Creșterea prețurilor și consecințele sale economice

În multe țări, printre care și România, prețurile bunurilor și serviciilor au tendința să crească. Acest proces se numește inflație.

Prețurile sunt determinate de numeroși factori: cerere și ofertă, costul mâinii de lucru și al materiilor prime, concurența între vânzători etc. Însă, în esență, inflația este legată de cerere și ofertă: dacă cererea de bunuri și servicii crește mai repede decât oferta, prețurile au tendința să se majoreze.

Inflația se măsoară prin „indicele prețurilor de consum” (IPC), care este o mărime medie a creșterii prețurilor bunurilor și serviciilor aflate pe o listă reprezentativă, numită „coș”. Conținutul acestui eșantion este stabilit în funcție de cantitatea de bunuri și servicii pe care oamenii le cumpără în mod obișnuit. Astfel, Institutul Național de Statistică al României publică lunar un IPC calculat pe baza unui nomenclator de mărfuri și servicii, structurat pe 54 posturi de produse alimentare, 112 posturi de produse nealimentare și 48 de posturi de servicii, semnificative pentru consumul populației. Institutul publică, de asemenea, mai multe tipuri de rate ale inflației, calculate ca raporturi, exprimate procentual, între indicele prețurilor din perioada de referință și indicele din perioada de bază: rata lunară a inflației, rata medie lunară a inflației, rata anuală a inflației și rata medie anuală a inflației. Oficiul de statistică al UE, Eurostat, publică „indicele armonizat al prețurilor de consum” (IAPC), calculat pe baza unei clasificări comune a cheltuielilor de consum și a unui singur set de definiții. IAPC este conceput, în principal, pentru evaluarea stabilității prețurilor în zona euro și a convergenței evoluției prețurilor în UE, dar este utilizat și pentru comparații ale inflației la nivel european și mondial.

Indicii menționați și alții asemănători sunt mărimi medii, care exprimă, într-o formă generală, tendința principală a evoluției prețurilor. Populația are însă propria sa percepție a inflației, în funcție de combinația precisă de bunuri și servicii pe care le cumpără în mod frecvent. De exemplu, dacă crește prețul benzinei, cele mai afectate sunt, evident, persoanele care au mașină, pe când cele care nu au sunt mai puțin lezate. De asemenea, dacă prețul pâinii crește mai repede decât prețul cartofilor, persoanele care consumă mai multă pâine sunt mai afectate de inflație comparativ cele care consumă mai mulți cartofi ș.a.m.d.

IPC nu este singura măsură a inflației, ci este cea mai utilizată, atât de întreprinderi, cât și de instituții și guverne. Creșterea permanentă a IPC anihilează mărirea salariilor,  burselor, pensiilor etc.

Inflația stabilă și previzibilă arată că economia funcționează normal. Astfel, atunci când o întreprindere își întocmește bugetul pentru anul viitor, aceasta trebuie să prevadă cât vor crește costurile echipamentelor și consumabilelor, chiria și salariile pe care urmează să le plătească. Dacă aceste costuri cresc, întreprinderea va crește și ea prețurile.

Inflația ridicată diminuează puterea de cumpărare a populației, adică posibilitatea acesteia de a-și procura bunuri și servicii cu banii pe care îi câștigă sub formă de salarii, burse, pensii, chirii, dobânzi etc. De aceea, creșterea rapidă a prețurilor afectează funcționarea normală a economiei: oamenii cumpără mai puține bunuri și servicii, iar activitatea economică încetinește. Din cauza inflației ridicate, persoanele care au făcut economii constată că au acces la mai puține bunuri și servicii decât au crezut atunci când au pus bani deoparte. Ca urmare, consumatorii și producătorii încearcă să se protejeze de efectele creșterii prețurilor, de exemplu, încercând să găsească soluții de înlocuire a bunurilor sau serviciilor necesare cu altele mai ieftine, ori cumpărând mai rar bunurile respective.

În cazuri extreme, inflația foarte ridicată reflectă faptul că economia este în derivă. De exemplu, în Venezuela, instabilitatea politică și gestionarea deficitară a economiei sunt reflectate de o rată a inflației de 400%. O asemenea inflație este numită de economiști „hiperinflație”. În România, inflația este cea mai mare din UE: rata inflației a  urcat în august a.c. la 9,9%, de la aproape 8% luna trecută, iar prognozele estimează o rată a inflației de 9%-10% la finalul anului 2025.

Cu toate că inflația ridicată nu este dezirabilă, nici deflația – adică scăderea prețurilor – nu este mai puțin dăunătoare. În cazul în care prețurile unor bunuri sau servicii scad, aceasta stimulează cererea și, deci, producția. Însă, o scădere generalizată și persistentă a prețurilor reflectă, de regulă, probleme economice profunde. De exemplu, dacă oamenii își pierd locurile de muncă, ei consumă mai puțin, întreprinderile vând mai puține bunuri și, în consecință, vor reduce prețurile. Ca urmare, consumatorii ezită să cumpere cantități mai mari de bunuri și servicii, sperând că prețurile vor continua să scadă. Or, dacă oamenii se abțin de la consum, adică își sporesc economiile, ei cheltuiesc mai puțin pentru achiziții curente de bunuri și servicii. În consecință, prețurile scad în continuare, iar activitatea economică încetinește.

În luna august 2005, Banca Națională a României (BNR) a adoptat strategia de politică monetară numită „țintirea directă a inflației”. Ținta de inflație stabilită atunci a fost destul de mare: 7,5% ±1 pp. Cu toate acestea, în perioada următoare, s-au înregistrat progrese remarcabile în planul dezinflației și a sporit capacitatea BNR de gestionare a anticipațiilor inflaționiste.

Spre deosebire de anii 1990, când în România a fost hiperinflație, în perioada următoare, populația nu a acordat atenție inflației, deoarece BNR a redus treptat țintele de inflație, iar în perioada 2012-2020 inflația s-a menținut la un nivel apropiat de țintă. Cu toate acestea, în 2022, rata inflației a crescut la 13,8%, deși ținta era 2,5%±1 pp. O cauză a fost deschiderea economiei după pandemia COVID-19, care a determinat creșterea cererii de bunuri și servicii. Alte cauze au fost întreruperea unor lanțuri de aprovizionare mondiale în care România este înserată și consecințele economice ale războiului din Ucraina. La acești factori, s-a adăugat apoi politica fiscală relaxată a guvernelor de după 2014, care a dus la creșterea suplimentară a  cererii solvabile și, deci, a inflației. Ca urmare, o mare parte a populației, mai ales persoanele a cu venituri fixe, se confruntă cu dificultăți economice.

Pentru a stopa inflația, BNR a majorat rata dobânzii de politică monetară (rata dobânzii la care instituțiile de credit se împrumută la banca centrală) de la 5,5% în august 2022, la 6,25% în octombrie 2022, 6,75% în noiembrie 2022 și 7% în ianuarie 2023. Ulterior, a redus ușor această rată la 6,75% în iulie 2024 și 6,5% în august 2024, iar apoi a menținut-o nemodificată până la ora actuală. Strategia nu a funcționat: inflația a continuat să crească, iar economia riscă să intre în „stagflație”. Acest fenomen, de care ne-am ocupat pe larg într-un articol anterior (aici), arată că inflația este foarte periculoasă și că este important ca aceasta să fie menținută la un nivel scăzut, stabil și previzibil.

Precizăm că, în cazul BNR, rata dobânzii de politică monetară este rata dobânzii aferentă operațiunilor efectuate de aceasta pe piața monetară (interbancară): operațiuni repo (cumpărări de la instituțiile de credit de active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției), atragere de depozite de la instituțiile de credit, acordare de credite etc. Creșterea ratei dobânzii de politică monetară încurajează băncile și instituțiile financiare să majoreze ratele dobânzilor la depozite, credite ipotecare și alte credite. Însă rate ale dobânzilor mai mari pot încetini creșterea cererii, încurajând oamenii să economisească mai degrabă decât să împrumute și să cheltuiască. Firmele răspund prin încetinirea creșterii prețurilor sau chiar prin reducerea acestora în scopul stimulării cererii. Ca urmare, inflația este în scădere.

Reducerea ratei dobânzii de politică monetară are efecte opuse și ajută la stimularea cererii și a activității  economice.

Evident, banca centrală nu intervine de fiecare dată când are loc o modificare a prețurilor. Se concentrează, în schimb, pe modificările de prețuri ample și susținute, care pot îndepărta inflația de ținta stabilită. Această abordare este justificată de faptul că efectele modificărilor ratei dobânzii de politică monetară au nevoie de timp pentru a se repercuta asupra celorlalte dobânzi, cheltuielilor de consum și prețurilor.

Țintirea inflației – și aceasta este condiția succesului său – este eficientă atunci când oamenii se comportă într-un mod care susține apropierea inflației observate de ținta de inflație a băncii centrale. Într-adevăr, dacă populația se așteaptă ca prețurile să crească cu aproximativ 2,5% pe an în medie, există mai multe șanse ca angajatorii și lucrătorii să cadă de acord asupra unei creșteri salariale de 2,5% pentru a compensa creșterea costului vieții. Iar pentru că salariile sunt direct legate de costurile de producție a bunurilor și de costurile de furnizare a serviciilor, iar aceste costuri au impact asupra tuturor prețurilor, comportamentele amintite favorizează atingerea țintei de inflație a băncii centrale.

Articol preluat cu acordul conducerii saptamânalului timisorean TIM 7