Crimă și/sau acțiunea revoluționară?

Activitatea de autor de literatură dramatică a lui Albert Camus se rezumă la doar patru scrieri originale.

Caligula și Neînțelegerea, ambele datând din 1947, sunt socotite îndeobște capodopere. Ele apar și astăzi frecvent în repertorii, s-au jucat și în România comunistă, relativ fără probleme. Aceasta în pofida faptului că nu tot ceea ce a scris Camus a fost pe placul regimului. Care, de pildă, nu a îngăduit nici publicarea eseului Omul revoltat, nici a articolelor jurnalistice grupate în volumul Actuale, nici a așa-numitelor Discursuri de la Stockholm. Texte în care Camus supunea unui aspru rechizitoriu decizia nacealnicilor de la Moscova în urma căreia Boris Pasternak s-a văzut obligat să nu accepte premiul Nobel pentru literatură și dezvăluia caracterul inchizitorial al realismului socialist. Care socialist fiind, numai realism nu (mai) este.

Starea de asediu, practic o rescriere în registru dramatic a Ciumei făcută la sugestia și uneori chiar pe gustul marelui actor Jean-Louis Barrault, și Cei drepți, amândouă creații din 1949,  au apărut în românește în volum la Editura pentru Literatură Universală, însă mai nimeni nu s-a prea grăbit să le pună în scenă. Cert e că în perioada din istoria teatrului românesc ce îmi e mie cunoscută de visu nu s-a montat decât un singur spectacol cu Starea de asediu (cândva, pe la sfârșitul anilor ‘90 la Secția română a Teatrului de Nord din Satu Mare, în regia lui Andrei Mihalache), iar despre o montare anterioară a piesei Cei drepți, anterioară celei înfăptuite de regizorul Mihai Măniuțiu la Teatrul Național I.L. Caragiale din București, eu nu am nici o știre.  

Teatrul a figurat însă întotdeauna la loc de cinste în preocupările marelui scriitor. Dovadă stau nenumăratele adaptări  destinate fie teatrului radiofonic, fie trupelor de amatori, ca și activitatea de creator și îndrumător al unor astfel de trupe. Cred că nu întâmplător și simptomatic pentru ceea ce avea să fie Cei drepți, Albert Camus a dat o adaptare pentru scenă a Demonilor lui Dostoievski.

În 1949-1950, când apărea pe piață piesa Cei drepți, Camus demisionase de multă vreme din Partidul Comunist. A făcut-o încă din 1936 și nu a revenit niciodată asupra deciziei. Nu a fost repăcălit de iluzia comunistă. Așa cum i s-a întâmplat, de pildă, lui François Furet în condițiile detaliate în corespondența lui cu Ernst Nolte. Camus avusese o atitudine foarte adesea apăsat contrarie aceleia lui Sartre și a lui Simone de Beauvoir în privința epurării ( a se vedea în acest sens editorialele sale din Combat antologate în volumul Actuale, apărut, în fine, în românește în 2019, la editura ieșeană Polirom), știa și nu se sfia să spună că știe și condamnă ceea ce se petrece în URSS și în întregul lumii comuniste. Într-o alocuțiune rostită în 1948 în sala Pleyel, Camus spunea: “Trăim vremuri în care oamenii, împinși de mediocre și feroce ideologii, se obișnuiesc să le fie rușine de tot ”. Sau: “Lumea din jurul nostru se află în nenorocire și nouă ni se cere să Facem ceva pentru a o schimba ”.Ori: “Atunci când moartea devine o treabă de statistică și de administrație înseamnă că treburile lumii nu merg”. Și, în fine,: “Nenorocirea este că trăim o vreme a ideologiilor și a ideologiilor totalitare, adică suficient de sigure pe sine, de rațiunea lor imbecilă sau de adevărul lor limitat pentru a nu vedea salvarea lumii decât în propria lor dominație”.

Stepan, revoluționarul de profesie din Cei drepți, vede și el salvarea lumii în ideologia și dominația Partidului Socialist Revoluționar. Pentru el, orice crimă este în favoarea și în folosul Rusiei. Da, marele duce Serghei trebuie ucis cu orice preț. Chiar dacă în caleașca cu care acesta se duce la teatru se află nu numai el și Marea Ducesă, ci și doi copii. E revelatorie replica “Întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost ucis cu o bombă de către Grupul de luptă al Partidului Socialist Revoluționar pentru a grăbii eliberarea poporului rus. Curtea imperială va afla și ea că suntem hotărâți să răspândim teroarea până când pământul va fi înapoiat poporului”. Sarcina de a duce la bun sfârșit acțiunea teroristo-anarhistă îi revine lui Kaliaev, convins că înfăptuind crima nu pe Marele Duce îl ucide, ci despotismul. Numai că, așa după cum spuneam, în caleașcă se vor afla și doi copii. Fapt neprevăzut și neștiut de planificatorii crimei. Revoluționarul Kaliaev cedează în fața poetului cu același nume. “Am fost surprins. Toate s-au întâmplat prea repede. Fețișoarele alea serioase, și eu ținând în mână povara aceea cumplită”. Iar dacă Stepan susține că “Trebuia să execute fără să crâcnească.. Când ne vom hotărî să uităm de copii, în ziua aceea vom deveni stăpânii lumii, iar revoluția va triumfa”. Dora, după părerea mea cel mai complex și mai realizat personaj din piesă, afirmă: “Deschide ochii și înțelege că Organizația și-ar pierde și puterea și influența dacă ar îngădui pentru o clipă ca niște copii să fie sfârtecați de bombele noastre…. În ziua aceea întreaga omenire va urî revoluția”.

Aici, aceste replici sunt concentrate marele idei ale piesei. Întrebările ei fundamentale. Care e sensul acțiunilor revoluționare? Ce loc ocupă în economia lor omorul, crima? Dar teroarea? Pe cine și când are dreptul revoluționarul să ucidă? Care e raportul dintre proiectul unei revoluții și așteptările poporului? Întrebări încă și mai pertinente, și mai acute astăzi când știm că nicăieri în lume revoluția comunistă nu a fost una autentică. Sigur, nu tot ceea ce se spune în Cei drepți mai sună la fel de actual și astăzi. Cei drepți era atunci, în 1949, un avertisment și un act de curaj al lui Camus. Încă unul.  Ceva ce în 1949 era greu de auzit și de admis în Franța și care a rămas cam tot la fel până prin 1975-1976, când a fost publicat Arhipelagul Gulag Din păcate, elemente reziduale persistă, iar cartea Negaționismul de stânga a lui Thierry Wolton, apărută la Humanitas aduce multe argumente în acest sens.

Astăzi multe replici din Cei drepți sună calp, fals, lozincard. Așa că Mihai Măniuțiu a făcut cum nu se poate mai bine supunând unei drastice operațiuni de revizuire textul lui Camus. A pornit de la mai vechea traducere a lui Marcel Aderca. Avea la dispoziție una de ultimă oră. Mie mi s-ar fi părut preferabil lucrul pe aceasta. Din volumul de Teatru tocmai apărut la Polirom.  A rezumat cele cinci acte într-un spectacol fără pauză ce durează mai puțin de două ore, a redus numărul personajelor (din 9 au rămas doar 6), unora le-a schimbat sexul (Boris Annenkov devine Varia Annenkova), a transferat unele replici, trecându-le în sarcina altor protagoniști decât a plănuit Camus.

Prima parte a spectacolului care rezumă inteligent și inteligibil primele trei acte se consumă în cadre realiste. Consfințite și de decorul riguros gândit în această matrice de Adrian Damian. În apartamentul relativ sărăcăcios, griâtre, cum ar spune francezii,  acolo unde deja se află Dora Dulebov (Raluca Aprodu) și Varia Annenkova (Mirela Oprișor) sosesc, rând pe rând, Stepan (Marius Bodochi), Voinov (Ciprian Nicula) și Kaliaev (Marius Manole). Și dacă facem pentru moment abstracție de nuanțele de cabotinism ce se întrevăd deja primejdios în jocul lui Marius Bodochi (textul e strigat, e declamat, e însoțit de aceleași vechi grimase ce îl însoțesc pe actor până și la aplauze) totul e ok. Ok sunt și costumele elegante pe care le poartă îndeosebi personajele masculine. Le fac să pară ca scoase din cutie. Le-a conceput Luiza Enescu. Sunt gândite asemenea celor purtate de intelectualii anarhiști ai lui Dostoievski. Școliți în marile universități ale Rusiei și nu numai. Raluca Aprodu e excelentă și va continua să fie astfel, sunt deja încă de aici primele indicii că actrița va străluci emoționant în partea de final a spectacolului. În jocul Mirelei Oprișor nu am detectat nici urmă de retorism sau de  falsitate, Marius Manole este foarte bun, nu, nu se observă în jocul lui nici cel mai mic indiciu de oboseală, de autocitare sau de manierism, cum a edictat precipitat nu mai știu cine, iar Ciprian Nicula este exact ceea ce trebuie. Actorul surprinde amestecul de trăiri, entuziasmele, avântul ca și temerile tânărului Voinov.

Adrian Damian a identificat soluția profitabilă pentru a plasa scenic ceea ce se întâmplă în piesa lui Camus în actul al patrulea. Numai că, din păcate, din acest moment încep marile probleme ale spectacolului. De aici  Mihai Măniuțiu a cam scăpat totul din mână. Greu de înțeles de ce regizorul i-a încredințat rolul Skuratov tot lui Marius Bodochi. Care trece istoria în caricatură. Pentru câteva clipe am crezut că regizorul a intenționat să transfere secvența în registru coșmardesc-oniric. Nu, nici vorbă. Să fi intenționat oare Mihai Măniuțiu să sugereze că Stepan ar fi fost informatorul poliției la care face referire la un moment dat Skuratov? Cazuri ca acestea de joc dublu au fost.  Ipoteza se susține cu atât mai mult cu cât Stepan știe cam multe despre cum s-a consumat momentul execuției lui Kaliaev.Iar Dora îi pune întrebări insistente în acest sens. Să nutrească ea vreo bănuială? În Marea Ducesă o vedem pe Maia Morgenstern simțindu-se cum nu se poate mai bine în superbul costum creat de Luiza Enescu. Numai că Maia Morgenstern recurge la arhi-cunoscutele ei triluri vocale. Marea actriță nu stabilește însă nici cea mai mică relație cu Marius Manole. Joacă pe un condamnabil, dezamăgitor cont propriu. Se refugiază în spațiul unui mini-recital individual. Cui prodest?

Ne întoarcem în casa revoluționarilor. Ale cărei geamuri sunt acum sparte. Urmare a detonării bombei. Ne reîntâlnim cu acordurile grave, intenționat monotone, apăsătoare ale muzicii de scenă compuse de Mihai Dobre. Frigul domină peste tot, zăpada a luat în stăpânire totul. Masa, scaunele, fotoliile, patul. Totul. Imaginea în sine este frumoasă, frumos este și detaliul scenografic luminos amintind mai curând de Turnul din Pisa decât de o biserică. E clar. Intrăm iarăși pe teritoriul supozițiilor. Să fi vrut oare regizorul și autorul decorului să sugereze astfel perioada înghețului căreia i-a căzut pradă vreme de decenii Maica Rusie?  Să fie oare Adrian Damian  nostalgic după spectacolul puțin jucat cu Iarna de la Nottara? Atâta doar că artistul e mult prea tânăr pentru a avea deja nostalgii. Să fie oare vorba despre o referință culturală la Rubliov? Secvența este salvată de trăirea autentică, plină de emoție din jocul Ralucăi Aprodu.

Este obligatoriu să laud excelentul caiet de sală conceput de Anca Mocanu (grafica: Sabina Spătariu) și eseul conținut în el- Cei drepți în lumina istoriei. Despre teroarea revoluționară și terorism. Eseu semnat de Anca Măniuțiu.

Teatrul Național I. L. Caragiale din București

CEI DREPȚI de Albert Camus

Traducerea: Marcel Aderca

Adaptarea și regia: Mihai Măniuțiu

Decorul: Adrian Damian

Costumele: Luiza Enescu

Muzica: Mihai Dobre