duminică, iulie 5, 2020

Coronavirusul, vindecarea și locul din inimă de rezervat semenilor. Meditație în vremea epidemiei

Suntem puși, în aceste zile, în situația de a vedea cum totul în lumea aceasta poate cădea în plan secundar și că un singur lucru rămâne important: siguranța proprie și mai ales a celor apropiați. În limba Evangheliei lui Hristos siguranța este sinonimă cu mântuirea, iar începutul mântuirii aici, pe pământ, înseamnă a mărturisi că nu poți trăi fără Dumnezeu. Nu poți trăi fără Dumnezeu pentru că nimeni nu-și poate dărui pacea sufletului și nici iertarea propriilor greșeli, iar sănătatea trupului, de una singură, oricând poate fi una din multele căi ale pierzării.

Nici n-a început bine această mare încercare, al cărei actor principal poartă un nume curios, de regală rezonanță, că ne și ascundem deja în mulțimea timorată. Pentru un om credincios înfruntarea unei astfel de perspective conduce în mod inevitabil spre întrebarea esențială care, mai devreme sau mai târziu, îl va reține în fața lui Dumnezeu. „Unde ești, Adame?” era întrebarea pe care Creatorul o adresa primului om, care tocmai păcătuise în Grădina Edenului. Simțind pentru prima dată rușinea, după ce se lepădase de prietenia lui Dumnezeu, Adam se ascundea, încercând să-și facă haine pentru a-și acoperi marea realizare, adică goliciunea. A vedea unde te afli, citind încercarea prin lentila credinței, poate fi de folos pentru a trage, cel puțin deocamdată, o concluzie fericită în aceste zile deprimante care te țin în casă.

În această situație unora le va da mâna să vorbească despre pedeapsă sau răsplată în fața tragediei. Încurajând frica nu afli însă drumul cel bun pentru a porni spre Inima lui Dumnezeu. Nici la începutul istoriei omului, nici mai târziu, în orele tragice ale umanității, nici măcar în aceste zile de disperare, sărăcia tipică a omului, nevoia lui de semeni, de a le capta atenția, frica de a rămâne singur, aruncarea vinei pe celălalt n-au fost și nu pot fi ultimul cuvânt în genealogia fatalității. Isus spune ferm că înainte de a acuza sau a trimite pedepse, Dumnezeu își oferă ajutorul. M-a precedat peste tot, în bucuria vieții, în pătimire, în suferință ca și în moarte, pe care le-a învestit cu un nou sens în favoarea mea. Tocmai de aceea Evanghelia arată că în prezent vindecarea sufletească are prioritate, fiind mărturia unui har de credință. Dumnezeu nu-ți oferă însă acest har ca să-i judeci pe ceilalți, iar Isus a spus Parabola Vameșului și Fariseului și a descris povestea Fiului rătăcit pentru moraliștii de serviciu, cei care au întotdeauna un răspuns prompt la orice, pretinzând să comunice gândirea Celui de sus.

Fariseul se ruga prezentându-și meritele în fața lui Dumnezeu, sigur de buna impresie pe care o conferă meritele în lumea aceasta, dar, în același timp, îl judeca fără pic de rușine pe vameșul păcătos de alături. Lui Dumnezeu i-a plăcut însă de rugăciunea vameșului păcătos, care nu-și ridica ochii, dar cerea milă, știind că nu poate conta decât pe magnanimitatea divină. La fel, în Parabola Fiului rătăcit, fratele mai mare rămas ascultător acasă, la momentul reîntoarcerii fratelui păcătos, care ceruse părintelui partea sa de avere și plecase departe, va avea îndrăzneala de a-și trâmbița fidelitatea (lipsită de iubire!) față de tatăl. Îi va reproșa acestuia prea multa bunătate față de cel mic și-l va ucide moral cu lipsa de milă a resentimentului său. Ce anume poate fi mai important pentru Dumnezeu dacă nu mântuirea sufletului, lumina adevărului, pacea inimii, împăcarea, dacă El însuși a arătat răbdare, compasiune și, mai ales, și-a dovedit dragostea, urcând pe cruce pentru binele tuturor. O dragoste care, mult mai greu de înțeles pentru cei drepți, nu este rezultatul unor merite, ci al bunătății gratuite a lui Dumnezeu – obișnuit să facă sărbătoare nu celor nouăzeci și nouă de suflete cuminți, ci păcătosului notoriu care se reîntoarce acasă.

Sănătatea este un refren cât se poate de sensibil, în aceste zile dramatice. A contempla puțin scena unei vindecări realizate de Isus ar putea face cu siguranță mult bine sufletului. Întâlnirea lui Isus cu paraliticul coborât în casă prin acoperișul desfăcut de însoțitorii săi face parte dintr-o cale a umanității care conduce cu discreție spre Paște pe un drum foarte anevoios al crucii lucrurilor care nu mai depind de propria voință. Atitudinea îndrăzneață a însoțitorilor care purtau bolnavul pe targa lui improvizată și voiau cu orice preț să-l prezinte lui Isus este imaginea evidentă a insistenței rugăciunii (1). Dar credința acelor oameni poartă în sine și o insolență certă, tipică încrederii, pentru a-i arăta lui Dumnezeu că… sunt la mâna lui. Astfel i se oferă lui Hristos libertatea de a pătrunde într-un suflet puțin dispus, probabil, să privească mai întâi la dizabilitățile sale interioare. Cât de mult îți dorești sănătate pentru a-ți vedea apoi nestingherit de căile pierzării!? Or, vindecarea care va urma surprinde și mai mult, fiindcă orice remediu în credință devine posibil printr-un har care vine din afara eului tău, restabilind legătura cu Dumnezeu.

Paraliticul este un om bolnav, dependent de ceilalți, descumpănit și obosit de fatalitatea neputinței sale. Începutul dialogului cu Isus pare să-l dezamăgească în primă instanță, dar pentru Dumnezeu sănătatea sufletului, deci iertarea păcatelor, este punctul de plecare al vindecării trupului. Ridicarea de pe targă devine astfel semnul păcătosului iertat. Ce este păcatul dacă nu paralizia sufletului și imposibilitatea de a-l mai simți pe Dumnezeu căruia n-ai știut să-i recunoști prietenia sau, de-a binelea, i-ai refuzat-o? În fundalul scenei găsim însă niște dezamăgiți notorii. Cuceriți numai de meritele împlinirii prescripțiilor rituale, folosind exclusiv pedanterii demne de balanța spițerului, scribii și învățătorii Legii n-au cum să surprindă minunea pe care Isus o situează mai întâi în zona intimă a sufletului, acolo unde se primește sau se pierde prietenia cu El.

*

Am asistat în zilele din urmă la o schimbare apreciabilă de atitudine, dar și în felul de a vorbi în public al notabilităților. Nu numai aici, ci și în afara țării. Multă lume pare să fi redescoperit un bun simț elementar, măsura omeniei și grija față de celălalt, lăsând la o parte ideologii, baliverne sau interese meschine! Daniel Brottier, un preot francez care s-a dedicat toată viața sa semenilor săi sărmani, spunea: „cauzele care avansează [în istorie] sunt acelea pentru care se pierde viața! Cauza lui Dumnezeu se află între acestea”. Tocmai de aceea triumful Binelui vine și va veni în istoriile omului, cel mai probabil, după multe încercări, când omul va ști suficient de multe despre semenii săi, față de care a învățat să se dăruiască. Atunci, oamenii se vor putea scutura de orgolii și de vanitate, obosiți de amăgirea lumii sau dezgustați de lucrurile pe care au tot încercat să le controleze și pe care nu le pot ține în frâu, precum pacostea aceasta de epidemie! Vor descoperi atunci că harul bunătății – pe care Hristos îl oferă fără rezerve –, este cu mult mai presus de simpla siguranță a unui trup pieritor.

Un ultim gând. Judecata despre bine, rău sau merite proprii, lipsită de lumina pe care a introdus-o crucea lui Isus în istoria umanității, este o catastrofă epocală pentru fiecare generație. În epopeea lui J. R. R. Tolkien despre confruntarea dintre Bine și Rău, Gandalf cel Bun îi spunea lui Frodo care, tulburat din cauza fricii de rău, dorea moartea ticălosului: „Mulți din cei care trăiesc merită să moară, și unii dintre cei ce mor merită să trăiască. Le poți da ce merită? Așa că să nu te repezi să împarți moartea în dreapta și-n stânga atunci când e vorba de judecată” (2). Unde este atunci șansa încercării acestor zile? În frica de a te îmbolnăvi sau în redescoperirea unui loc în inima ta rezervat omeniei? Când răul se dezlănțuie, toți sunt nevoiți să-i suporte grozăvia, cei buni ca și cei răi. Încrederea în această vreme tristă a coronavirusului poate fi însă fondată pe două lucruri minunate. Două luminițe discrete care te pot însoți în tunelul încercării alături de Isus: din răutate nu poți ieși singur și, în ciuda tuturor lucrurilor pe care i le faci lui Dumnezeu – obișnuit să primească răul și lipsa de recunoștință! , El te iubește și continuă să te descarce de răutatea inimii. Alegând de pe calea pierzării suflete, altfel duse în goana lor după deșertăciune, credința oferă curaj și răbdare celor care uită de sine, alungă teama, nu încetează să ceară prezența Lui consolatoare pe potecile lumii și se apropie de semeni. Tocmai de aceea, va fi bine. Curaj, omule!

NOTE

1

Marcu 2, 1-12.

2

J. R. R. Tolkien, Frăția inelului, RAO, 2002, p. 93.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Multumesc pentru acest minunat text!
    Ma intrebam, zilele acestea – pentru ca am timp de introspectie :) -, daca e bine sa ne interogam despre propria credinta, si cred ca insasi acest demers e o tentativa de a conturna, o data in plus, veritabilele controverse intime, personale, pe care le avem, si am vrea sa le armonizam…doar ca ptr asta, trebuie mai intai sa le cunoastem. Or noi ne cam pierdem in a judeca gravitatea „pacatului initial”, punandu-ne, cand in locul lui Adam, rareori in al Evei, dar cel mai adesea in al lui D.zeu, si astfel nu ne mai ramane timp sa ne ocupam de propria noastra viata.
    Daca nu ma insel. nimeni nu-si pune intrebarea daca 2+2=4, si nici daca teorema lui Pitagora e justa, pentru ca NU CREDEM ca s-ar putea sa fie asa, ci STIM ca asa este! De aceea, probabil, atunci cand nu reusim sa rezolvam o problema, nu ne trece prin minte sa punem sub semnul intrebarii daca, intr-adevar, 2+2=4, stim ca nu de acolo provine greseala, ci de la cum am procedat ulterior…Nu?
    Da, „…credința oferă curaj și răbdare…”, dar de ce neaparat „celor care uită de sine…”?
    Atunci cand D.zeu spune sa-L iubesti pe El din toata inima ta, si pe semenii tai ca pe tine, unicul reper mi se pare ca esti „tu”, omul, individul unic caruia i s-a acordat viata, deci toata increderea ca sa traiasca in aceasta lume…Nu cred, deci, ca e bine sa uitam de noi, ar insemna ca, ori ne credem perefecti ca sa ne dedicam exclusiv celorlalti, ori ne desconsideram, si atunci nu avem cum sa le fim altora de real ajutor!???
    S-ar putea ca totul sa fie o chestiune de dozaj…

    • Calendarul creștin ortodox spune că s-a citit chiar azi în biserică din Marcu 8:34

      „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

      Cel puțin atât credit le putem acorda preoților: că nu s-au putut înșela asupra unuia dintre principiile esențiale din domeniul vocației lor, exersate uneori zeci de ani…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Fratila
Mihai Fratila
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

Carte recomandata

Esential HotNews

Esential HotNews

E randul tau

Mai e un aspect, poate si mai grav. De fapt trei, daca ma gandesc mai bine. Primul, la concret, A…

de: MirceaM

la „Îmbogățiții de război”

Carti recomandate de Contributors.ro

Democrația sub asediu românia în context regional

Carte recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Un ordin de ministru și geografii academice

Să încercăm un mic exercițiu de imaginație. Suntem în vara anului 2024. La universitățile din România s-au încheiat...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)