Cronica unui optimism câștigat

Nici nu știați cât erați de săraci. Și, dacă m-aș fi putut desprinde atunci de rolul personajului principal din povestea altcuiva, aș fi simțit în vocea ei o urmă de gelozie. Cum abia începeam să mă traduc nu doar într-o altă limbă, ci într-un alt context, trăirea alături de un localnic era o oglindire, sau nu era deloc. Oglinda, coruptă de înfloriturile născute din interpretarea contrastului Est-Vest, mă condamna la încercări repetate de a întrupa, printr-un număr de exagerări, tot ceea ce îmi lipsise în România. Așa se face că, așezate pe aceeași parte a unei mese rotunde, eu mănânc fără să mă satur, gândindu-mă că asta înseamnă să nu fi cunoscut vreodată foamea ori pofta, iar ea se satură privindu-mă, flămândă de ceva ce bogăția transgenerațională nu reușise să îi ofere. 

Brigitte, prima mea cunoștință de aici, și-a luat încă de la început asupra ei responsabilitatea de mă introduce în scena locală, de a mă educa în spiritul a ceea ce pentru ea înseamna a fi un bun cetățean. Ne aflăm într-o cafenea centrală, un loc pe care turiștii îl vizitează în căutarea unei experiențe clasic elvețiene, și pe care cei ca mine, care și-au imaginat un timp că emigrarea e un fel de vacanță mai lungă, mai degrabă îl evită, din același motiv. Un loc pe care nu mi-l permit, în primul rând emoțional, apoi financiar.

Îmi petrecusem însă copilăria exersând la o claviatură din carton, privindu-i pe cei din jur cum ascund găini în portbagaje și țin în viață visul de a mânca un pește proaspăt cu apa din cadă, rafinând an după an arta de a te preface că e bine, că lucrurile funcționează, normalizând absurdul de zi cu zi. Zâmbesc și comand o cupă de înghețată, recomandată de gazdă nu pentru gust, ci pentru felul în care este decorată – o lebădă din foi de napolitană, înmuiată în ciocolată.

Cafeneaua, inundată de flori din plastic ce se întind până spre tavan, e scena unui basm în care binele și răul sunt pentru moment unul și același lucru. Într-o țară mai puțin bogată s-ar numi kitsch. Aici este o formă încurajată, un capriciu care în prezența bogăției devine cult. Întâmplător, sau poate nu, și unul dintre mirajele acestei lumi, un act de putere care ne înrobește emoțional prin inaccesibilitate, îndeplinindu-și astfel rolul. 

Brigitte se uită spre mine cu privirea vânzătorului care ți-a crestat pepenele și insistă să îi guști marfa, chiar dacă tu l-ai rugat să nu o facă. Mușc din lebădă și dau din cap afirmativ, știind că, pentru un anumit tip de comerciant, confirmarea pe care o primește este cel puțin jumătate din afacere. Îmi imaginez că un timp mi-a povestit despre planuri de pensii și sistemul de învățământ, despre investiții, chirii, poate câte ceva despre taxe. Mă gândesc să îi spun că, într-o măsură, ceea ce nu trăiești, nu există. O întreb în schimb care este de fapt scopul acestor întâlniri și îmi răspunde că prezența mea îi face bine. 

Deși colocvială prin formă și adresare, conversația alunecă repede către convențional prin conținut și raportare, așa încât atingem curând maximul intimității la care relația noastră ar putea vreodată ajunge. Un prieten care emigrase cu ani în urmă mă atenționase să profit de disponibilitatea gazdei mele și să iau aminte la toate detaliile. Viața lipsită de bogăție este însă o viață trăită în prezent, așa încât, în afara valorii conceptuale, informațiile ei nu îmi spun mare lucru. În același fel, dar la capătul opus, un nivel ridicat al bunăstării financiare te împinge să trăiești în viitor, prezentul rămânând adesea inaccesibil, un preambul al unui timp mai bine definit și îndelung planificat.  Gândesc că maximul pe care relația noastră îl poate atinge nu ține de intimitate, ci de o completare, de o existență în paralel.  

În drum spre casă ne oprim lângă un șantier. Soarele apune peste o bucată dintr-un bloc în care dinții unui excavator se odihnesc pe o podea de bucătărie. De-a lungul gardului stau înșirați câțiva bătrâni, unii în cărucioare, alții în scaune pliabile, câțiva în picioare. Vorbesc și arată cu degetul când spre fotografiile de la piept, când către ceva ce nu mai există. Brigitte îmi spune că aceea fusese casa lor, în care probabil au locuit cu chirie, multe dintre clădiri fiind deținute de fonduri de investiții care reconstruiesc ciclic pentru a-și asigura un anume profit. Simt o pierdere profundă, și, deși recunosc absurdul în a pierde ceva ce nu a fost niciodată al meu, momentul acesta reușește să aducă toate trăirile de peste zi împreună. Rămân agățată de gardul șantierului, iar prin fața ochilor îmi trec generațiile de copii care au învățat să meargă pe gresia în pătrate albe și negre – o intimitate dezgolită. Haide, aici nu mai e București. Mă ia de braț și ne continuăm drumul.