Critică şi insurgenţă.

Atunci când se va scrie istoria intervalului  de după 1965, eseistica şi critica literară a lui Nicolae Steinhardt vor deţine o poziţie centrală în acest canon. Excentricitatea care îi defineşte destinul lui Steinhardt, în anii ce urmează detenţiei politice, este cheia de înţelegere a unei evoluţii ce sfidează monocromia ideologică a epocii în care scrie şi ( re)debutează.

Editarea de către  “ Polirom “ a seriei de “ Opere “ restituie un profil intelectual şi uman de franctiror. Sub aparenţele de modestie ( jucată), Steinhardt duce mai departe  legatul interbelic şi rămâne fidel unei poetici a autenticităţii şi libertăţii. Nimic prăfuit, nimic datat, nimic şablonard în “ Incertitudinile literare” puse în pagină de Steihardt. Dincolo de umilitatea asumată de autor, se poate întrevedea arta critică rafinată şi atentă la jocul nuanţelor. În răspăr cu  tirania  adevărului unic, Steinhardt optează pentru spectacolul unei critici erudite, ecumenice şi eclectice. În contrast cu ambiţia de demiurg a contemporanilor săi, el alege să joace această carte a  “ diletantului “ ce are privilegiul exprimării dezinhibate.

”Incertitudinile literare “ sunt un manifest al acestei viziuni ce subminează seriozitatea academică şi încrederea în judecata fără de fisură şi de eroare a criticului.  Metoda pe care Steinhardt o utilizează ca antidot împotriva  “metodei” este una  ce evocă eseurile lui Borges.  Liber să colinde pe culoarele timpului şi ale literaturii,criticul împărtăşeşte cu cititorii săi revelaţia unor miracole.[1]

Despre un miracol scrie Steinhardt atunci când  reciteşte literatura lui Alphonse Daudet. Dar nu despre un miracol francez , ci despre unul autohton- în textele lui Daudet, cel mai român dintre scriitorii francezi , se poate întrevedea acel secret al “ scrisorii pierdute “ pe care Steinhardt nu încetează să îl caute. În această utopie compensatoare a bunătaţii româneşti, Steinhardt se inveşteşte fără ezitare, iar explorarea ortodoxiei  ţine de acest  parcurs iniţiatic. Miezul acestui fel românesc de a fi  este extras din aparent prăfuitele  pagini ale lui  Brătescu Voineşti.   Iconoclast şi temerar, Steinhardt reabilitează duioşia ca virtute a umanităţii, dar şi a literaturii. În plin  timp al “greţii”, eseistul degustă aromele unor pagini  stigmatizate de   gustul  modern. În spatele  acestui decor  ce pare modest şi lipsit de  anvergură, Steinhardt ghiceşte un fragment de  Eden.

Steinhardt îşi atinge punctul cel mai înalt al  criticii  sale în aceste revizuiri în răspăr. Acolo unde alţii întrevăd adversitatea implacabilă, monahul – literat descoperă punţile de legătură. Atent la dinamica culturii populare contemporane, Steinhardt redă literaturii lui Galsworthy , cu a sa “ The forsyte saga”, onorabilitatea refuzată de  pontifii modernismului. Ca şi Chesterton, Steinhardt este fascinat de această poetică a paradoxului, în numele căreia aşează, alături, pe Emil Gârleanu şi pe Jack London.  Pornind dinspre cei care nu cuvântă, Steinhardt  construieşte un eşafodaj interpretativ seducător  ca un roman de aventuri.

Îi este dat acestui excentric care se deghizează în “diletant” critic să  formuleze, tranşant şi lipsit de ambiguitate, judecăţi morale profetice despre minciună, trădare şi tiranie. Recursul la istorie sau la faptul literar este  ocolul care îl aduce, în cele din urmă, în mijlocul veacului XX. Examinând  procesul Ioanei D’Arc şi transfigurările sale textuale, Steinhardt  reafirmă centralitatea persoanei în confruntarea ei cu  impersonalitatea judiciară a Statului. Redeschizând paginile unui  uitat roman francez,   eseistul investighează patologia contemporană a trăirii în iluzie şi minciună,ca alternativă la fidelitatea faţă de adevărul ce eliberează. Recitind “ Electrele “ lui Giradoux şi Sartre, Steinhardt  priveşte către viitorul  plasat sub  semnul dreptăţii.

Căci în Vichy-ul la care trimit  “ Muştele “ lui Sartre se poate intui o altă siluetă, a României în pântecele căreia este captiv criticul însuşi. Viziunea lui Steinhardt este, în ceea ce are mai profund, una “ est-etică”, spre a relua sintagma, vizionară, a Monicăi Lovinescu. În critica şi eseistica lui Steinhardt se poate decela timbrul demnităţii neînduplecate într-un secol   al încercărilor şi tiraniei.

[1] N. Steinhardt, “ Incertitudini literare”, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe şi indici de George Ardeleanu, repere biobliografice de Virgil Bulat, Editura Polirom, Iaşi, 2012.