Ultimul volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu a stârnit reacții sulfuroase, care scot la lumină de fapt mizeria și sărăcia de idei a criticii literare, mai ales în varianta ei dâmbovițeană și, evident, eternele frustrări ale intelectualimii autohtone.
Astfel volumașul acesta de versuri (cum îl numește chiar autorul) se bucură de atenția concentrată și concertată a doi cronicari de la România literară, în două numere consecutive ale revistei. (1) Mai întâi Daniel Cristea Enache și apoi Sorin Lavric. Acesta din urmă, pesemne frustrat că a luat startul mai târziu și vrând probabil să recupereze decalajul, își publică textul în avanpremieră și în Cotidianul, care, deși nu este gazetă cu profil literar, nu face niciodată rabat când vine vorba să-l atace pe Cărtărescu. (2)
Cei doi cronicari se întrec în a-l desființa. Unul spune că volumul este „o jale“, iar celălalt că e „o dâră stânjenitoare“, poezie „de doi bani“. De remarcat aici desigur registrul înalt de la care se lansează polemica literară.Ceea ce te izbește însă la amândoi nu este neapărat vehemența cu care atacă, cât degradarea intelectuală la care a ajuns discursul critic. Dacă la D.C. Enache senzația de eseu mediocru, cules dintr-o antologie de comentarii pentru bacalaureat, este trăsătura stilistică dominantă („Autorul excela în conturarea unor personaje nu numai prin descripție directă, prin portretizare, ci și prin desfășurarea unor monologuri sau a unor replici consistente într-un dialog ce oferea poemelor savoare tipologică și lexicală.“ Nu poți să nu te întrebi cum o fi oare „savoarea tipologică?“), în schimb, la Sorin Lavric pretențiile sunt mult mai mari. El își propune să desființeze volumul cu metodă, ca să nu uităm că are și competențe teoretice.
Cronicarul de idei analizează așadar în amănunt cele patru cauze ale așa-numitului eșec poetic al lui Cărtărescu,punându-și în joc un arsenal lingvistic de o originalitate răvășitoare. O adevărată cavalcadă de figuri retorice, un delir negativ, care îmbină judecățile critice cu injuriile groase: Cărtărescu e, în viziunea lui Lavric, un „infantil, o epavă lirică, un scrib stors de puteri, un cabotin“care va ajunge, inevitabil, „un posac cu scufie pe creștet“. Se vede cât se poate de limpede că astfel de asocieri lingvistice îi provoacă o plăcere cu totul aparte. Și, cuprins de focul inspirației, într-un extaz al demolării, sfârșește prin a inventa el însuși vocabule de o originalitate amuțitoare. Iată o concluzie de o profunzime critică abisală: „Cărtărescu scrie spânatic, fără peri de atracție estetică.“Trebuie să recunoaștem că inventivitatea lingvistică a cronicarului e nedepășibilă. Dacă Maiorescu vorbea despre beția de cuvinte în care se cufundau poeții epocii, iată că a venit acum vremea criticilor să-și piardă mințile. Ideea că cineva scrie „spânatic“ pentru că și-a pierdut „perii atracției estetice“ te face, vorba lui Caragiale, să-ți pierzi cu totul uzul rațiunii.
Rar mai întâlnești un asemenea narcisism lingvistic, manifestat tumoral, care să țină loc de argument critic. Iar apogeul acestei auto-adulări este atins prin maxima latină. Îl suspectez pe Lavric că are un carnețel în care și-a notat aceste perle ale gândirii încapsulate și de care se lasă inspirat în astfel de momente. Ciudat e că le folosește anapoda. Văd că în textul publicat în România literară le-a mai periat puțin, dar în cel publicat în Cotidianul dictoanele romane îți ieșeau dinainte la tot pasul, ca niște papagali colorați, aruncați în poiata lingvistică autohtonă: „să-i dau o replică ejusdem farinae“, „iată un nec plus ultra“, „un lăutar încropind sponte sua stihuri“.
Dar oricât ai încerca să te amuzi de astfel de mostre de obtuzitate barocă, până la urmă te sufocă senzația de greață. Cum de s-a ajuns aici? Ce se întâmplă pe piața autohtonă de idei literare, dacă se pot expune și vinde asemenea rebuturi? Cum e cu putință ca un astfel de discurs să fie omologat prin tăcere de către ceilalți? Și nu poți să nu te întrebi mai departe, oare ce se întâmplă la România literară? Pare că a devenit un club închis unde nu au trecere decât cei care se potrivesc în idei și simțiri cu șeful revistei și al scriitorilor. Ce metamorfoză teribilă trebuie să se fi produs ca cea mai importantă revistă literară, care reușea în plin comunism să țină piept presiunii unui aparat de partid și de stat strivitor, să devină acum un fel de Săptămâna de pe vremuri. Pentru că ceea ce i se întâmplă aici lui Cărtărescu seamănă cu un adevărat linșaj. Iar miza nu este, evident, recentul său volum de versuri, Nu striga niciodată ajutor, ci chiar omul Mircea Cărtărescu, care include scriitorul, dar mai ales intelectualul implicat civic. Faptul că anumite poziții politice și civice ale acestuia nu sunt pe gustul clubului îl transformă în victimă a agresivității gregare a acestor critici de tarabă. Iar la asta se adaugă evident frustrarea aceea otrăvită atât de bine cunoscută la noi. Celebritatea internațională incontestabilă a lui Cărtărescu, neatinsă până acum de niciun scriitor român din nicio epocă, le dă insomnii recurente acestor pitici guralivi care se cred, vezi bine, guliverii criticii literare actuale.
*
Nu voi încheia înainte de a spune câteva cuvinte despre acest volum de versuri atât de contestat. Nu pledez nici pe departe pentru unanimitatea de gust, mai ales în ceea ce privește poezia. Cred însă că nemulțumirea sinceră a unora are legătură mai mult cu propriile lor așteptări legate apariția acestui volum după 30 de ani de tăcere lirică, răstimp în care autorul s-a concentrat mai ales pe marile dezvoltări epice. De aceea, cine aștepta să-l găsească aici pe poetul din Levantul va fi cu siguranță dezamăgit.
În plus, cele 100 de poeme sunt un întreg nedisociabil. Citite separat ele nu-și vor dezvălui adevărata forță, dar la o lectură în flux impresia pe care ți-o lasă este copleșitoare. De aceea cred că e greu să citezi semnificativ din volum, căci, într-un anume sens, orice parte decupată ratează și trădează cumva întregul.
Am citit volumul într-o după-amiază, cap-coadă, într-o stare de totală reculegere. Senzația a fost că poemele sunt scrise cu adevărat au bout du souffle, ba chiar la limita țipătului, așa cum mărturisește și autorul într-un interviu. „Pentru durere și fericire singura formă de exprimare este țipătul“. Așadar nu efecte eufonice, nu întorsături stilistice, nu profunzimi intelectuale, nu „atracție estetică“a vrut să obțină Cărtărescu aici (de parcă i-ar fi fost greu să le obțină pe toate, dacă chiar ar fi vrut!), ci doar a lăsat să iasă din el strigătul la limita rostirii al celui mai singur om. Iar cel mai singur om nu va striga niciodată ajutor! Pentru că știe că nu e nimeni în preajmă care să-i răspundă. Se va goli doar de toate cuvintele, de toate resturile de cuvinte pe care le mai conține, până la cel din urmă. În fond, este vorba aici de un mecanism terapeutic, așa cu a mărturisit chiar autorul în mai multe rânduri.
Și încă un lucru. Acest volum este și un gest de umilință pe care scriitorul Cărtărescu, marele magician al cuvintelor, cel care le-a topit în cele mai complicate rețete alchimice, simte nevoia acum să-l facă. În oceanul de cuvinte al operei sale, poezia din această carte este o insulă infimă, pe care trăiește un Robinson în cea mai deplină și disperată singurătate. Iar acel Robinson este, sau poate fi, oricare dintre noi.
NOTE
1 România Literară, nr. 42, cronica lui Daniel Cristea Enache, O jale, respectiv nr. 44, Sorin Lavric, De doi bai.
2 Cronica apare cu titlul Dâra stânjenitoare a unui talent epuizat, în publicația online Cotidianul din 26 octombrie.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mircea Cărtărescu are azi cititori peste tot pe glob prin traducerile în spaniolă, germană, franceză, italiană, engleză, suedeză, olandeză etc. Spirtul său civic îl deosebește enorm de „frunțile plecate” din domeniul criticii literare și al academiei de ieri și de azi.
Frankfurter Algemeine Zeitung a publicat multe recenzii ale cărtilor traduse de Gerhardt Csejka si Ernest Wichner.
1: IM GESPRÄCH: MIRCEA CARTARESCU: Das Regime hat mir meine Jugend gestohlen
Warum es in Rumänien heute nahezu unmöglich ist, Schriftsteller zu sein: Der 1956 in Bukarest geborene Mircea Cartarescu über Gegenwart und Vergangenheit seines Landes und die Vorbildfunktion von Nobelpreisträgerin Herta Müller.
Veröffentlicht/Aktualisiert: 03.11.2009
Regimul mi-a furat tinerețea …. …..
2:MIRCEA CARTARESCU: DER KÖRPER:Monolith im Affenstaat
Literatur als Labyrinth: Mircea Cartarescus eigensinniger Roman „Der Körper“ wagt ein biochemisches Experiment mit den Mitteln der Sprache.
KATHARINA TEUTSCH
Veröffentlicht/Aktualisiert:23.11.2011
3:Wer sein Weib liebt, der liebt sich selbst
Dieses Buch ist ein gewaltiger Erfolg – jedenfalls in Rumänien. Dort, auf einem kleinen Buchmarkt, hat es mit sagenhaften 150 000 verkauften Exemplaren sogar für ein Jahr den Esoterikpanscher Paulo Coelho von der Spitze der Bestsellerliste verdrängt. Dabei ist Mircea Cartarescu durchaus kein willfähriger Lieferant leichtgängigen Lesefutters.
Veröffentlicht/Aktualisiert:04.08.2008
4: MIRCEA CARTARESCU: TRAVESTIE:Traumwerkstatt für Freudianer
Wenn am Straßenrand Kühe Kamille rupfen: „Travestie“ von Mircea Cartarescu ist ein Horrorroman der Adoleszenz, eine Achterbahnfahrt durch die Loopings verschiedenster Identitäten. Es ist ein grandioser Trip, ein Meisterwerk der surrealen Literatur.
WOLFGANG SCHNEIDER
Veröffentlicht/Aktualisiert:20.10.2010
5: „Nostalgia” hieß der große Prosaband, mit dem der 1956 geborene Mircea Cartarescu vor einigen Jahren auch hierzulande ein bißchen bekannt wurde. Das prächtig heruntergekommene Bukarest der siebziger und achtziger Jahre war der Nährboden seiner Literatur. Wer Sinn für labyrinthische Traumlandschaften, morbide …
Veröffentlicht/Aktualisiert:07.03.2002
6:Radio Deutschlandfunk 2019 Mircea Cărtărescu: „Solenoid“
Levitation statt Sozialismus
In „Solenoid“ entwirft Mircea Cărtărescu eine Art parallele Autobiographie für sich selbst: Was wäre gewesen, wenn er, statt zum prominentesten Gegenwartsschriftsteller seines Landes zu werden, ein unbekannter Rumänischlehrer geblieben wäre?
Von Katrin Hillgruber
(Aus dem Straßenbild rumänischer Städte sind sie nicht wegzudenken: die Silhouetten großer, gesunder Backenzähne samt Wurzeln, oft in Neonfarben leuchtend. Die kräftigen Molare werben dafür, sich blind dem „Cabinet Stomatologic“ anzuvertrauen, der Zahnarztpraxis. Nach der Lektüre von Mircea Cărtărescus Roman „Solenoid“ wird man das allerdings nicht mehr so leicht können. Denn der namenlose Protagonist, Lehrer an der Allgemeinen Schule Nr. 86 am Stadtrand von Bukarest, fürchtet seit Kindertagen nichts mehr als den Besuch beim Dentisten.
Kybernetische Sehnsüchte
Er kam am 1. Juni 1956 in Bukarest zur Welt und teilt dieses Geburtsdatum generös mit seinem Protagonisten. Beide sollen einen verschollenen Zwillingsbruder haben. Der Bauernsohn Cărtărescu schloss sein Studium mit einer Dissertation über den rumänischen Postmodernismus ab, arbeitete als Hauptschullehrer und später als Lektor für rumänische Sprache und Literatur an der Universität seiner Heimatstadt.
Seit 1978 veröffentlicht er Gedichte und Prosa. Dieser Gattung verschrieb er sich nach Ceauşescus Sturz im Dezember 1989 weitgehend. Eine Ausnahme bildet der ungefähr siebentausend Verse umfassende Gedichtzyklus „Levantul“, der wohl unübersetzbar bleibt.
Mircea Cărtărescu erschafft mit „Solenoid“ einen kybernetischen Sehnsuchtsroman, der sich im Verlauf von 51 Kapiteln zum Horror-Roman wandelt. Dabei blitzt immer wieder die für ihn typische, farbenprächtige und plastische Komik auf – ein Triumph der Phantasie.
Surrealismus in der Mangelwirtschaft
Knapp hundert Jahre nach Erscheinen der „Magnetischen Felder“, einer Gemeinschaftsdichtung von André Breton und Philippe Soupault, stellt sich „Solenoid“ in deren surrealistische Tradition. Desgleichen finden sich Reverenzen an Stanisław Lem als den Grandseigneur der Science Fiction oder an Mihai Eminescu, der im 19. Jahrhundert die Tradition der literarischen Phantastik in Rumänien begründete. Unverkennbar ist auch der Einfluss von Tudor Arghezis Bukarester Phantasmagorie „Der Friedhof“ von 1936, in der die Untoten den Aufstand proben. Von Arghezi borgt sich der Autor das Motto von „Solenoid“, wonach das geliebte Buch keine Antwort auf die Fragen gebe, wie es heißt. Hat die Mangelwirtschaft unter Ceauşescu, der schlimmsten Diktatur im Nachkriegs-Osteuropa, zynischerweise den Surrealismus der rumänischen Literatur befördert? Mircea Cărtărescu hat immerhin die ersten 29 Jahre seines Lebens in der sogenannten Volksrepublik verbracht und Zuflucht in den unermesslichen Weiten seiner Phantasie genommen. Sowohl seinem Protagonisten Mircea aus „Orbitor“ wie auch dem namenlosen Helden von „Solenoid“ schreibt er dieselbe Bukarester Adresse mit dem entsprechenden Blick aus dem Fenster zu:
„Es war die Stadt, die ich von meinem Fenster in der Ştefan cel Mare aus sah, und die ich, wenn ich es denn geschafft hätte, Schriftsteller zu werden, endlos beschrieben hätte, von einer Seite auf die nächste und von einem Buch ins nächste, menschenleer, aber voll von mir selbst, wie ein Netz von Gängen in der Epidermis irgendeines Gottes, in dem eine einzige, mikroskopisch kleine und durchscheinende Milbe mit Haarfädchen an ihren widerwärtigen Stümpfen haust.“
„Warum verfügte ich nicht über genügend Selbstvertrauen, um mit überlegenem Lächeln über den Literaturkreis-Abend hinwegzugehen, warum fehlte mir die schier manische Überzeugung, gegen alle im Recht zu sein, wenn doch der Mythos des unverstandenen Schriftstellers so stark ist – selbst mit der ihm anhaftenden Dosis an Kitsch –, warum habe ich nicht machtvoller an meine Dichtung geglaubt als an die Wirklichkeit der Welt? Auf all dies habe ich jeden Tag meines Lebens eine Antwort gesucht.“
Im Geheimreich der Insekten
Kein Gebäude im Roman ist kartographierbar, bei keinem lassen sich die Zimmer oder Stockwerke zählen. Vielmehr scheint es sich um unberechenbare lebende Organismen zu handeln.
Da prangen, kriechen und fliegen sie wieder – Mircea Cărtărescus geliebte Insekten. Bereits sein bisheriges Opus magnum, die Romantrilogie „Orbitor“ – auf deutsch etwa „Blendung“ –, prägt der Schmetterling als Symbol der Verwandlung. Die unförmige Raupe verpuppt sich zum symmetrischen Insekt, bestehend aus dem linken Flügel, dem Körper und dem rechten Flügel. Entsprechend heißen die Einzelbände im rumänischen Original. Die beseelte Apparatur des Schmetterlings wird von einem Heer von Co-Insekten flankiert, die fast auf jeder der knapp 2000 Seiten hervorkriechen. Der dritte Band von „Orbitor“ erschien 2007.
Voller Körpereinsatz
Gut zehn Jahre nach dieser gewaltigen Anstrengung ist mit „Solenoid“ nun die Stunde der Milben und Läuse gekommen. Bereits im ersten Satz beklagt sich der Lehrer, er habe sich im Unterricht erneut Läuse eingefangen. In Rumänien sind zwei Forscher berühmt geworden, die einen besonderen körperlichen Einsatz gezeigt haben: Zum einen Grigore Antipa, der Gründer des Bukarester Naturkundemuseums. Nach ihrem Tod ließen er und seine Frau ihre Urnen inmitten der Exponate aufhängen. Zum anderen der Pathologe Nicolae Minovici, nach dem das Institut für Gerichtsmedizin mit seiner mächtigen Kuppel benannt ist.
Rendezvous im Schweben
Zweimal verliebt sich der Protagonist im Roman.
„Als ich aus dem Bad zurückkehrte, fand ich Irina mitten im Zimmer. Und nicht etwa, weil sie aus dem Bett aufgestanden und im Zimmer herumgelaufen wäre, sondern weil sie, nackt und blau angelaufen, einen Meter über dem Bett schwebte, die Hände unter dem Kopf und das blonde Haar ihr durch die verschränkten Finger auf den Boden zu fließend. […] Sie streckte ihren Finger zu einem Ebonitknopf an der Wand über dem Bett, den ich nun zum ersten Mal bemerkte, drückte leicht darauf und sank langsam und wie flatternd oder auf Wellen schwebend auf das zerknüllte Leintuch herab. […]. „Das ist der Solenoid“, ging mir plötzlich durch den Sinn. Wieso hatte ich diesen Knopf bisher noch nicht gesehen, er war scharlachrot, wie die Brustwarze einer Frau, und von einer etwas dunkleren Aureole umgeben. Von dieser Nacht an […] schlief ich stets zwischen Bett und Zimmerdecke in der Luft schwebend und drehte mich von der einen auf die andere Seite, wie es ein Schwimmer im trägen lichtschimmernden Wasser getan hätte.“
Mircea Cărtărescus bisherige Werke waren von einer negativen Strahlkraft durchdrungen, die ihn mit dem Exilphilosophen Emile Cioran verbindet: die Überzeugung von der heillosen Daseinsform des modernen, im Ketzertum befangenen Menschen. In „Solenoid“ jedoch findet der bis dahin hoffnungslos einsame Protagonist durch Irina vom Ich zum Wir und versöhnt sich mit seiner Vergangenheit.
„Aber noch bevor ich mich über mein Schicksal als anonymer Rumänischlehrer in der traurigsten Stadt der Welt beklagte, frage ich mich stets, ob der berühmte Schriftsteller, dessen Niedergang eine Erhebung gewesen wäre, im Fundament seines Hauses einen Solenoiden eingebaut gehabt hätte. Hätte er zu levitieren vermocht, wenn seine überquellend mit Ruhm gefüllten Taschen ihn zu Boden gezogen hätten?“
Jetzt aber beginnt Mircea Cărtărescus wundersamer Romankosmos endgültig zu levitieren – mit einem verblüffenden, nach allem inszenatorischen Aufwand vielleicht etwas schlichten Happy End, das an dieser Stelle nicht verraten sei. Ernest Wichners hingebungsvolle Übersetzungsarbeit reicht bis zur Erfindung von Begriffen wie „Reisescu“ oder „Zerknüllescu“ im Glossar. Nicht zuletzt dieser vorzüglichen Leistung ist es zu verdanken, dass „Solenoid“ völlig unbeschwert seine Wirkung ab sofort auch in deutschsprachigen Lesergehirnen entfalten kann – magnetische Langzeitfolgen nicht ausgeschlossen.
Mircea Cartarescu: „Solenoid“
Aus dem Rumänischen von Ernest Wichner
Zsolnay Verlag, Wien. 912 Seiten,
https://www.deutschlandfunk.de/mircea-cartarescu-solenoid-levitation-statt-sozialismus.700.de.html?dram:article_id=461574)
” Mircea Cărtărescu are azi cititori peste tot pe glob (s.n.) prin traducerile în spaniolă, germană, franceză, italiană, engleză, suedeză, olandeză etc . Spirtul său civic îl deosebește enorm de „frunțile plecate” din domeniul criticii literare și al academiei de ieri și de azi.
” https://www.icr.ro/roma/conferinta-de-presa-100-de-volume-publicate-in-strainatate-cu-sprijinul-institutului-cultural-roman ”
Mai usor cu pianul pe scari . Talentul literar este una , spiritul civic care deosebeste enorm de ” fruntile plecate” din domeniul criticii literare și al academiei de ieri și de azi, alta.
Pe de alta parte, una este sa fii promovat si publicat prin forte proprii si alta este sa fii publicat cu ajutorul unei institutii ( https://www.icr.ro/roma/conferinta-de-presa-100-de-volume-publicate-in-strainatate-cu-sprijinul-institutului-cultural-roman) care selecteaza ce autori si ce titluri publica , dispune de fonduri generoase si finanteaza traducerile din limba romana prin programele TPS (Translation and Publication Support ), etc.
Salariile pentru traducători sunt modeste, cel puțin în Europa.
Primele traduceri în germană de Gerhardt Csejka nu au fost subvenționate de ICR. Traducerile au fost excelente și cărțile au avut succes. Prefer azi un spirit independent ca Mircea Cărtărescu. Nu mă mai interesează generația alimentată de la „budget” care s-a înfipt până azi în instituțile publice. Cititorii de zi din țară și UE au acces la literatura universală printr-un clic. Am găsit acum o carte din tinerețe (Alvin Toffler, Șocul viitorului, tradusă și publicată prin anii 1970) completată cu o serie de alți intelectuali pe tema „prognoze” (Kurbuch ins dritte Jahrtausend. Was wir heute vom Leben von morgen wissen. Alvin Toffler Autor des wegweisenden Werkes „Der Zukunftsschock” stellt hier die Weltelite der Zukunfstforschung vor. Ulstein Buch 1975). M-a interesat autorul Carl Friedrich von Weizsäcker „Über die Kunst der Prognose”. De la fizician în tinerețe s-a mutat la filozofie după 1945. Weltfrieden, pacea mondiala îl preocupă (I. Kant scrie despre Weltfrieden). Greu și azi de prognosticat cum se poate ajunge la pace pe glob.
Traducătorii sunt cei care ne ajută să îi „vedem” pe ceilalți. Literatura, filmul, cultura prezentată la Sibiu capitală culturală europeană 2007 și TM2021 arată locuitorii țării continentului și lumii întregi într-o diversitate și pluralitate cu totul altfel decât „Cântarea României” din epoca elogios denumită „Națiunea ceaușistă”. Mulți dintre „cântăreții” de atunci sunt și azi alimentați de la budget. Nu mă mai preocupă complicitatea și colaborarea lor de ieri și de azi. Prefer scriitori și „cetățeni” ca Mircea Cărtărescu. M-am referit la „meseria de cetățean” pe care o practică cu totul altfel decât „frunțile plecate” de ieri și de azi.
Felicitări ! Magistral articol ! O developare perfectă și elegantă a celor doi literați înăcriți de neputință proprie , scufundați în cea mai neagră și evidentă invidie.
O bucurie să vă citesc. Mulțumesc.
O ” tacere lirica ” de 30 de ani , acompaniata de uriasul succes ca prozator si de o pozitie social-politica deranjanta, pentru pensionarii si vlastarele lliteraturii din epoca comunista , era prilejul de atac. Multi l-au si uitat pe poetul Mircea Cartarescu , stindardul optzecisti-lor.S-ar putea si ca si poetul s-sai piedutdin spontaneitatea si caracterul sicantal vesyrilor sal de tinerete si sa le inlocuiasca cu simple reflexii.
Cred in splendidul final al articolului:
„Acest volum este și un gest de umilință pe care scriitorul Cărtărescu, marele magician al cuvintelor, cel care le-a topit în cele mai complicate rețete alchimice, simte nevoia acum să-l facă. În oceanul de cuvinte al operei sale, poezia din această carte este o insulă infimă, pe care trăiește un Robinson în cea mai deplină și disperată singurătate. Iar acel Robinson este, sau poate fi, oricare dintre noi.”
Mulțumesc pentru curajul și decența de a comenta prestația de gang a celor doi critici.Nu credeam că așa ceva este posibil în Romania Literara, în 2020.Inteligentsia autohtonă înregistrează noi recorduri de abjecție.Nu-l idolatrizez pe Cărtărescu dar să scrii așa ceva despre el e descalificant pentru cei doi critici.Și mai mulțumesc pentru că m-ați convins, indirect, să citesc volumul lui Mircea Cărtărescu.Eu, care n-am mai citit poezie de 10 ani,cred.
Multumesc pt articol
Bietii guvizi wannabe critici nici nu meritau pomenirea (stiu, era cvasi imposibil tehnic), fenomenul insa merita criticat.
Nu departe de literatura (take that Mr Dylan!), tot in lumea artelor este si cantecul „Mama” al lui John Lennon
https://www.youtube.com/watch?v=DvFi0wvGrMw
foarte important pentru autor, probabil cu un efect catartic/exorcizant, si probabil creat in spiritul filosofiei indiene care a marcat acei ani ai artistului. Dupa cum afirma la inceputul clipului, Lennon chiar are impresia ca vorbeste in numele a 99% din copii/parinti (here I respectfully disagree Sir Lennon), insa rezultatul e foarte greu de digerat, in special din cauza tipetelor viscerale, care NU sunt o forma de comunicare artistica, ci o forma de terapie (strict personala) in cel mai bun caz, ceva asemanator unui vomitiv/purgativ (just get it out!).
In fine, cred ca rolul primordial al criticii este unul constructiv, si tot in ideea asta amintesc despre episodul in care Moody Blues au fost desfiintati ca fiind morti creativ, iar replica lor a fost …..cea mai buna si cunoscuta melodie a lor (Nights in White Satin). Sa speram ca acesta va fi cursul demersurilor si in cazul amintit aici.
S-auzim de bine!
Cronica lui Enache e foarte bună. Precisă și elegantă. Mulțumiri pentru semnal.
Sunt de acord cu adagiul DE GUSTIBUS (ET COLORIBUS) NON DISPUTANDUM. Nu-l aplic insă in cazul eruditului domn Sorin Lavric, care, in interviul realizat de Eugenia Vodă, mi-a dat fiori reci din 2 motive: atunci când a declarat, sincer si răspicat că dumnealui este mizantrop, apoi, observând că pe tot parcursul interviului (aproximativ 1 oră) nu a schitat măcar un zâmbet!
M-a impresionat ultimul paragraf al articolului doamnei Cioaba,
Vedeți doamnă Cioabă, gusturile în literatură sunt diferite și se spune că nu se discută. Am citit de curiozitate și cronica lui Sorin Lavric. Fundamental el este dezamăgit de aceste noi versuri comparate cu Levantul, citit sau neterminat de știm noi cine.
Mie din Cărtărescu mi-au plăcut Frumoasele străine, De ce iubim femeile, Jurnalele. Însă recunosc că nu i-am citit lungile romane. Prefer în genul ăsta pe Bolano. Cronicile la aceste romane sunt controversate, unii le declară capodopere, alții dimpotrivă. Manolescu l-a declarat cel mai mare scriitor român, în viață înțeleg?
Eu sunt mai clasic, mai anacronic, îl prefer pe Marin Preda și pe Breban în primele sale romane, în special În absența stăpânilor.
Îmi mărturisesc lacunele culturale (multe). Nu știam ca domnul Cartarescu a scris in tinerete si poezie. Nu știam ca domnul Sorin Lavric este si critic literar, ii știam preocupările in filozofie, de eseist, activist politic si ca scriitor de biografii.
M-am tot întrebat ce trebuie sa facă cineva ca sa ajunga si sa fie recunoscut drept critic literar?. Sau invers ce trebuie sa nu facă cineva ca sa fi numit critica de taraba?. Si o a treia intrebare, cine stabileste care critic este unul de taraba?.
Nu stiati nimic dar nu va puteti abtine sa comentati, poate era mai bine sa cititi ceva inainte de a insira niste penibilitati.
Cazul lui Sorin Lavric mi se pare o bună ilustrare a ceea ce se întâmplă când pășești cu bocancii grei ai filozofiei pe covorul persan al literaturii. Dacă nu ai grijă să-ți „periezi” bagajul teoretic (cu alte cuvinte, daca nu ești Gabriel Liiceanu), riști să intri cu ditamai rucsacul filozofic într-un magazin de porțelanuri. Fiecare mișcare este însoțită de zgomot de cioburi sparte. Pentru un cardiac privind de cealaltă parte a vitrinei, spectacolul e greu de suportat. Iminența unui infarct (și un pic de înțelegere creștinească) ar trebui să-l faca pe autor să nu întârzie prea mult hotărârea lepădării lestului filozofic.
De altfel, primele simptome au fost remarcate de însuși Gabriel Liiceanu, asfixiat de revărsările epistolare ale lui Sorin Lavric și încercând cu greu să-și camufleze „indigestia” sub masca politeții. Poate că o consiliere filozofico-literară administrată atunci ar fi fost salutară.
În general cronica literară românească e validă doar când e vorba de morți.
Am citit acum cronica lui Daniel Cristea-Enache ( deși am fost colegi de an nu mă interesează în mod deosebit ce scrie) ; în general pare o cronică a perplexității. Da, poezia asta nu e ca poezia de acum 40 de ani a lui Cărtărescu. Dar e complet anapoda să citești poezia de acum referindu-te la cea de atunci; poezia poți să o validezi (sau nu) doar când o compari cu intenția în care a fost scrisă. Intenție pe care o poți ghici, și de altfel autoarea o remarcă precis: e un strigăt de disperare în fața sfârșitului. Poți spune dacă i-a reușit sau nu ( încă nu am reușit să găsesc starea necesară pentru cartea asta, tocmai pentru că e atât de tragică, așa că personal nu mă pronunț) , dar nu poți să ceri autorului să fi scris altceva, pentru că eu asta am înțeles din cronica din RL. E ca și cum i-ai reproșa fabricantului de sticlă faptul că nu produce grâu…
De ce e complet anapoda să citești poezia de acum referindu-te la cea de atunci? La urma urmei, critica literara lucreaza prin comparatii, mereu compara poezia unuia cu cea a altuia, poezia de acum cu cea de atunci, etc. Simtul estetic se formeaza obligatoriu prin comparatii, directe sau indirecte, nu rasare dintr-o singura carte tratata izolat.
Daca poezia se rezuma la intentia cu care a fost scrisa, atunci lirismul suprem este intr-un tratat de analiza matematica. Acolo, intr-adevar, validarea se face exclusiv prin comparatie cu intentia cu care a fost scrisa, fara inflorituri stilistice si efecte eufonice. Ba mai mult, produce si ea strigate de disperare, la limita tipatului :)) Ba chiar cu mult mai in fata sfarsitului, de obicei chiar din capitolul al 2-lea.
Taraba din titlu sugerează ca la masa din templul literaturii romane zarafii fac comerț cu lucruri sfinte. Tot ce se poate, cu atât mai mult cu cât apostila de ‘scriitor’ s-a revărsat generos peste țara, via USR prin organul ei de nădejde, RL. Fenomenul nu ar fi putut genera mii de scriitori fără concursul mercantil al diverșilor critici fideli unui matusalem al autonomiei esteticului.
Istoric vorbind tezele ideologice ale partidului unic au putut fi, cât de cât, contrate literar de soparlite abil disimulate in text.
Când autorul a avut însă libertatea de a pune in pagina adevarul, cititorii au constatat ca dibăcia lingvistica nu face doi bani când scriitorul nu are nimic de spus. Altfel spus, RL este consecventa in a susține autonomia esteticului pana in pânzele albe chiar dacă “înșirând cuvinte goale ce din coada au sa sune” pare sa devină motto-ul de pe frontispiciu.
Ciudățenia momentului vine însă dintr-o impardonabilă nesupunere: el, suprema descoperire a supremului critic, fanionul literaturii romane cu aspirații nobelistice tocmai refuza edulcorarea realitatii și sa o facă astfel suportabila. Sub presiunea sfârșitului autonomia estetica nu mai poate descrie cu lux de amănunte explozia supernovei. Singur in lume poetul presimte, odată cu sfârșitul individual, ca lumea însăși se termina.
La capătul celălalt editura adevărului publica frust autorul-toba care și-a recăpătat betele: nici cenzura, nici autocenzura nu mai bate in “nu striga niciodată după ajutor”; fata in fata cu sine însuși autorul se cutremura. Indiferent la criza existențiala sau auctorială nu o face solitar. Renunța la cărămizile epice, renunța la artizanatul înfloriturilor poetice și pășește pe funia suspendată dintre faptul nașterii si moarte. Cumva are revelația ca punctele fixe nu sunt chiar fixe, arunca pârghia de echilibru și pășește in gol.
Am citit analiza domnului Lavric la cartea recenta a președintelui Academiei și analiza mi s-a parut destul de buna. Am citit apoi și textul despre cartea de poezie a domnului Cărtărescu și din citatele pe care le da pare să aibă dreptate, un poet nu poate induce ideea ca poetul este deprimat declamand simplu „sunt deprimat”. Din pacate n-am citit poexii pe domnului Cărtărescu ca sa-mi fac o parere proprie, dar domnul Lavric mi se pare departe de eticheta de critic de tarabă. Si in fond de ce-ar fi tarabă o eticheta negativă, criticii adevărați stau la bursa sau la supermarket?
CĂRTĂRESCU poate fi criticat , dar cu atenție, aplecare,moderație, el este un brand, criticul D.C. ENACHE scrie de obicei cu grijă față de valori recunoscute, despre LAVRIC nu pot spune același lucru
….secolul trecut (deceniul 6 cred, insa in mod sigur nu exista Internet si Contributors) s-a starnit o „imensa controversa” atunci cand talentatul poet si matematician Dan Barbu a afirmat despre poezia (unele din ele) ale lui Arghezi ca nu au „un plan secund”. Deci dincolo de estetica, sintaxa si prozodie, ritm si rima, Dan Barbu sustinea ca trebuie sa existe in poezie un plan secund, o idee/lume/traire sugerata de autor si descoperita de cititor cu toate satisfactiile oferite de dezlegarea unui puzzle combinata cu revelatia ca undeva, cineva a gandit la fel….pura beatitudine intelectuala…
de atunci lumea s-a schimbat, si aducerea in prim-plan a unei dezbateri literare poate beneficia prin folosirea unui limbaj mai direct, accesibil pentru a trezi interesul general (daca aveti vreun dubiu comparati numarul de vizualizari ale unui site de stiri/comentarii cu un site de pornografie si aveti o idee mai clara, sau re-cititi articolele de presa din anii 90 ca mostre de vulgaritate care „vinde”); in fine nici Arghezi nu se consideera mai prejos de referintele la „bube, mucegaiuri si noroi”
Dan Barbu si Tudor Arghezi nu mai aveau nevoie la vremea respectiva de popularizare, insa in ziua de azi „any news, even bad news, is good marketing”
Felicitari pentru descoperirea „talentatului poet si matematician Dan Barbu”! Poate doriti sa il prezentati mai pe indelete. Si permiteti-mi, va rog, sa va contrazic: spre deosebire de Arghezi, „Dan Barbu” avea nevoie nu doar „la vremea respectiva”, ci si acum, de „popularizare”. Si inca una foarte asidua, prefearabil folosind „un limbaj mai direct, accesibil”. E drept ca „Dan Barbu” nu este cunoscut nici cititorilor de nisa, dar sunt convins ca veti putea „trezi interesul general”.
….recunosc ca am citit „Dan Barbu” doar in clasele V-VIII, si doar asa cum ni s-a predat, la nivelul de intelegere respectiv (la vremea aceea matematica mi se parea mult mai interesanta decat poezia, si prin extensie Dan Barbu mai bun decat Arghezi). O sa vi se para neverosimil, dar e foarte adevarat ca in vremea aceea Doamna Lavric, mama lui Sorin Lavric, mi-a fost profesoara de limba romana.
Sunteti cumva ruda cu marele poet?
CARE DAN BARBU? BARBILIAN SAU ION BARBU?
Dar, in definitiv, care e cauza problemei… Ca cei doi critici s-au inselat negasind merit in versuri altminteri valoroase? Sau ca negasind valoare acolo unde chiar nu prea e, au avut curajul sa spuna ceea ce cred, sfidand brandul Cartarescu? Sau, in cazul lui S.Lavric, ca negasind valoare si spunand-o, pare ca se bucura personal de asta?
In primul caz, daca versurile sunt valoroase, ar fi mai bine deservite de o cronica pozitiva mai ampla. Din finalul scurt si mai degraba tern inchinat versurilor, comparativ cu combativitatea dvs din prima parte, pare-se totusi ca nici dvs nu gasiti prea multe de aparat in „volumasul” acesta, aparent fiindu-va mai usor de atacat criticii decat de elogiat cartea. In ce priveste al doilea raspuns, critica literara e datoare sa fie sincera, indiferent cate orgolii zgandareste, ca doar nu-s angajati pe post de laudatori.
Lucrul reprobabil, la articolul Sorin Lavric, este ca acesta pare a jubila grabindu-se sa trambiteze
„talentul epuizat”. Ma rog, e neplacut si la limita bunei cuviinte, e clar sa platesc polite mai vechi, dar, in definitiv, asta nu invalideaza complet critica sa.
Volumul este frumos dar dur.Insa dupa cum se vede, ,, nustrigaajutor”.
Pe Mircea Cartarescu, il citesc intodeauna cu drag.Nu ma intereseaza ce spune critica.
Nostalgia este una din cartile dragi sufletului meu.Ca si Solenoid si Orbitor si Faruri si Vitrine si Levantul.
Frumusete la tot pasul. Intalnirea magica nu este cu critica-nu ma duce mintea- ci cu lumea lui Mircea Cartarescu.
O lume magica care se asterne pasilor sufletului .O intalnire launtrica cu un mare creator .
Multumesc! Si este frumoasa si Creionul Tamplarului, aparuta tot la Humanitas.