vineri, mai 20, 2022

Cronica de carte. Geografia intimă a ușii

Simte nevoia, cumva pe neașteptate, însă perfect logic, George Banu în cartea sa intitulată Ușa, o geografie intimă, tradusă excepțional în românește de Anca Măniuțiu (Editura Nemira, București, 2017), carte dedicată felului în care acest auxiliar al existenței noastre zilnice se regăsește în teatru și pictură, să ne împărtășească câteva gânduri despre ceea ce înseamnă eseul.

Un gen despre care teatrologul admite că îi este foarte convenabil, perfect la îndemână, deoarece pornește “de la concretul operelor” și își propune “să păstreze libertatea asociativă și a ipotezelor hazardate”.

Eseul permite plasarea “într-un interstițiu care atestă incompletitudine care îmi este proprie.”. Adică, aș zice eu, în acel entre-deux celebru căruia George Banu i-a consacrat o seamă de pagini memorabile. Eseul, arată autorul cărții, “injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în același timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă”.

Nu trebuie atunci deloc să ne mire că volumul care prilejuiește acum aceste rânduri începe și se încheie cu mărturisiri. Prima, acea l’ouverture despre care ni se vorbea cu lux de amănunte, în studenție, la cursurile de Teoria literaturii (Marchiza ieși la ora cinci) are ceva auto-declarat oniric. E vorba despre un onirism impur care, mie cel puțin, îmi dă impresia că ar oscila între noaptea și visurile lui Proust, descrierile minuțioase ale lui Balzac și cețurile din romanele polițiste ale lui Simenon. Romane în care mereu aleargă cineva à bout de souffle. Toate aceste “ingrediente” se amestecă și concentrează în relatarea drumului în noapte către casa din Cotroceniul care a rămas simbolul existenței bucureștene a eseistului. E vorba despre un drum ce prilejuiește întâlnirea cu ființe mai mult sau mai puțin bizare nu prin esență (nu poate fi bizară o bătrânică!), ci prin prezența lor, la ore cel puțin neportivite, la ceas de noapte, în strada din care s-au retras până și îndrăgostiții. Drum nescutit de teama unui inaccesibil dat de faptul că “broasca (broasca ușii, n.m. M.M.) va rezista gesturilor mele stângace, că poate o încuietoare suplimentară îmi va bloca intrarea…Pe scurt, mi-e teamă că ușa nu se va deschide. Teama de ușa ferecată nu mă va părăsi niciodată”.

Cea de-a doua mărturisire, mărturisirea de final, este întrucâtva contrapunctică. Seamănă, parcă, cu un fel de “revenire pe Pământ”. Pământ? Thanatos? Se cheamă Cea din urmă poartă, conține o primă confesiune, poate nițeluș cam seacă-“nu las niciodată ușile deschise” , îndată completată de o alta care precizează că “în ciuda temerilor, n-am fost niciodată în situația de a rămâne în fața ușii mele fără chei sau în imposibilitatea de a intra: nicio o excludere”. Acestor precizări, să zicem de proces verbal, le urmează, câteva rânduri mai încolo, alte două. Prima, o scurtă mărturisire de creație, legată de precizarea a ce s-a aflat la originea scrierii eseului Ușa, o geografie intimă- o întâlnire și o provocare venită din partea lui Eugenio Barba, provocare urmată de șocul determinat de o pânză a unei pictorițe din Finlanda pe nume Helene Schjerfbeck, și, în fine, un pasaj cutremurător pe care îl citez în întregime. Pasaj care, dincolo de multe alte sensuri, plasează eseul în ceea ce aș numi “ciclul îndepărtării”. Devenit un tot mai consistent raft al bibliotecii care se datorează scrisului de-o viață al lui George Banu. “ Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur si șimplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia după mine. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas- bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm. Intrăm și ieșim. Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne învață să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din cauza acestui etern eșec. Ușa, poarta…repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți. Zi de zi”.

Ieșim și intrăm. Intrăm și ieșim. Lucrul acesta elementar, dar care, iată, poate fi și dătător de spaime, ni-l reamintește George Banu. Iar dacă eseistul își asumă, declarat, libertatea subiectivității, o libertate îngăduită de însuși acest gen atât de generos al eseului, să îmi fie permisă și mie libertatea de a asocia vorbelor citate mai sus o zicere care figurează în mai toate cursurile de gramatică normativă a limbii franceze, atunci când se ajunge la predarea subjonctivului. Am în vedere celebrul Il faut qu’une porte soit ouverte ou fermée. Un “exemplu” despre care puțină lume știe că e desprins dintr-o piesă a lui Alfred de Musset. Numai că între ouvert(e) și fermé(e) în pictură și în teatru există încă o multitudine de nuanțe. De faze intermediare. De secrete. Pe care eseistul le descoperă, le analizează, le decodează cu o minuție exemplară, desfăcând firul nu în patru, ci în patruzecișipatru.

Există în cele trei mari capitole ale cărții (Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Dincolo de spațiul intim) și în cele 30 de minieseuri) o bogăție de informație, de bucurie a privirii, a analizei, a meditației, a analizei, a scrisului frumos ( a acelui scris ce poate fi și sărbătoare, și capcană!) care fac din lectura volumului Ușa, o geografie intimă o experiență esențială. O lecție despre cât de multe surprize ne poate rezerva ceva ce, la o privire fugară, pare să fie doar ceva util, un isntrument care delimitează, mult mai strict și mai prozaic decât o face fereastra, spații. Fereastra poate însemna speranță, chiar și în poezia lui Mallarmé, ușa presupune rupere, final, cel puțin în poemele lui Bacovia sau Arghezi.

Limba franceză însăși lasă impresia că, inițial, nu a prea băgat în seamă ușa. Nu s-a ostenit să inventeze lexeme diferite pentru a face diferența dintre insignifianta ușă și ceea ce ar putea fi maiestuoasa poartă. E un lucru asupra căruia ne atrage atenția într-o notă traducătoarea Anca Măniuțiu. Iată însă că, la câteva pagini distanță, tot Anca Măniuțiu, completează sau, mai bine spus, acompaniază o observație a lui George Banu. Eseistul scrie: “Vocabularul ușii și al porții este de o bogăție extremă . Aspectul funcțional al unei uși presupune deja multiple precizări: ușa de intrare, de ieșire, ușa de serviciu, pentru ieșirea de urgență, ușă de toate zilele, poartă a grădinii, o ușă ascunsă, o alta mai secretă”. Anca Măniuțiu ne reamintește că “limba franceză are o denumire specială pentru fiecare aceste tipuri de porți , respectiv porte-cochère, porte-palière și porte-bâtarde”. Mai departe, George Banu continuă excursul lingvistico-simbolic. Nu o face însă de dragul gratuității. Ci pentru a pregăti terenul unor fermecătoare analize despre întruchiparea ușii în pictură și în teatru. De la Vermeer la Diego Velásquez, de la Vincent van Gogh la Vilhelm Hammershǿi, de la Fragonard la Odilon Redon, de la Félicien Rops la Emmanuel de Witte, de la Samuel van Hoogstraten la Pieter de Hooch, de la Adolph von Mazel la Jean Siméon Chardin, de la Rembrandt van Rijn la Peter Ilsted și Munch, de la ușile închisorii (doar întrevăzută, anticipată în Tartuffe) la cele suprarealiste ori la cele memoriale. Sau de la usile din piesele lui Shakespeare la cele din teatrul bulevardier până la ușile din Creditorii lui Strindberg, la acele huis clos ale lui Sartre sau din scrierile pentru scenă ale lui Maurice Maeterlinck ori din cele ale lui Franz Kafka.

Mă opresc cu enumerarea aici fiindcă nu vreau defel să cad în greșeala de a încălca voința de esență superioară a lui George Banu care a meditat și a scris despre toate aceste uși nu din dorința inventarierii, ci din aceea a desoperirii.

George Banu- UȘA, O GEOGRAFIE INTIMĂ; Traducerea din limba franceză: Anca Măniuțiu; Editura Nemira, București, 2017

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro