marți, martie 19, 2024

Copiii și tehnologia

        Probabil că cea mai arzătoare problemă de astăzi este relația dintre tehnologie și calitatea vieții. Se vorbește în toate tonalitățile despre efectele tehnologiei asupra dezvoltării creierului și vieții emoționale a copiilor. Decenii la rând, neurologi, psihologi și psihiatri au studiat problema pe toate fețele. Ai impresia că nu mai e nimic de adăugat.

Studiile acestea, sunt, evident, de toate soiurile. Ele susțin tot ce vreți dumneavoastră să susțină, fie în favoarea tehnologiei, fie în defavoarea ei.

Fiind însă problema atât mare și aflându-se în joc viitorul copiilor noștri, avem datoria să ne gândim – fiecare în parte – la soluții concrete. Că vrem că nu vrem, tehnologia e parte din viața noastră. Ce aflăm de regulă din studii e că tehnologia nu e nici rea, nici bună, dar ceea ce facem noi cu ea e fie bun, fie rău. Știm că tehnologia e pretutindeni și că asta ne obligă să avem o poziționare conștientă față de provocările sale. Copiii trebuie ținuți cât mai departe de tehnologie, unii cred că până târziu, spre 16 ani. Știm și că adulții trebuie s-o folosească moderat și inteligent. Până și studiile în favoarea tehnologiei menționează nevoia unei atitudini responsabile.

   Fiind tată a doi copii mici, sunt direct interesat să aflu cum afectează tehnologia creierul, corpul și emoțiile copiilor. Pentru că există deja enorm de multe articole și cărți pe temele acestea și pentru că tehnologia ni le face accesibile (sunt toate „la un click distanță”) n-o să intru în detalii.

Indic totuși principalele efecte negative ale utilizării tehnologiei de către copii și adulți: memoria, spun cercetătorii, e substimulată, devenind, deci, mai slabă; gândirea e mai puțin provocată, rămânând rudimentară; atenția și concentrarea sunt atacate direct, iar aici copiii au cel mai mult de suferit (prefrontalul, responsabil cu atenția, concentrarea și coordonarea, dezvoltându-se ultimul); corpul are și el de suferit – de la dezvoltarea insuficientă a musculaturii, trecând prin riscurile obezității și terminând cu rateuri ale percepției și o proastă/deficitară așezare în propriul corp (reglarea termică, coordonarea corpului, orientarea în spațiu etc); scade, evident, și creativitatea (care are nevoie de un optim de stimulare, nu de o abundență la care abia reacționăm, asta în cazurile în care nu rămânem perplecși).

   Care este, de fapt, consecința ultimă, adică răul spre care conduc toate deficiențele enumerate mai sus? Vom avea un copil cu o atitudine reactivă (atitudine față de sine, lume și viață), reactivă însemnând esențialmente pasivă. De ce? Pentru că reactivitatea depinde de stimulare, în afara căreia nici nu există. Un copil agitat e un copil dependent de stimuli, nu e un copil activ (autonom).

Vă dau un exemplu: băiețelul meu (care nu a făcut încă opt ani) joacă din când în când șah cu sora lui, care e mai mare cu un an și jumătate. Partida lor, când se întâmplă să joace, durează cât durează, nu mult, dar nici puțin. Stau, se gândesc, se mai enervează, se mai ceartă, dar în general dinamica e una ce ține de orice joc/competiție în doi. Într-o seară, din motive pe care nu mi le amintesc, i-am dat voie să joace șah pe tabletă. A început să joace, să joace, să joace, și iar să joace, până când am auzit de la el din cameră niște zgomote suspecte, de supărare și chiar de agresivitate: arunca cu tableta în pernă. Era nervos și palid. I-am confiscat tableta. S-a opus din toate puterile. Ce s-a întâmplat? Care era, până la urmă, diferența dintre șahul jucat cu sora lui și șahul pe tabletă? Cu sora lui era mai mult activitate, la tabletă era mai mult reactivitate.

        Reactivitatea, o repet, însemnă pasivitate. Sunt sigur că recunoașteți aceste trăsături și comportamente la toți copiii, adolescenții și adulții care folosesc frecvent calculatorul. Reactivitatea e determinată/favorizată de combinația dintre ușurința cu care obții lucrurile pe care ți le dorești și mișcarea rapidă de cadre specifică aproape tuturor activităților pe calculator (inclusiv  rețele sociale). Aici se adaugă tentația de multitasking adică capacitatea de a reacționa eficient și simultan la cât mai mulți stimuli.

    Treaba părinților e aceea de a trece copilul din starea de pasivitate (starea bebelușului) în starea de activitate (adultul responsabil). Suntem părinți buni dacă reușim să creăm condițiile necesare pentru ca cei mici să fie capabili să stea  pe picioarele lor, să gândească cu capul lor și să decidă pentru viața lor. Pe scurt, aibă curajul să-și trăiască viața.

     Pentru a trăi ceva, orice, avem nevoie de atenție. De calitatea atenției depinde calitatea trăirii. În discuțiile noastre de fiecare zi facem des referire – moralizator sau didactic – la atenție, și știm toți, în teorie, că atenția este importantă. Știm și că atenția nu are totuși prestigiul gândirii sau al emoțiilor. Acestea din urmă, spunem, sunt productive, în timp ce atenția e doar reglatorie.

În realitate, atenția este cea care le face posibile pe toate și stă în centrul tuturor lucrurilor. Oamenii, ideile, emoțiile, valorile, obiectele, orice, pur si simplu nu există dacă nu ești atent la ele. Voința fără atenție este un nonsens: spre ce te îndrepți? Conștiința fără atenție este o imposibilitate, o aberație. Iubirea fără atenție: o vorbă goală (îndrăgostitul e prin definiție un neatent, adică el nu iubeste!!!). Fără atenție nu avem nimic. Realitatea există abia atunci când mă uit la ea. Asta e una dintre cele mai puternice idei ale lui William James.

Pentru atenția pasivă – adică cea dependentă de stimuli – realitatea există doar prin detaliile ei dramatice: culori puternice, viteză mare, zgomot etc. Apropos de asta, când li s-au cerut unor americani și unor japonezi să analizeze pentru douăzeci de secunde mediul acvatic, americanii au văzut pești mari și albaștri, japonezii, în schimb, au văzut apă curgătoare, pietre, plante și pești (v. Richard E. Nisbett, 2003). Pentru japonezi realitatea era mai mare și mai bogată.

    Spuneam, deci, mai sus că realitatea există abia atunci când te uiți la ea. Ce mai trebuie spus este că uitându-te la realitate, deja participi în ea. Atenția este deja participare. Participând, atenția crește într-o dinamică spiralată. Concret: nd ești atent la un om, îl vezi mai bine, mai complex și mai întreg. Văzându-l mai bine, îl cunoști mai bine, și trăiești această cunoaștere mai intens și mai nuanțat: cunoașterea și trăirea mă fac mai atent și mai motivat. Așa se întâmplă cu oamenii, cu natura, cu ideile, cu viața, cu totul. Se aplică și lecturii: Maryanne Wolf (neurolog) vorbește despre “the profound generativity of the reading brain”, adică despre maniera în care cititul crește capacitatea de focalizare și de reflecție, mai mult,  cititul intensifică și nuanțează experiența: povestea (din marele romane, dar și din cabinetele de psihoterapie) ghidează și ancorează omul în propria viață.

    Ar mai fi ceva de spus. La atitudinea pasiv-reactivă se ajunge nu doar prin folosirea în exces (și prea devreme) a tehnologiei, ci și printr-o cultură și un stil de parenting care încurajează impulsul și de-responsabilizarea, din combinarea cărora rezultă o pasivitate revendicativă. Aceasta nu este doar o simplă trăsătură de personalitate, ci, cred eu, și cauza multor altor probleme din zilele noastre.

Pasivitatea devine o soluție de viață sau o teribilă armă luând forma tuturor fragilităților imaginabile: boli, neputințe, ofense, derute, dereglări alimentare, insomnii, depresii etc. Nu în ultimul rând, pasivitatea te expune ideologiilor și populismelor care bântuie pământul astăzi.

   Cunosc „useri” înfocați care și-au dat seama (la timp) că viața lor nu e deloc bună. S-au apucat să reînvețe să citească pentru că nu se mai puteau concentra. Reînvață, de asemenea, să converseze cu prietenii pentru că nu mai aveau răbdare. Își reiau plimbările și drumețiile reînvățând să contemple lumea. Uneori, se mai și plictisesc. Pe scurt, trăiesc.  

        Să reținem că absolut toți părinții și toate politicile care susțin digitalizarea timpurie încurajează, de fapt, de-responsabilizarea și investesc într-un arsenal al pasivității revendicative care, pe termen mediu și lung, ne va distruge fizic și afectiv. Și, firește, politic.

Distribuie acest articol

35 COMENTARII

  1. Poate ar trebui sa definiți exact in ce lume doriti sa trăiască copilul dumneavoastră. Ce skills-uri vă doriți să aibă, cum doriți să reacționeze la lumea din jur in care va trăi. Ganditi-va la peste 20 de acum înainte. Și decideți cat puteti pentru el.

    De curiozitate, cum credeți că va arăta lumea peste 20 de ani relativ la tehnologie? Și cum vom arăta noi, utilizatorii, relativ la ea? Noi, ca și adulți îmbătrâniți cu 20+ de ani, dar și copiii noștri peste 20 de ani, adulți la rândul lor, intrați pe piata muncii.

    E ok, putem alege sa ne ținem copiii departe de tehnologie, sa evitam tantrumurile, jocurile pe calculator, interacțiunile online. Putem alege și pentru noi, adultii, sa ne ținem cat mai departe de tehnologie, cu interacțiuni online minime, utilizand la minim a feature-urilor oferite de telefon / tableta /ceas /boxa sau aplicațiile clasice de socializare. E ok, e doar o alegere. Ce subliniez eu este sa ne asumam aceste alegeri până la capăt. Pe termen lung și fără frustrări ulterioare.

    Din experiența mea de adult pe piata muncii, as fi vrut ca mama sa insiste mai mult cu lecțiile de limba engleza, care păreau „moft” in anii „dinainte”. Mi-aș fi dorit ca tata sa mă lase mai mult sa ii „surubaiesc” televizorul și să mă implice in repararea motorului mașinii. Să se fi întrebat: ii va fi util fiului meu asta peste 20 de ani? Și să își fi asumat aceste alegeri, fără să puna asteptarile lui nerealiste pe umerii mei, prin „mergi in camera ta și învață”.

    Părinții sunt clasici (probabil că și ai dumneavoastră au fost la fel): „nu pierde timpul cu asta, mergi la învățat!” Că și cum „învățarea=toceala” din școală ne aducea toate informațiile necesare pentru a fi competitivi in meseriile noastre viitoare. Da, poate că tableta de acum îi supra-stimuleaza, dar cum credeți că va fi piata muncii peste 20 de ani? Cine vor fi cei mai competitivi antreprenori / angajați? Până și tractorul care însămânțează hectarele de grau este controlat printr-un program meniu-base.

    Fiecare decide pentru copilul lui, desigur. Dar dacă aș putea prevedea piata muncii de peste 20 de ani, fix acele skills-uri le-as investi în copilul meu din timp. Cu triscul tantrumului inițial, pe care in timp, va învăța să-l controleze.

    Nu mă înțelegeți greșit, pledez pentru viața reală, sport, muzica, desen, socializare, comunicare, creativitate, interacțiune. Dar pe langa astea, personal cred ca este necesară tehnologia, cu inevitabilele aplicații, inevitabilele interacțiuni online, inevitabilele programe meniu-based. Dozarea activităților depinde doar de părinți și de așteptările lor de la copii peste 20 de ani.

    • Cum va fi piata muncii ? In Europa si SUA doar servicii, mult „gambling” , finante, turism , IT, ernergie, arme si ceva industrie alimentara, restul productiilor va ajunge preponderet in Asia iar dependentele si mai mari.

    • Cred ca 80% dintre aplicatiile care ruleza pe telefoanele si tabletele noastre sunt inutile si sunt create pentru a influenta psihicul uman precum si centrii placerii. La fel se intampla cu drogurile care creaza dependenta. In marile companii tehnologice numarul de psihologi si sociologi este mai mare decat numarul programatorilor. Poate ar fi util un articol viitor privind modul in care ar trebui sa-i educam pe copii, astfel incat sa nu devina dependenti de tehnologii. Un copil, spre deosebire de un adult, nu va putea folosi o tehnologie doar in scopuri educationale si nu va putea extrage din imensitatea internetului doar lucrurile bune. Noi, cei nascuti prin anii 70-80 nu am avut astfel de tehnologii si putem sa traim fara ele, spre deosebire de copiii nostri care s-au nascut cu astfel de tehnologii si fara de care nu-si imagineaza existenta. Problema este ca tehnologiile software si internetul nu sunt pe deplin reglementate fata de alte domenii, in sensul ca oricand datele noastre personale pot fi accesate de catre orice companie sau guvern in diverse scopuri, iar 70% din internet reprezinta o „zona gri” (dark web) in care domneste legea junglei si in care doar anumite servicii de informatii pot sa patrunda cu greu. Cine raspunde pentru bullying-ul impotriva copiilor nostri, pentru pozele intime transmise catre toti copiii din scoala folosind conturi false, pentru faptul ca un director poate sti in orice clipa unde ma aflu datorita ceasului smart si pentru toate agresivitatile impotriva noastra? Intuiesc ca vor aparea psihologi specializati in traume generate de IT, iar in facultatile de psihologie va exista un curs despre asa ceva.

    • Am si eu 2 idei:

      Vă referiți mai mulți aici la „tehnologii”, pe când e vorba de un grup restrâns din spectrul larg de tehnologii: e vorba de dispozitive digitale cu interfata grafica ca telefoane, tablete, calculatoare. Ati mentionat surubaritul in televizor – nare nicio legatură cu tehnologiile digitale, șurubăritul e, din contra, acel lucru cu mâinile și cu capul și cu obiecte fizice care, in ansamblu, dezvoltă gândirea.

      Apoi, deja este epidemie de copii cu retineri grave in dezvoltare din cauza telefoanelor si tabletelor. E suspect de multă liniște la subiect. Repet: e explozie de copii de 4-5-6-7-8 ani care au nivel de dezvoltare ramas in urma din cauza ca parintii le baga sub nas telefoane cu muzica stupidă ori jocuri stupide și aceia rateaza cea mai importanta perioada a vietilor lor – perioada cand creierul invata de la 0 limba, lumea din jur, dinamica interactiunilor sociale. Era un articol pe NYT, l-am citit cu vreo 3 ani in urma, si acolo se mentiona ca scolile bune din SUA – cele scumpe unde merg copiii elitelor – nu le permit copiilor accesul la tablete sau laptopuri. Faptul ca sunt atat de multi parinti naivi care vor produce urmatoarele generatii de copii cu probleme in dezvoltare va duce la o stratificare curioasa in viitor: vom avea maturi prostuti, din cei crescuti de mici cu telefoane, si maturi din familii bune, care au crescut intr-un mod potrivit particularitatilor biologice de dezvoltare ale creierului uman.

      • @Marin, mulțumesc pentru răspuns, da, surubaritul nu are legătură cu tehnologia actuala. Dar m-ar fi conectat cu o parte practica a tehnologiei de atunci.

        Consider că o mare problema a vieții noastre este lipsa practicii. Și nu doar pentru activitățile fizice, gen sport. Pentru orice tip de activitate. Conversația corecta se practică. Muzica se practică, prin audiție sau printr-un instrument. Pictura, se cultiva, prin expoziții sau prin exercițiu. Samd. Psihologia se practică, fiind atenti la propriile sentimente și reacții, detectand sentimentele și reacțiile celorlalți.
        Toate acestea se consolidează prin teorie, prin învățare. Dar fara practica, învățarea pura/toceala nu este de ajuns pentru a deveni cunoscător.
        (Desigur, diferă și gradul de învățare pr domeniilor, in funcție de abilități și înclinații. Nu oricine poate deveni maestru la pian, oricât ar exersa)

        Cănd vorbesc de acces la tehnologie, NU exclud celelalte activități. Pledez doar SI pentru acces la tehnologie. Asta nu exclude jocul fizic, timpul petrecut cu părinții, alte activități de învățare. Nu pledez pentru a deveni programator in clasa a 5-a sau a câștiga la 10 ani din jocuri online sau a deveni blogger/influencer la 14. Nici gând. Totul cu măsură.

        Faptul că părinții acorda acces prea mult la telefon/tableta și nu acoperă celelalte arii de dezvoltare/învățare ale copilului nu este vina tehnologiei. Este vina părintelui. Un obiect/tableta nu are cum sa educe un copil.

        Părinții nu sunt naivi când permit accesul nelimitat, ei sunt pur și simplu neglijenți și nepăsători. Fix cum acum 100 de ani părinții își „uitau” copiii în noroi de dimineața până seara.
        Nu tehnologia le face probleme în relația cu copiii, ci nederanjul lor de a investi în relatie/ educație.

      • Da intradevar, linistea este suspecta pe acesta tematica, insasi numarul restrans de comentarii la acest articol in opinia mea extrem de important arata ca multi nu stiu cum sa raspunda respectiv sa-si exprime punctele de vedere ei insasi fiind pusi in fata acestor fenomene/provocari, chiar existentiale.
        O discutie mai ampla despre digitalizare, efecte, beneficii, necesitati utile insa mai ales inutile ar fi de dorit, digitalizarea fiind cea care va consuma cea mai mare parte a energiei pe care va trebui s-o producem.

        • @Ursul Bruno, da, cred că ar fi interesantă o discuție și despre impactul tehnologiei asupra adulților. Și de aici, cu extensii, către impactul tehnologiei asupra copiilor.

          Nu prea se vorbește de generația tinerilor 30+, singuri, carora tehnologia le este suficientă. Contactul online le este suficient. Jocuri online, Tinder, rețele sociale, munca online. Suplinesc foarte bine toate nevoile.

          De ce la ei nu este o problema reală, dar la copiii ar fi? Dar este o problema, sau e doar un mod diferit de viață? De ce clasicul mod gălăgios și activ ar fi mai ok decât un mod de viață discret și ales după așteptările și voința lor? De ce NEAPARAT trebuie să se alerge fizic prin parcuri, sa se iasa fizic la o bere, sa fie conversatii fata in fata cu „prietenii” cu care nu sunt multe în comun? Că și exercițiu al interacțiunilor in lumea reală?

          De ce lumea online nu este ok, cu prietenii aleși după așteptări și după interese comune? După pasiuni și înțelegeri asemănătoare? De ce NEAPARAT trebuie să se trăiască conform „triburilor” mici? De ce „triburile” online alese nu ar fi ok?

          Dar articolul domnului Toplean a pornit de la gestionarea emoțiilor copiilor în interacțiuni supra-excitante. Da, copiii nu își manageriază foarte bine reacțiile in astfel de momente. Dar aș spune că nici foarte mulți adulți. :)

          • „Contactul online le este suficient” Sunteti convins de acest lucru ?
            Pana acum 20 de ani in urma nu s-a pus problema unei vieti in afara celei reale, virtualul fiind considerat ceva SF, astazi observam cat mai multe „epave emotionale” care prefera sa navigheze in afara spatiului real ?
            De ce ? sunt depasiti de realitate si greutatile cu care se confrunta, este mai usor sa te ascunzi in propria bula in care vezi si auzi numai ce iti doersti, retelele sociale fiind cel mai bun exemplu.
            Lumea online nu poate substitui lumea reala cu toate eforturile indoielnice care se fac si un lucru sa nu uitati nici o data, intreg spatiul online este un big business care nu tine cont de nimeni si nimic, este o masina de produs bani pt cei care il controleaza iar datele le furnizam noi toti fara nici o despagubire.
            Termenul de copy right va spune ceva, de ce sa fie protejate carti, melodii, artisti si multe altele iar cel mai sensibil lucru de care dispunem, datele personale sa ne fie furate in scopuri comerciale ?

    • @Stefan, sunt de acord! Cautarea unui echilibru ne va ajuta sa adaugam si cateva grame de tehnologie in viata copiilor nostri, fara sa le “piperam” in mod excesiv mintile!

    • Dacă teza mea este corectă (zic de faptul că utilizarea timpurie și în exces a tehnologiei îi face pe copii pasivi), atunci cei mai competitivi antreprenori vor fi cei care au fost feriți de tehnologie în copilărie, adică cei care au fost așezați în corp și în lume. Chiar cred că prioritar este să echipăm copiii emoțional, corporal și social. Programatorii de astăzi sunt tot mai slabi pentru că lucrează cu cărămizi (linii de cod), nu mai tre’ să scrie ei codurile. A scăzut mult nivelul, dar cred că dumneavoastră știți deja asta. Totul merge spre simplificare, deci nu se pune problema ne-adaptării. Doar programatorii pasionați au nevoie de multă practică, dar asta e deja altceva…
      Ați făcut comparația cu învățarea limbii engleze, dar de fapt ele nu sunt deloc comparabile. Învățarea unei limbi străine e activitatea cea mai antrenantă din punct de vedere cerebral și psihologic, recomandată profilactic (după activitățile fizice și de socializare) împotriva Alzheimer-ului.

      • Teza dvs. e corecta . Am constatat asta atat la copii mei ,cat si la cei ai prietenilor si cunostintelor . Teza cu ,,lasa copilul sa se joace pe calculator/telefon sa se invete cu tehnologia ” e o gugumania de genul ,,lasa copilul sa calatoresca cu avionul ca sa invete sa piloteze ” …din pacate cei mai multi gandesc asa ; si nu doar cei cu 8 clase . Copilul meu cel mare a fost lasat de mama mea sa petreaca f mult timp in fata TV , apoi in fata calculatorului…Nu se poate concentra , nu poate citi o carte , se enerveaza f repede cand nu-i iese ceva si abandoneaza imediat ..E sofer in UK.
        Cel mic a fost crescut sub supravegherea mea (discreta) , a fost incurajat sa citeasca carti , am avut lungi discutii in care-l provocam sa judece logic despre situatiile din carti , sa prezinte variante proprii, sa fie creativ .La scoala , in ciuda presiunii profesorilor i-am cerut sa nu invete ,,pe de rost” ,si sa incerce sa inteleaga logica materiei predate , asta strict in domeniul de interes , la celelalte sa ia doar nota de trecere. A terminat mate-info in lb. engleza la UBB Cluj. La angajare a avut interviuri la 5 firme mari de IT , le-a trecut pe toate si si-a ales firma care i-a convenit .(ca incepator , 1800E net ,dar nu asta a contat cel mai mult). In mediul lui de lucru sunt multi crescuti cu jocuri pe calculator , care se remarca imediat prin aerul posac si privirea in gol + depresia venita ,,la pachet” ; in momentul cand incearca sa colaboreze cu ei remarca imediat lipsa de initiativa si imaginatie …sunt numiti ,,robotei” si sunt din ce in ce mai putin ceruti pe piata muncii.

  2. Apropo de japonezi si abordarea lor fata de tehnologie, va intreb la randul meu: ce va vine imediat in minte atuci cand va ganditi la Japonia sau la japonezi? Multa tehnologie in primul rand, nu-i asa? Exista diferente notabile intre societatile americane si cea japoneza. Cineva care se va duce in Japonia va constata cu „soc si groaza” faptul ca nimeni in trenuri, metrou sau pe strada nu foloseste dispozitive electronice, nici macar casti pentru muzica, iar asta o spun din experienta traita acolo. Un turist strain s-ar astepta poate sa-i vada pe japonezi manevrand in tren sau pe strada ultimele dispozitive, insa imaginea aceasta este departe de realitate, de fapt ea nici nu exista. Dimpotriva, foarte multi japonezi in timpul calatoriei cu trenul citesc carti, foarte multe carti tiparite, nicidecum pe Kindle sau alte dispozitive electronice. Pana si ceasurile purtate sunt mecanice in mare parte. De fapt, cam peste tot pe unde te duci nu ai zice ca te afli in tara aceea care a creat super tehnologii si device-uri electronice care aduc aminte uneori de filmele SF. Poate ca educatia lor are un rol esential aici sau poate ca au atins un nivel de atentie si creativitate pe care noi, ceilalti nu l-am atins inca.

  3. Da, chiar daca nu mai am copii mici fapt care ma bucura foarte mult, va dau 100 % dreptate.
    Exprimati dilema in care va aflati personai, este dilima a milioane de parinti mai mult sau putin constienti de impactul technologiei asupra propriilor copiii.
    Impactul este „devastator” mai ales asupra constientului acestor tinere generatii care vor trebui se rezolve provocari imense.
    Sunt provocarile sfarsitului unui lungi ciclu de dezvoltare care acum se a fla in disolutie si trebuie sa faca loc a ceva nou, necunoscut.
    Un studiu recent la nivel global asupra cunostiintelor scolare ale elevilor scoate la iveala lacune mari, lacune cauzate din multe motive, incepand de lipsa infrastructurii educationale din lumea a 3 a si pana la economiile puternic dezvoltate unde predomina alte motive, mai mult cele sus enumerate de dumneavoastra.
    O technologie o data inventata, pusa in aplicare si scoasa pe piata va fi consumata si folosita de cei care au interes s-o faca, cu efecte pozitive insa si negative.
    In fata acestei dorinte de „technologie” a tinerei generatii de astazi nu aveti nici o sansa, nu puteti controla 100 % consumul de technologie a acestora, mai ales consumului de internet , jocuri si altele care distrag atentia, schimba comportamente si produc multe pagube in dezvoltare intelectuala/sociala/emotionala.
    Nu degeaba tinerii de astazi sunt mai frecvent victime ale stressului, ale depresiilor, a consumului de droguri, a unor manifestari „anormale” si multe altele.
    Pe acesti tineri apasa provocari majore, tot mai multe cerinte, vezi scoala, tot mai mari pretentii din partea parintilor „sa ajuga bine” , in perceptia romaneasca, sa scape de munca fizica si grea, technologia fiind considerata de multe ori „scaparea”, IT-ul fiind poate visul multora care au impresia ca din tastatura se poate rezolva tot si toate.
    Cei care inventeaza aceste technologii stiu foarte bine unde sa tinteasca, este vorba de o piata imensa si de multi bani, tintesc exact asupra constientului/subconstientului, asupra instinctelor primare, jocului fiind unul din ele, exista o vorba des folosita, copiii invata jucandu-se.
    Generatiile care nu avut parte de aceste technologii noi si modere au reusit totusi sa zboare pe luna pe 21.07. 1969 !!! , au inventat reactoare nucleare, au inventat insasi aceste noi technolgii prin „metode rudimentare” am putea spune si totusi, intrebarea trebui sa fie pusa , la ce ne ajuta si cum ne vor schimba vietile prin aceste noi technolgii, pentru unii drog pt altii medicament.
    Anul 2025 este considerat a fi cel de cotitura, an in care aceste transformari incepute cu ca. 20 de ani in urma isi vor atinge scopul, crash financiar, razboi ? sau o trecere prietenoasa si nonviolenta intr-o noua epoca/ciclu lung de dezvoltare.
    Priviti unde se afla batrana Europa, concluziile le puteti trage singur,

    • @Ursul Bruno, cred că cei care au zburat pe lună în 1969 au fost generațiile expuse la tehnologiile din cel de-al doilea război mondial: Rusia și America ( prin importul de specialiști germani). Nu au fost generațiile de români, de unguri, de sloveni, de cehi samd.

      Ca și atunci, și acum, suntem doar consumatori. Citeam revistele „știință și tehnică” și ne bucuram de traducerea lui Jules Verne cu „de la pamant la luna”. Și acum, consumam online-ul. Și atunci, și acum, am importat tehnologii, dar doar cele care erau/sunt spre vânzare, nu cele de ultimă generație. Lohn.

      Nici măcar „reverse engineering” nu se mai face in Ro, in institute sau fabrici. Aducem din China, dar nu știm ce. Nu replicam microcipurile taiwanese, nu înțelegem subtilitățile aplicațiilor, darămite functiile de stabilizare a imaginilor telefoanelor. Se mai preda prin facultati ceva algoritmica și motoare electrice. Și cam atât.

      Fără expunere, rămânem la nivel de consumatori. Fara consum, rămânem la nivel de neștiutori.
      („Uau maica, ce este aceea halva de fistic!? Dar ce este ăla fistic!? E buna maica, e buna!”).

      • Principiul zburatului cu racheta nu s-a prea schmbat de cand a fost inventat, printre pionierii fiind si un sas transilvanean, Hermann Oberth daca tot veni vorba de neimplicarea noastra, e esticilor.
        Nu m-am referit la ce aport aduce Romania si romanii, comentariul meu este la nivel „global”, despre aportul nostru se poate discuta separat si nu face parte din contextul articolului de mai sus care il consider un strigat de ajutor din partea unui parinte depasit de situatie.
        Toti suntem consumatori, fara nici o exceptie indiferent ca traim in SUA, Bangladesh sau Romania si nu vad nici o corelatia intre consumatori si nestiutori.
        Problema o vad tocmai in fata unui consum nesustenabil care necesita resurse tot mai multe puse la dispozitie de un pamant cu resurse finite, nu se leaga.
        Nu stiu daca v-ati pus intrebarea sistemul actula asa cum il cunoastem cat mai poate functiona ? si credeti ca dezvoltarea technologia poate fi mantuirea si rezolvarea tuturor problemelor, de la incalzirea globala si pana la nu stiu ce problema personala ? digitalizarea, toata lume vorbeste despre ea, putini stiu ce inseamna iar si mai putini stiu cum functioneaza.
        Se spune ca digitalizarea usureaza treburile si munca chiar asa ? un sondaj dintr-o tara puternic dezvoltata europeana scoate la iveala contrariul, digitalizarea suprasolicita oameni iar munca a devenit mai multa, mai stresanta.
        Totodata oamenii se simt mult mai puternic controlati si tinuti sub control la locul de munca cat si afara sa, mediul privat devenind dintr-o data spatiu public.
        Incercati sa reflectati incepand de la propria viata si a celor din jurul dumeavoastra.

  4. Efectele tehnologiei – atotprezenta si coplesitoare – abia incep a fi studiate de psihologi, sociologi, medici etc. Studiile serioase si concluziile pertinente abia in anii ce urmeaza se vor intampla. Si, in unele privinte, vor constata, doar, o stare de lucruri deja „cimentata”.
    Tehnologia informatiei, ca orice alt vector de progres al omenirii, are doua fetze. Le vom experimenta pe amandoua, din plin, inainte sa luam masuri de corectie a efectelor negative.

  5. Este evident ca e extrem de periculos sa mergi pe bicicleta fara casca. Chiar mai periculos e sa te misti prin lume fare protectie de genunchi, cotiere. Si mai importanta e administrarea vitaminelor, interzicerea dulciurilor. TVul produce dureri de cap. Joaca prin noroi, ploaie, frunze uscate, e fui. Atentie in natura exista capuse, virusi, bacterii.
    De aceea e necesara supravegherea permanenta a copiilor, doar asa vom avea o generatie sanatoasa, puternica, inovativa, plina de … Nu ar fi rau daca li s-ar implanta cipuri!

  6. Se întoarce într-o zi tatăl Neandertal de la vânătoare înapoi la peșteră, din nou fără carne. După ce trage pietroiul după sine, îi raportează mamei Neandertal:
    _ Iar am avut o zi proastă! Nu mai există vânat nici aici, cred că trebuie să emigram într-o altă peșteră.
    _ Tocmai acuma, când vine iarna? Nu avem nici car, nici provizii, deci nici măcar vreun Green card pentru alt adăpost. Vecinii Sapinens cum de se descurcă?
    _ N-o să țină la ei mult! Nu mai folosesc silex și cremene, își fac topoare de bronz. O fi metalul mai dur decât monolitele noastre, dar e pervers: îi învață leneși. Deja se mulțumesc cu numai 3000 kilocalorii zilnic. Nouă ne trebuie 5000.
    _ Asta doar când prinzi ceva, în rest tot cu zeamă de rădăcini ne amăgim, adaugă sarcastic doamna Neandertal. Mi-e că devenim vegetarieni …
    _ Nicio grijă, Sapiensii sunt deja la a treia recoltă și le merge tot mai rău. Nu-și mai fac haine din blănuri, au războaie de țesut și își fac haine doar din păr de oaie.
    _ Păi dacă nu vii curând cu vreun mamut la peșteră, ne vom încălzi și noi doar cu părul de pe piept.
    _ Ei vezi? spuse el cu năduf, Sapiensii nu mai au pilozitate corporală. Invențiile astea și tehnologia turnării metalelor îi schimbă genetic. Sunt nevoiți să coboare în văi și să-și facă case din lemn. Noi, dimpotrivă, putem urca tot mai sus.
    _ Sunt mamuți pe piscuri? întrebă ea curioasă.
    _ Nu cred, dar ceva veverițe și popândăi om găsi noi. Dar tot nu renunț la cremene pentru plug și ac de cusut. Nu vreau să-mi vad copiii înalți și slăbănogi ca cei ai Sapiensilor.
    _ Dar niște jucării ca ale ălora și-ar dori și ei, spuse ea.
    _ Nimic, îi distrage de la învățat cititul urmelor și de la mirosit vânatul. Ieri i-am dat 3 la furișat lui Neandu, iar Neanda n-a fost nici ea mai breaza la făcut focul. Trebuie să fie mai activi, mai atenți, altfel unde vom ajunge? mai spuse el înainte de a adormi pe stânca rece, visând la o ciozvârtă de urs de peșteră. Ea visa la țoalele de Sapiens, iar copiii își închipuiau celulare. Dar părinții știu mai bine ce le trebuie lor, tocmai pentru că nu știu destul.

    • Bravo Hantzy, mi-a plăcut relatarea. In caz că există cititori dornici să afle deznodământul, am păstrat o înregistrare de epocă ce redă dialogul reluat după un somn zdravăn:

      „Leonida (așa-l chema pe tatăl neandertalian), căscînd violent: _Tu ce crezi Efimițo, când or pune ăștia mâna pe arborele de cafea, o să mai muncească vreunul dimineața, când e vremea mai bună de arat?
      Efimița, trăgîndu-și nasul umezit de condensul de la ușa peșterii: _Păi cum să pună?
      _Păi cum au făcut și până acum cu alte minunății și bunătăți: văr-tu ăla senil, perversul de Prometache o să le arate cum să-l planteze!
      _Nu-ți face griji, nu crește in zone cu climă rece.
      _Dar ce, de sere n-ai auzit?
      _Ăstea-s scumpe, nu o să le construiască zgârciobul de Prome nărozilor ăstora așa-ceva…
      _Doar poate nababul Atlanță da!
      _Neeh, nu există!…Ce treabă are ăla in pădurile astea întinse de nu le știm nici noi capătul?
      _Păi fix treaba de și-a găsit-o Prometache!
      _Adică?
      _Recoltatul de fecioare de sapiens, ai naibii perverși!
      _Siguur…o să-și facă un castel intr-un vârf de deal și o să ceară jertfe satelor de sapiens! fugi bă Leo cu basmele tale d-aci!
      _Dacă-s zîc că-s obsedați o grămadă…mai ales in neamul tău!
      _Apropo, le-ai văzut bastarzii?
      _Păi cum nu?! Da’ de ce?
      _Sunt puternici și arătoși…ca tac’su…și și-au păstrat și blana..
      _Păi ce puteai gândi și tu acuma! Numa ce ți-ai descoperit nepotu’ hibrid și îți și pică cu tronc!
      _Să nu zici că ești gelos._Parcă trăiam intr-un open marriage armonios, nu intr-o celulă monogamă de societate pusă pe înmulțit, ca nătărăii de sapiens…păcăliți de Prometache cu morala lui născocită…
      _Bine, dar să știi că dacă te înhăitezi cu Herculă o să pun și io laba pe-o fătucă de-a lor!
      _Pe cine ai ochit?!
      _Pe Europa!
      _Bravo, o vreau și eu!”

    • Apreciez sincer povestea dumneavoastră și vă admir pentru cum ați ticluit-o, dar nu pot fi de acord cu morala ei 😊 De fapt cred că articolul meu face parte din chiar procesul de adaptare. Sau adecvare, că există și adaptare patologică. Într-un fel, toată patologia e o formă de adaptare gresită.

      • Mulțumesc pentru apreciere, dle Toplean (ca și tuturor celor ce au răspuns) . Paradoxal, eu sunt de acord cu morala pe care o intercalați, și anume: ceea ce facem noi cu ea [tehnologia n.m.] e fie bun, fie rău. Din punctul meu de vedere este concluzia principală, toate celelalte din articol fiindu-i subordonate.
        Exemplificați cu jocul de șah, concluzionând că cel de pe tabletă este doar reactiv, lipsit de activitate. Ca inginer de formație, remarc însă că ați modificat două variabile în ritualul de joc al băiețelului dumneavoastră: modalitatea de joc și, totodată, adversarul. Rămâne de stabilit care dintre cele două variabile conduce la agresivitatea manifestată. Instictiv, toți căutăm, încă de la vârste fragede, algoritmi de desfășurare ale unor acțiuni care se repetă. La periajul dentar, spre exemplu, deși la început haotic, el devine tot mai regulat, numărul și succesiunea mișcărilor efectuate devenind cu timpul aceleași zi de zi. Repetabilitatea ne oferă predictibilitate și siguranță. Dar totodată suntem curioși, căutând senzaționalul și încercând să-l înțelegem. Astfel ne lărgim orizontul cognitiv. Nu rezistăm impulsului de a mușca din măr.
        Cu tableta, băiețelul a fost cuprins în primul rând de fascinația jocului pe un dispozitiv, pentru ca mai apoi să fie surprins de rigiditatea unui adversar, posibil mai puternic decât sora lui, și să fie împins constant în defensivă, deci mai ales către reacție și mai puțin spre inițiativă.
        Dacă lucrurile s-ar fi desfășurat invers, obiceiul fiind jocul pe tabletă, iar extraordinarul cel cu sora lui, se prea poate ca ambii sa fi jucat, jucat, jucat … și, în cele din urmă, să fi ajuns tot la ceartă. Mi se pare un scenariu, nu doar posibil, ci chiar foarte probabil. Ce concluzie ați fi tras în această situație? Faceți deci un alt experiment: cumpărați încă o tabletă și lăsați-i pe copii să joace între ei, dar prin intermediul dispozitivelor electronice. S-ar putea să se certe, dar doar de la tableta cea nouă. În ciuda căutării noului și a capului în nori, alegem să rămânem cu picioarele pe pământul care-l cunoaștem. Încă din copilărie.
        Dar sclavi ai ritualurilor și algoritmilor sunt și părinții. Tentația de a considera sigure (și deci repetabile) doar experiențele proprii este enormă. Dacă pentru noi înșine noile experiențe ne pot stimula curiozitatea, pentru cei care ne sunt dragi le cuantificăm drept riscuri, deci periculoase. Și tindem să le interzicem. O fi bine?
        Privind retrospectiv, umanitatea a făcut multe salturi tehnologice și, deși de fiecare dată au existat temeri, apocalipsa nu a venit. Adaptarea este cea care e diferențiată individual, dar trebuie să ne amintim de fiecare dată că, atunci când se nasc, copiii au părinți prea în vârstă ca să le mai poată schimba obiceiurile.

  7. Modul in care copilul tau foloseste tehnologia va diferi in mod radical de modul in care tu parintele intelegi sa-i explici / obligi modul in care trebuie sa interactioneze cu tehnologia. Modul in care parintii colegilor de clasa inteleg relatia copilului lor cu tehnologia, va diferi in mod radical de propria ta intelegere. Vrei / nu vrei, copilul tau va veni in contact cu alti copii care vor folosi acea tehnologie intr-un mod care va fi diferit de gradul tau de intelegere / asteptare. Atunci cand, dupa pandemie, copii au access la smartphone, profesorii trimit teme pe smartphone, mai nou le dau si quiz-uri pe smartphone – foarte usor noi parintii ne gasim scuze ca nu avem ce face. SI ca lupta cu mentalitatea scolii la nivel national e lupta cu morile de vant. Ignoram cu buna stiinta ca in pauze baietii se strang in spatele clasei si se uita la filme porno pe acelasi smartphone, sau fetele merg la baie si fac diverse, sau baga jocuri la greu in pauze sau in timpul orelor, si ulterior copii de gimnaziu nu sunt in stare sa faca teme la nivelul claselor primare. Sau se drogheaza, sau violenta in scoli ia amploare si sexualitatea atinge cote paroxistice la varste din ce in ce mai precoce. Ne scandalizam cand rezultatele la bac sunt dezastru, sau ne intrebam cu uimire cand ne cresc copii, cum de sunt asa de diferiti de noi, ca doar noi i-am crescut bine. Oare?
    Nu sunt in masura sa dau sfaturi nimanui. DIn experienta mea personala am constatat ca de cele mai multe ori nu pot avea un dialog cu alti parinti pe aceste teme din cauza subiectivitatii personale a fiecaruia. Nu am putut contracara decat limitat efectele acestor interactiuni. Nu poti lua tehnologia din mana copilului fara sa-i oferi alternative asa ca ne-am straduit in permanenta sa-i cream o poveste de viata in care sa descoperim lumea impreuna prin lecturi, carti de povesti, benzi desenate, povesti audio, desene animate asa cum am avut noi in copilaria noastra, mers impeuna la filarmonica, lupta sa-i cream gusturi, sa-i cultivam pasiunile prin implicarea noastra personala. Care este pretul pentru asta? Un sacrificiu personal si material permanent. Sotia a ales sa-si dea demisia pentru a se ocupa exclusiv de educatia lui. Eu imi limitez contactul cu tehnologia la maxim pentru a-i oferi un contraexemplu si folosesc mijloace alternativeori de cate ori este posibil. Timpul liber nu mai exista, etc. (un comentariu de genul asta nu poate spune foarte multe).
    Noi ca parinti vedem efectele (evident avem si noi un grad de subiectivism). Provocarile la care ne supun aceste interactiuni sunt intr-o continua schimbare si epuizante de cele mai multe ori. Articolul este plin de notiuni teoretice si sfaturi ca multe alte articole pe tema asta. Fara insa un sacrificiu personal al nostru, al parintilor care este aplicabilitatea lui practica?

    Evident, ceea ce exprim aici nu are pretentia de adevar absolut. Este doar o parere personala.

  8. Excelent articol! Si chiar si comentariile acestuia!
    Va felicit!
    Mi-ar placea foarte mult sa scrieti un articol si despre cum sa facem sa gasim un echilibru in aceasta nebunie a trendului de digitalizare. Uitati-va pe strada, in parcuri, oriunde, toti sunt cu ochii in telefon, merg cu el si la baie, mananca cu el, etc. Este foarte important ce se intampla in scoli; ar trebui luate masuri la nivel de minister cu privire la acest lucru.Mie personal imi este groaza peste 20-30 ani.

  9. Reacția unui prieteni la acest articolul. Cred că merită publicată.

    “Mircea, ceea ce detaliezi în articol este corect, mecanismele explicate sunt într-adevăr ceea ce se întâmplă în situațiile respective: de prea multă tehnologie, prea devreme, la copii (văd oareșce efecte în tonul dat de tine la ai mei – eu neluând calea menționată de tine). Practic îți dau dreptate și din experiența personală pentru ce ai scris, dar, deși îmi este un pic greu pentru ca tema este vastă, o să încerc să structurez ce cred eu că lipsește articolului, sper doar să nu iasă mai mare decât articolul în sine 😊.

    1.
    Articolul mi se pare incomplet. Pe modul ‚te-ai oprit la jumătate’. Da, ai explicat corect părțile nocive, dar în lipsa tratării egale și a părților pozitive (și eu le-aș denumi mai degrabă necesare lumii în care trăim), devine doar un alt oarecare articol …. extremist, ce susține doar o singură fațetă a problemei.
    Cu toții cred că ne dorim ca ai noștri copii să fie ‚adaptați mediului lor’. Unii ante-comentatori au atins destul subiectul ăsta, nu cred că pot să explic eu mai bine, pe scurt o să aibă nevoie de acest set de aptitudini tehnologice ce se deprind și din utilizarea telefonului/tabletei. Oricare om se poate adapta și ca soluție de ‚last resort’ un tânăr de 20 de ani care nu a fost obișnuit cu tableta deloc, o poate face la respectiva vârstă. Dar cu siguranță nu cu aceleași aptitudini și la același nivel cu un coleg care a început asta de la 12 ani să zicem; exemplele sunt arbitrare. Nu e nevoie să explic de ce, se formează altfel unele lucruri, știi de ce pur profesional, nu insist să explic, ai face-o mult mai bine.
    Cert e că, în lumea care ne înconjoară, contează acest set de ‚skill’-uri foarte mult, vrem nu vrem. La fel cum spre exemplu eu cred că un copil de 12-14 ani trebuie să înțeleagă destul de clar conceptul de ‚card’ și cum ajung banii acolo, și că se termină 😊, nu să creadă „nu mai avem bani?! Păi ”. Tot parte din setul de aptitudini necesar zilelor noastre. Ai folosit tu o expresie plastică la un moment dat „cum ai lua ursul din pădure și l-ai pune la volanul unei mașini”. Se adaptează pană la urmă (poate) și ursul, dar mai greu.

    2.
    Un amănunt important care lipsește mi se pare cel legat de ‚forbidden fruit’. Fiind de meserie, poți din nou explica mult mai bine decât mine despre ce e vorba, însă mie mi se pare foarte important și lipsește din cadru. Există un risc REAL după părerea mea ca un copil căruia i-a fost interzis strict accesul la ‚tehnologie’ să dea iama în extrem atunci când va putea, la adolescentă sau mai târziu. Știi tu, e același mecanism cu ferventa religioasă care dă de …. Consider că e important mai ales în contextul următorului punct (3).
    O ‚imunizare’ graduală cu tot fenomenul asta tehnologic cred că diminuează riscul menționat anterior. Nu e ceva simplu de gestionat dar cred ca e o soluție mai bună decât o restricție totala urmată de un ‚la liber’ ca adult. Un adult de 23 de ani nu este atât de ‚bătătorit’ ca unul de 40. Poate unul de 40 expus dintr-o dată la un vacarm tehnologic poate rezista ‚tentației’. Dar unul de 23 poate gustă din fructul oprit și poate nu se mai oprește….

    3.
    O altă nuanță personala în care cred e că nu exista o ‚rețetă universală’ – o soluție care se poate aplica in toate cazurile. Suntem foarte diferiți, la fel și copiii între ei. Cred că ține de fiecare adult, care se cunoaște pe el(ea) ca și pe partener(ă) să evalueze spre exemplu riscurile punctului anterior (2) relativ la odraslă. Exemplul meu: eu am evaluat (știindu-mă) ca riscul de la pct. (2) e imens în pool-ul de material genetic moștenit de progenituri și poate am balansat mai mult importanța asta în decizia mea de ‚imunizare graduala’ vs. ‚restricție + scăpat în cârdul de tehnologie la 20 de ani’.
    Cred că ține de responsabilitatea fiecărui părinte să cântărească propriul fel de a fi și propriile odrasle (obiectiv) încât să-și baleieze gradul de contact cu tehnologie pe care-l permit (consideră oportun). Vezi ideea cu alegerile din final (5)… există mereu un ‚cost de oportunitate’.

    4.
    Acum că mi-am dat cu părerea privitor la ce cred eu că lipsește articolului și ar fi trebuit detaliat de tine, vreau să contribui cu ceva ce poate știi sau poate nu, din prismele:
    4A. inside information – în branșă
    4B. eu ‚victimă’ – hooked de tehnologie

    4A. Foarte mulți ‚din afară’ nu știu la ce nivel s-a ajuns în industrie cu ingineria gradului de adicție pe
    care-l provoacă tehnologia. Sunt ‚materii de facultate’/specializari mai mult – mastere care se studiază în
    afară care detaliază la milimetru doar cum să faci un ‚user’ dependent de un produs, de o tehnologie, să
    devină cât mai ‚hooked’-agățat. Nu cum să faci produsul mai bun ci DOAR cum să faci user-ul mai
    ‚hooked’. Aici cred că trebuie lucrat cu copiii și să le arătăm exact mecanismele, să-i facem să înțeleagă și
    să nu devină niște victime, chiar dacă nu acum ci la 20+ de ani. Ce șansă crezi că are un tânăr normal să
    se ferească de așa ceva, când cei de ‚partea cealaltă’ fac o facultate DOAR pt. asta?!
    Alt exemplu, toate firmele mari, cu adevarat mari din producția de tehnologie, toate studiourile de
    jocuri de succes, care se respectă, au departament de PSIHOLOGI în companie, care consiliază fix zona
    asta. Cum să faci o aplicație/joc (e valabil și la aplicații pe care le folosim zilnic FB/wtsp/etc) astfel încât
    să-i ții pe utilizatori hooked. Se iau decizii la nivel corporate de dezvoltare a acelui produs în funcție de
    recomandările respectivilor psihologi. Ei poate nu i-aș mai numi psihologi (pt. că eu consider apriori că
    unul e condiționat de a face ‚bine’ pacientului) ci ‚joiners of the dark side’ dar asta e altă discuție …
    Nu e o chestie nouă, deși publicul larg nu știe asta. Până și eu în facultate în anul 2000, acum peste 20 de
    ani am avut o materie in Romania acelor ani, care ne învăța doar asta, fix ce returnează google la un
    search de ‚planned obsolescence’. Întâmplare cunoscută de mine direct: am avut 2 colegi manageri într-
    o firmă care au primit bonus (după vânzarea firmei) 2 mașini. O femeie și un bărbat, ea neștiind ce să
    aleagă a mers pe mâna lui și au luat același model de mașină. Direct comandate din Japonia, nu era
    atunci ca acum, au venit în 6 luni fiecare, și decalate cu 3 luni între ele datorită unei probleme cu
    comanda. Oricât ar părea de incredibil sau fortuit, după cei 3 ani de garanție la un interval de x luni a

    picat pompa de injecție a primei mașini (costa mult). La fix 3 luni după a picat(s-a strica) și la a doua
    mașină. Unii ar zice coincidență, alții ar zice ‚japanese planned obsolescence’ …. Ce șanse au copiii
    privați de un contact (cel puțin la un anumit nivel) cu tehnologia, să ‚supraviețuiască’ într-o lume ca
    asta?!

    4B.
    Pe lângă toate riscurile menționate de tine deja, cred că există unul care ți-a scăpat. De ce este
    tehnologia atât de … miraj? … de appealing pt. un individ? Din postura mea de ‚hooked’ am identificat
    ponderea cea mai mare din acest răspuns ca fiind fenomenul numit ‚instant gratification’. Asta e
    omniprezentă în tot ce ține de tehnologie. ‚Instant gratification’, reward-ul la îndemâna unui clic. Nimeni
    nu mai muncește 10 ani ca să câștige aprecierea a 50 de oameni (departamentul/secția). Ci pune o poză
    și primește 100 de likes, la vărful unui click de mouse…. Puterea acestui lucru e de multe ori
    subestimată. Nu e ceva ‚corect’, real, cu substanță, asta e clar. Dar asta nu-l face mai puțin puternic pt.
    tineri și adulți deopotrivă. In toate social apps, toate jocurile moderne, ăsta e miezul cum se zice, cum să
    oferi omul iluzia de ‚instant gratification’ să fie cât mai puternică. „Loghează-te azi și primești 5 pixeli
    colorați”. ‚Primești’ ceva? Niște ‚pixeli’, dar cu adevărat ceva de valoare, evident că nu, însă pt. mulți e
    destul să fie ‚hooked’.
    Aspectul ăsta l-am menționat într-un fel și în ‚con’ accentuând riscurile foarte mari pentru cei mai mici
    de vârstă să aibă acces nelimitat le tehnologia care in sine oferă mirajul de ‚instant gratification’ pt. că
    știi ca pt. un copil, sa renunțe la ‚instant gratification’ vs ‚delayed gratification’ este de cele mai multe ori
    imposibil, depinde și de vârstă etc, dar din nou, poți explica mult mai bine decât mine.
    Însă este și un ‚pro’ către ideea că trebuie într-un fel sa le ‚arătăm’ să-i pregătim pentru aspectele astea
    și nu o poți face decât arătându-le, nu aruncându-i la 20+ de ani într-o lume tehnologică în care nu știu
    să se ferească de ce nu are substanță.
    Desigur, poți combate asta zicând că-i pregătești oricum pentru asta prin ‚pregătirea generală’ pe care
    le-o dai, cum îi formezi, etc, însă eu cred ca riscul este mult subestimat, trebuie să fi ‚fost acolo’ ca să
    înțelegi cât de puternic e mirajul … pe de o parte, pe de alta devine din nou relevant pct. (3) de mai sus

    5.
    A făcut un ante-comentator o comparație dar nu cred că a dus-o până la capăt, între o strictețe
    împotriva folosirii tehnologiei de către copii vs societatea Amish să zicem. Mi se pare destul de
    pertinentă ideea. Nu aș putea să zic sigur că le e mai rău, sau că le e mai bine. Cred că între unele mai
    rău între altele mai bine. Cred și că ei sunt mulțumiți/fericiți. Dar în același timp, neadaptați restului
    societății/foarte izolați. Și cu cazurile lor de ‚oaia care rupe gardul’ care nu se sfârșesc prea bine. In plus,
    daca ar fi fost ‚toată lumea’ așa, în felul lor, din nou, ar fi fost o dezbatere lungă dacă ar fi fost mai bine
    sau mai rău. Însă cred că mai devreme sau mai târziu, s-ar fi ajuns tot ‚aici’. Și ‚aici’ cred că
    individul/societatea se vor regla în timp, chiar dacă fiecare cu alta ‚viteză’. Poate sunt doar un optimist…

    6.
    Deși în final se simte în articol un pic recunosc o atitudine mai împăciuitoare, prin extinderea cauzelor
    celor menționate nu doar la tehnologie, pare un fel de ‚hai să vedem și partea cealaltă, ca nu e chiar ….
    atât de negru, sunt si alte cauze’ este prea puțin. Multă lume cred că rămâne din articol doar cu ideea de
    o înverșunare împotriva tehnologiei. Din nou cred că dacă ai fi prezentat mai mult și partea cealaltă a
    monezii, ar fi fost primit mai bine.

    Ca o concluzie, am ajuns de demult să cred ca din ce știu mai multe, realizez cât de puține știu. Eu nu mă
    consider destul de destupat încât să emit o pretenție clară de ‚e mai bine așa’. Încerc și eu maxim cât
    pot, sunt și eu părinte într-o postură similară cu a ta, eu nu am ales aceeași cale, nu sunt convins deloc
    că a mea e mai bună, dar încerc să găsesc un ‚middle-ground’. Ba mai mult, îți dau dreptate că procesele
    menționate de tine CHIAR SE ÎNTÂMPLĂ într-o anumită măsură la ai mei copii. Așa cum ‚episodic’ ai dat
    exemplul care s-a întâmplat cu tableta de la tine. Încerc să ‚controlez’ un pic treburile, să mai ‚reglez’ dar
    totuși înspre un middle-ground care cred ca e necesar și nu înspre deloc.
    Știi cum e cu alegerile … că nu alegem între o chestie REA și una BUNĂ, că atunci nu se mai cheamă o
    ‚alegere’ ci e o chestie evidentă. Întotdeauna alegem între o chestie rea și una mai puțin rea … Asta e
    oricum o alegere grea pentru că presupune un mare de grad de incertitudine legată de viitor și multe
    variabile complicate printre care psihicul uman. Nu am un răspuns, dar aș fi prezentat mai nuanțat și
    albul și negrul.”

  10. Viitorul: omul în versiunea 2 cipat – automatizat (inclusiv rețelele digitale neurale sau neuronale pentru sporirea capacității creierului în competiția om – android, pentru că vor exista 2 specii inteligente pe această planetă). Toate cele mai de sus vor fi false probleme.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Toplean
Mircea Toplean
Psiholog clinician

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro