa Kirby (Joséphine), Tahar Rahim (Paul Barras), Ruppert Everett (Ducele de Wellington), Paul Rhys (Talleyrand), Riana Duce (Lucille), Edouard Philipponnat (Țarul Alexandru), Miles Jupp (Împăratul Francisc), Ian Mc Neice (Ludovic al XVIII lea), Jannis Niewöhler (Hippolyte Charles)_
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Fiecare putere coloniala si-a aparat si indragit liderii criminali, iar Franta nu face exceptie. In opinia mea, Napoleon este un fel de precursor al lui Hitler care astazi probabil ca ar fi judecat la Haga pentru crime de razboi. Desigur, din punct de vedere economic si strategic a fost oarecum genial, insa consider ca Napoleon a pus bazele ideologice ale fascismului sau „extremei drepte” de mai tarziu. Cred ca a reprezentat o „sursa de inspiratie” pentru multi viitori dictatori, care la randul lor au pus la cale revolutii pentru a rasturna monarhii. In ce priveste furtul de sarcofage sau obiecte din marile piramide din Valea Regilor, nu doar Franta a umplut muzeele sale cu aceste obiecte valoroase, ci si Marea Britanie. Diferenta este ca in UK intrarea la muzee este aproape gratuita. Sper sa vad si eu filmul, chiar daca este realizat superficial (spun unii) din punctul de vedere al faptelor istorice. Insa, am inteles ca imaginile, cadrele si muzica sunt excelent realizate.
Rolul oricarui film artistic produs de o casa de filme este de a produce bani. Scopul va fi atins chiar daca nu atat de bine pe cat sperau producatorii. Rolul documentarelor este altul. Carcotasii se pot lega eventual de interpretarea lui Phoenix.
Si de ziua nationala a Romaniei insistati sa publicati maculatura pro franceza?
Sper ca în 4 decembrie va veți adresa unui medic
daca-i durak, doctorul e neputincios.
Hai mai ca sunteti rai.
Domnule Mircea Morariu Chapeau Bas!
Cel mai acid corespondent RFI, Petru Clej, are de invatat de la Dumneavoastra cum se scrie o recenzie de film. De ce scriu asta ? Pentru ca împărtășesc punctele Dumneavoastra de vedere. Petru Clej, in schimb, pleaca intr un stil Bonaparte de a înfiera filmul, lucru, care evident e gresit.
Napoleon a tras cu tunurile in populatie la 24 de ani si a ajuns sa conduca Franta la 25. Si este jucat de un actor de 50. Actor care nu arata tanar nici cand era. Asta a fost lucrul care pentru mine a rupt povestea din primul minut.
Din punctul de vedere al povestii e de inteles de ce e un esec. Este greu sa il rezumi pe Napoleon in 2h jumate si sa scoti ceva complet corect si cursiv. Ridley Scott a ales perspectiva aceasta a relatiei cu Josephine si a incercat sa creeze pe baza ei.
Da, costumele sunt superbe, scenele de lupta sunt foarte ok, muzica te tine cumva in priza. Dar parca nu pentru asta am venit la film.
Este inca un film care arata degradarea la care a ajuns hollywood-ul – care mai produce doar supereroi, resapari de filme de succes sau ocazional mai investeste in cate un nume care a produs filme de succes in urma cu 30 de ani.
Si un bonus pentru traducerea in limba romana (nu am retinut cine a fost autorul) care a reusit sa rateze pana si replicile celebre. Cand ajunge prim consul si petrec prima noapte la Tuilleries ii zice lui Josephine (care fusese regalista) – „hai in patul stapanilor tai”. Pentru traducatori a fost „hai in patul stapanului tau”.
Boyer in rolul corsicanului a fost mai bun.
Multi inca mai cred ca daca poarta pe cap un „bicorn” negru cu cocarda roşie, albă şi albastră devin de niciunde Napoleon .Desigur un film nu face decit sa rastalmaceasca Istoria si sa puna in scena o anume viziune regizorala .Un demers greu de pus in scena si greu de jucat ca si actor,fie el si cel cu pricina .Dincolo de realitatile ,mai mult sau mai putin cunoscute sau dincolo de iluzii desarte Napoleaon a fost „Unicul „. Actorul ,ce ii joaca rolul ,si-a asumat cu greu aceasta unicitate ca si regizorul dealtfel .Cind crezi ca tocmai ai schimbat istoria asa cum este ea acceptata in imaginatia colectiva a universului pamintean tocmai ai pierdut partida .Nu este singurul demers cinematografic care pateste asta .Sa ne amintim doar de Spartacus .In momentul in care ataci nemurirea devii un simplu si nebagat in seama muritor .
Oda unui geniu al raului. La fel ca toti conducatorii de imperii.
Aveti dreptate. Sper sa nu fie vreunul motivat sa il ecranizeze pe Stalin intr un veritabil “pacificator”
Veți fi surprins. Pentru americani, marii dictatori sunt subiect de film mai mult sau mai puțin horror si o atractie irezistibila. Dictatorii psihopati vand foarte bine și dau „fiori”, la fel cum Michael Meyers ridica adrenalina in „Halloween Revenge”.
Stalin ? Lumea nu se apropie de concurentul cancerului pa Terra. Sper sa nu o faca vreodata .
Pai deja asa îl prezintă Putin, nu mai e departe ecranizarea
Vorba lui Seinfeld: „E doar un film!”
E doar un film, dar poarta un mesaj … nociv.
Filmul prezentat acum nu e decat o versiune scurta a unuia mai lung care va aparea peste cateva luni. Au facut asta ca sa intre in competitia de Oscar de anul asta. Filmul prezinta un Napoleon foarte batos si cam unidimensional, poate vazut din perspectiva britanica. Se pune insa intrebarea de ce francezii nu au reusit sa faca un film foarte bun despre Napoleon. Exista unul mai vechi cu C. Clavier (o mini-serie), dar e modest, destul de slabut, buget mic. Avand in vedere insa ca e cea mai mare figura istorica a lor, ar fi putut face un film mare, cu un buget serios, batalii ample, etc. In orice caz, Napoleon a fost manat de ambitiile sale personale, nu de idealurile nobile ale Revolutiei; dupa el au ramas mai mult lucruri negative, milioane de morti si invalizi, o Franta falimentata economic si invinsa. Corsicanul se gandea probabil mai mult la stramosii sai italieni si romani decat la Franta (si-a luat de altfel titlul de imparat dupa Roma antica).