miercuri, septembrie 22, 2021

Cronica unui optimism câștigat

Nici nu știați cât erați de săraci. Și, dacă m-aș fi putut desprinde atunci de rolul personajului principal din povestea altcuiva, aș fi simțit în vocea ei o urmă de gelozie. Cum abia începeam să mă traduc nu doar într-o altă limbă, ci într-un alt context, trăirea alături de un localnic era o oglindire, sau nu era deloc. Oglinda, coruptă de înfloriturile născute din interpretarea contrastului Est-Vest, mă condamna la încercări repetate de a întrupa, printr-un număr de exagerări, tot ceea ce îmi lipsise în România. Așa se face că, așezate pe aceeași parte a unei mese rotunde, eu mănânc fără să mă satur, gândindu-mă că asta înseamnă să nu fi cunoscut vreodată foamea ori pofta, iar ea se satură privindu-mă, flămândă de ceva ce bogăția transgenerațională nu reușise să îi ofere. 

Brigitte, prima mea cunoștință de aici, și-a luat încă de la început asupra ei responsabilitatea de mă introduce în scena locală, de a mă educa în spiritul a ceea ce pentru ea înseamna a fi un bun cetățean. Ne aflăm într-o cafenea centrală, un loc pe care turiștii îl vizitează în căutarea unei experiențe clasic elvețiene, și pe care cei ca mine, care și-au imaginat un timp că emigrarea e un fel de vacanță mai lungă, mai degrabă îl evită, din același motiv. Un loc pe care nu mi-l permit, în primul rând emoțional, apoi financiar.

Îmi petrecusem însă copilăria exersând la o claviatură din carton, privindu-i pe cei din jur cum ascund găini în portbagaje și țin în viață visul de a mânca un pește proaspăt cu apa din cadă, rafinând an după an arta de a te preface că e bine, că lucrurile funcționează, normalizând absurdul de zi cu zi. Zâmbesc și comand o cupă de înghețată, recomandată de gazdă nu pentru gust, ci pentru felul în care este decorată – o lebădă din foi de napolitană, înmuiată în ciocolată.

Cafeneaua, inundată de flori din plastic ce se întind până spre tavan, e scena unui basm în care binele și răul sunt pentru moment unul și același lucru. Într-o țară mai puțin bogată s-ar numi kitsch. Aici este o formă încurajată, un capriciu care în prezența bogăției devine cult. Întâmplător, sau poate nu, și unul dintre mirajele acestei lumi, un act de putere care ne înrobește emoțional prin inaccesibilitate, îndeplinindu-și astfel rolul. 

Brigitte se uită spre mine cu privirea vânzătorului care ți-a crestat pepenele și insistă să îi guști marfa, chiar dacă tu l-ai rugat să nu o facă. Mușc din lebădă și dau din cap afirmativ, știind că, pentru un anumit tip de comerciant, confirmarea pe care o primește este cel puțin jumătate din afacere. Îmi imaginez că un timp mi-a povestit despre planuri de pensii și sistemul de învățământ, despre investiții, chirii, poate câte ceva despre taxe. Mă gândesc să îi spun că, într-o măsură, ceea ce nu trăiești, nu există. O întreb în schimb care este de fapt scopul acestor întâlniri și îmi răspunde că prezența mea îi face bine. 

Deși colocvială prin formă și adresare, conversația alunecă repede către convențional prin conținut și raportare, așa încât atingem curând maximul intimității la care relația noastră ar putea vreodată ajunge. Un prieten care emigrase cu ani în urmă mă atenționase să profit de disponibilitatea gazdei mele și să iau aminte la toate detaliile. Viața lipsită de bogăție este însă o viață trăită în prezent, așa încât, în afara valorii conceptuale, informațiile ei nu îmi spun mare lucru. În același fel, dar la capătul opus, un nivel ridicat al bunăstării financiare te împinge să trăiești în viitor, prezentul rămânând adesea inaccesibil, un preambul al unui timp mai bine definit și îndelung planificat.  Gândesc că maximul pe care relația noastră îl poate atinge nu ține de intimitate, ci de o completare, de o existență în paralel.  

În drum spre casă ne oprim lângă un șantier. Soarele apune peste o bucată dintr-un bloc în care dinții unui excavator se odihnesc pe o podea de bucătărie. De-a lungul gardului stau înșirați câțiva bătrâni, unii în cărucioare, alții în scaune pliabile, câțiva în picioare. Vorbesc și arată cu degetul când spre fotografiile de la piept, când către ceva ce nu mai există. Brigitte îmi spune că aceea fusese casa lor, în care probabil au locuit cu chirie, multe dintre clădiri fiind deținute de fonduri de investiții care reconstruiesc ciclic pentru a-și asigura un anume profit. Simt o pierdere profundă, și, deși recunosc absurdul în a pierde ceva ce nu a fost niciodată al meu, momentul acesta reușește să aducă toate trăirile de peste zi împreună. Rămân agățată de gardul șantierului, iar prin fața ochilor îmi trec generațiile de copii care au învățat să meargă pe gresia în pătrate albe și negre – o intimitate dezgolită. Haide, aici nu mai e București. Mă ia de braț și ne continuăm drumul.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Autoarea articolului isi traieste ,,emigratia” atit de personal, incit orice acces ,,analitic” asupra acestei stari, este imposibil…

  2. Am citit acum câteva zile „Cronica”. De atunci mă urmărește sintagma „să mă traduc într-un alt context”. Reflexivul are aici valențe totalitare. Dar unele care nu sunt brutal resimțite, ci se furișează cu delicată persuasiune în eul criptic al celui autoexpus. Nu cred că e vorba nici de renunțare, nici de prefăcătorie, ci de dorință. De o dorință fermă de transformare, de adaptare la vacanța mai lungă în prohibitivul loc. Vizualizarea sentimentului încadrat într-o mare de alegorii, de la cultul florilor de plastic, la dinții excavatorului pe podeaua acelei bucătării, devenită dintr-o dată unică precum un sistem de referință, precum și arătătoarele ațintite spre ceva ce nu mai există, este atât de reală încât mă întreb dacă nu cumva e déjà-vu sau chiar o clipă furată din viitor, dintr-un viitor al amintirilor altora despre mine. Și nici măcar aceste crâmpeie de amintiri nu (mi) le-ar permite noul univers. Haide, aici nu mai e…
    M-am întrebat deci dacă eu m-am tradus deja în noul context și dacă m-aș mai putea rescrie vreodată în cel vechi. Introspecția de miercuri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Laura Munteanu
Laura Munteanu este artist și ilustrator stabilit în Zurich. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București a scris, după terminarea facultății, pentru diverse publicații, acoperind teme dintre cele mai variate. După o lungă pauză a revenit la scris, propunându-și o analiză cu note personale a diferitelor aspecte ale vieții petrecute în afara României. În momentele de liniște scrie poezie, și se bucură că poate contribui la comunitatea internațională, vibrantă, a poeților contemporani.

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Când plouă în Groenlanda e începutul apocalipsei climatice?

Așa s-ar putea deduce pe baza știrilor alarmiste declanșate de următorul anunț oficial: Pe 14 august 2021, în cel...

De ce se scumpește energia? – întrebarea la care vrea să răspundă comisia parlamentară propusă de PSD

Înființarea acestei comisii care trebuie să "ancheteze" creșterea prețurilor la energie este una dintre cele mai mari ticăloșii pe care am văzut-o,...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

Dl Iohannis recomandă golful

"Criza guvernamentală in Romania? Nu știu despre ce vorbiti. Guvernul iși face treaba." Nu fac decat să parafrazez o replică recentă a...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.