Motto: „Love means never having to say you’re sorry.”
Love Story (1970)
Am ezitat până acum să scriu despre educație pentru că nu am fost convins că am ceva (nou) de spus. În plus, textele domnului Mihai Maci mi-au părut mereu la obiect și nu părea nimic de adăugat. De această dată, însă, am impresia că discuția începe să se poarte (și) pe terenul (respectării) regulilor. În definitiv, se pune problema justificării unei reguli în condițiile în care nimeni nu o ia în serios, a aplicării unei sancțiuni disproporționate și a modului în care o anchetă în mediul academic este (con)dusă.
De ce nu pot să emit o opinie clară în acest domeniu (așa cum am citit în ultimele zile în toată presa)? De ce nu pot fi onest la modul absolut? Onestitatea mea este „relativă” pentru că adevărul (absolut) nu este accesibil omului; este „relativă” pentru că și eu am fost „de cealaltă parte a baricadei”; este „relativă” pentru că pornesc de la anumite fapte care s-ar putea să-mi direcționeze gândirea. Prin urmare nu pretind că am o soluție clară (sau cel puțin nu la fel de clară precum sunt regulile care au fost încălcate în cazul care a declanșat toată discuția).
Am fost de asemenea oprit de pilda biblică: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8:7)… Pot eu să afirm că sunt perfect? Nu pot! Tocmai de aceea am încercat anul trecut să explic de ce regulile ferme din regulamentele universitare ar trebui puțin nuanțate, iar sancțiunile diferențiate. Dar mi s-a explicat (inclusiv de către reprezentanții studenților) că aceste reguli se vor aplica numai „de anul viitor”. Iar acel an viitor încă nu a sosit…
Am fost oprit de faptul că sunt conștient că învățământul românesc trebuie regândit în noua epocă a Internetului și a comunicațiilor instantanee. Geografia nu mai trebuie predată cu înșiruiri de state, capitale și forme de relief într-o epocă în care Google Maps ne arată toate aceste lucruri într-o fracțiune de secundă. Textele de lege nu mai trebuie învățate „pe dinafară” când pot fi accesate facil de oriunde. Iar la examenele pe care le organizez legea este mereu „pe banca” studentului, cu titlu de recomandare fermă (nu o pot formula ca obligație, dar am mereu la mine un exemplar în plus pentru eventualul student uituc).
Iar în această iarnă, cel puțin pentru studenții la programul de master, am permis folosirea oricărei surse bibliografice în timpul examenului. Singura interdicție a fost aceea a comunicării între studenți. Subiectele pot fi făcute în așa fel încât să fie dificil să copiezi, dar atunci ele vor fi cu adevărat dificile. În principiu, de la o evaluare se așteaptă să-i plaseze pe toți elevii/studenții pe o scală (realitatea arată că Gauss a avut o intuiție fenomenală aici), nu să-i „înghesuie” pe majoritatea într-o zonă îngustă a spectrului (fie ea zona notei 5 sau a notei 10), precum patul lui Procust.
Sunt așadar conștient de propriile mele limitări, dar cred că totuși discuția trebuie deschisă.
Mintea elevului de pe urmă
În clasele de gimnaziu am avut un profesor de limba română (extrem de) exigent. Îmi amintesc și acum că în fiecare an, după ce terminam partea de vocabular, aveam o lucrare de control de un sfert de oră cu 10 subiecte, care te treceau prin toate temele studiate. Dacă știai materia, timpul era suficient; dacă nu – nu. Oricum nu se prea punea problema copiatului pentru că profesorul se plimba printre bănci în tot acest timp. Țin minte că nu l-am iubit deloc pe acest profesor în toți acei ani. Nu înțelegeam deloc de ce ne povestea câte-n lună și-n stele despre toți autorii studiați când ar fi fost mai simplu să ne dicteze comentariile și noi să le învățăm. Sau de ce ne dădea „scheme” pentru structura unei caracterizări de personaj care reprezentau un algoritm de redactare a oricărei astfel de lucrări impuse. La finalul clasei a VIII-a (după ce am avut un rezultat meritoriu la faza județeană a olimpiadei de… limba română) mi-am dat seama că în acei ani în care am bodogănit continuu în sinea mea severitatea profesorului, de fapt învățasem ceva. Țin minte că însuși profesorul a părut mirat atunci când a anunțat în clasă rezultatele la olimpiadă și s-a uitat lung la mine spunând ceva de genul „nu mă așteptam la așa un rezultat, pentru că tu știu că erai mai telegrafic, ca la matematică”.
Ei bine, după ce am urmat un liceu cu profil real (matematică-fizică, așa cum era titulatura în epocă), viața mi-a jucat o festă și în ultimul an de liceu am „virat” la nouăzeci de grade pentru a nu mai urma o carieră de inginer (cum îmi dorisem tot timpul până atunci), ci pentru a da admiterea la… Facultatea de Drept. Și am ajuns în clasa a XII-a să fac pregătire pentru examen cu… profesorul meu de română din gimnaziu. Acum deja aveam o altă „deschidere”: luasem o notă extrem de mare la proba de română de la „Treapta I” (admiterea la liceu), ceea ce îmi permisese o clasare în prima clasă a liceului pe care îmi doream să-l urmez, așa că îi eram recunoscător. Deja acum „schemele” profesorului aveau sens și înțelegeam (cu mintea mea de „matematician”) că și gramatica are o oarecare logică. În final, am intrat la Facultatea de Drept în principal datorită profesorului meu de română pe care îl urâsem atât de mult în gimnaziu.
Dilema etică
De când a început tot acest vacarm mediatic, undeva în spatele gândurilor îmi bâzâie supărător o întrebare la care nu reușesc să găsesc un răspuns. Întrucât întrebarea este aproape subliminală, mi-e și greu să o „verbalizez”. Cred că ea poate fi exprimată destul de bine de geniala replică pusă de Caragiale în gura lui Cațavencu: „vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi între fruntașii politici”. Altfel spus: într-o țară în care eticheta anatemizantă de „fraudă academică” reprezintă un concept regăsit mai degrabă în documente programatice decât în sălile de clasă, în care „toată lumea știe că în școală se copiază”, este moral să sancționezi pe cineva pentru că „se încadrează în media statistică”?
Cred că la această dilemă pot fi formulate o serie întreagă de răspunsuri valide, în funcție de valorile cărora le dăm prevalență. Pentru a descrie succint doar extremele, (i) se poate argumenta că lipsa unei sancțiuni este justificată de o imprevizibilitate a aplicării normei de sancționare, de vreme ce cu toții știm că „așa se face”, la fel cum (ii) se poate spune că tocmai sancționarea cea mai drastică este singura care să poată să reducă gradul de fraudă. Păstrând proporțiile, putem să facem o comparație cu lupta anticorupție. După 15 ani de intensificare a măsurilor de sancționare a faptelor de corupție (de multe ori cu excese – pe ideea că la câtă corupție există, nimeni nu poate fi „curat” – pe care nu le discut aici), avem ocazia să observăm că acum nu mai există acea senzație de impunitate de acum 15 ani. Recent mi s-a povestit cum în recepția unui centru medical privat, asistenta refuza bancnota strecurată inocent de către pacient cu argumentul: „Vreți să pățesc ceva?”. Sigur, nu suntem nici acum într-o țară unde corupția să fi dispărut, dar mă întreb unde am fi fost dacă ar fi continuat tendința primilor 15 ani de după Revoluție?
Dar problema de fond rămâne aceea a valorii etice a copiatului: este acesta un fenomen benign? În definitiv, ce s-a întâmplat dacă am copiat la un test? S-a prăbușit cerul? „Mi-am furat singur căciula”, adică nimeni (altcineva) nu a fost afectat. Ba nu! Toți ceilalți sunt afectați. Dacă eu copiez la un examen, în primul rând modific o ierarhie, dar mai ales ofer lumii o imagine falsă despre mine și despre eficiența procesului de instruire. Ceilalți vor crede că sunt altfel decât sunt și este posibil să-mi acorde o poziție pe care, de fapt, nu o merit. Este posibil să fie o poziție de putere sau cu o răspundere mare și atunci va fi fost plasată o persoană incompetentă într-o poziție de decizie. „Haide, dom’le, că exagerezi. E un simplu examen de an…”, parcă aud replica. Biiine, să mergem pe această linie. În urma unei note nemeritat obținute la un asemenea examen, studentul va fi (re)clasificat pe o poziție superioară. Este posibil să ia bursă (de merit) în anul următor sau să beneficieze de o suportare a taxei de către stat („avansând” pe un loc „de buget” în locul unuia „cu taxă”). La finalul studiilor, în suplimentul la diplomă va arăta o notă mare care poate păcăli pe un angajator care face o „analiză cantitativă” a resursei umane. Iar cei care ar fi meritat aceste „beneficii”, dar care au ales să arate numai ce știu ei, vor fi dezavantajați. Deci cei care copiază nu-și fură numai propria căciulă, ci și pe cea a colegilor…
În plus, „succesul” de acest tip poate alimenta o iluzie a unei înțelegeri profunde a mersului lucrurilor. Omul ajunge să „știe cum se fac lucrurile”, să „se descurce”, să „fie băiat de comitet”. Și va face prozeliți. Și va aduna în jurul său persoane cu valori similare. Și va crea o „bulă” de incompetență.
Individualism vs colectivism
În filmul „Liceenii” (1986), Mihai (elevul bun), refuză să-l „ajute” pe colegul său, Ionică, la teza la matematică. Adică, după ce îl bătuse la cap înainte de teză să învețe, Mihai refuză să-l lase să copieze de la el, ceea ce-l pune în conflict cu „șeful clasei”, Șerban. Argumentul folosit (o parodiere a comunismului pe care puțini au sesizat-o într-un film simplu, poate chiar pueril, cu adolescenți) de Șerban este că astfel rezultatele globale ale clasei vor scădea. Altfel spus, copiatul este o „datorie” colectivă. De multe ori, refuzul de a acorda „asistență” în timpul examenelor este sancționat cu oprobriul public al colegilor pentru „individualismul”/„egoismul” celui care știe și nu spune și celorlalți.
Nu putem găsi o soluție exclusivă: nu există fie individualism, fie colectivism, dar unele activități sunt concepute să se realizeze mai degrabă în mod individual. De regulă, activitățile de evaluare școlară sunt de acest gen pentru că au în vedere elevul ca „unitate”. În învățământul juridic, componenta individuală este prelungită pentru că majoritatea profesiilor juridice presupun multe situații în care este necesară o activitate personală: judecătorul (în primii ani) trebuie să dea soluția singur și (apoi) redactarea se va face de un singur membru al completului; procurorul face (de regulă) singur urmărirea și pledează tot singur în instanță; avocatul pledează singur și tot singur redactează documentele (chiar dacă în proiectele mari face doar o parte dintre ele); la fel consilierul juridic; notarul semnează singur actele pe care le autentifică; executorul judecătoresc încheie singur procesul-verbal de executare. Doar atunci când este integrat într-o echipă multidisciplinară juristul lucrează „în echipă”. Evident că de multe ori judecătorul trebuie să urmeze practica colegilor, procurorul de judiciar să prezinte munca celui de urmărire, iar avocații ar trebui să-și clădească pledoariile pe know-how-ul cabinetului. Dar vor existe mereu situații în care nu vei putea să „întrebi un prieten”.
În acest context, modul de evaluare a studenților la drept este axat pe analiza abilităților deprinse individual de către student. Este adevărat că, odată cu evoluția tehnologică, astăzi asistăm la o accelerare a comunicațiilor între persoane aflate la distanță. Există grupuri (formale sau informale) de discuții, orice problemă nouă generează instinctual o reacție de tipul „întreabă un prieten” în locul abordării tradiționale de tipul „oare cum se rezolvă problema”. De multe ori ne mulțumim să efectuăm o căutare „pe Google” și pare că am făcut o cercetare obiectivă. Dar discuțiile din ultima vreme despre manipularea algoritmilor de căutare (preferința arătată anumitor tipuri de rezultate) poate transforma și această căutare într-o capcană dacă rezultatele nu pot fi verificate cu propriul simț critic. Este o schimbare majoră de paradigmă pentru că pare că devine mai important „pe cine” știi, iar nu „ce” știi. De altfel, dezvoltarea conceptului de inteligență emoțională este legată de această modificare de percepție. Oare cum testezi o asemenea calitate umană în mediul universitar? Permițând comunicarea între studenți în timpul examenului? În acest fel, un student cu mulți „prieteni” are o șansă mai mare să găsească răspunsul corect? O analiză empirică mi-a demonstrat că nu este atât de simplu. Studenții par să se asocieze pe alte criterii decât cele de competență (inteligență clasică) și informația circulă mai degrabă între studenți cu cunoștințe la nivel similar. Sigur, pot exista studenți „tocilari” care vor să devină „populari” și pentru aceasta să ofere cunoștințele lor colegilor mai puțin pregătiți, dar fenomenul este limitat.
Este interesant de observat că în mediul universitar anglo-saxon, aceste comportamente colectiviste sunt practic inexistente, în sensul în care fiecare student se află într-o competiție acerbă cu colegii săi. Ca urmare, studenții înșiși sunt cei mai duri „paznici” ai desfășurării examenului. Orice încercare de copiere este raportată rapid. La noi, un asemenea comportament este considerat „pâră” (delațiune) și are o conotație clar negativă. Explicația ar putea fi aceea dată de individualismul competițional pe care societatea neoliberală îl stimulează.
Cele două turnuri
Recentele discuții par a releva o falie între două tabere antagonice: profesori și studenți. De fapt, discursul este denaturat (în mare măsură) de dorința de simplificare care a cuprins societatea (post)modernă. Departe de a fi un război între „alb” și „negru” (precum șahul), este vorba despre o paletă mult mai largă de nuanțe (de gri). De altfel, în epoca modernă, nici războaiele reale nu mai sunt între două tabere clar delimitate, ci se vorbește despre un război asimetric, în care există mai multe grupuri cu interese diferite, care se pot alia sau despărți în funcție de anumite obiective.
Aceste nuanțe sunt însă estompate atunci când grupurile implicate sunt (suficient de) numeroase. Nu poți să iei o decizie într-un grup mai numeros decât pe bază de vot, iar acesta este de cele mai multe ori gândit în logică binară: „pentru” sau „împotrivă” (opțiunea „abținere” semnifică tocmai zona care nu se regăsește în niciuna dintre opțiuni). Pentru a decela însă opțiunile puse „la vot”, este nevoie de o discuție între „reprezentanți” ai grupurilor. La momentul desemnării reprezentanților deja se produce o „nivelare” a intereselor grupului, căci reprezentantul nu va putea susține mai multe opțiuni fără a fi considerat nehotărât. Așadar, reprezentantul va alege o cale de a „simplifica” paleta de opțiuni; o poate face apelând la criteriul cantitativ (democrația populară) sau calitativ (democrația meritocratică). În ambele cazuri, însă, vor exista persoane care nu se vor regăsi în poziția adoptată de reprezentantul lor.
Atunci când este vorba despre o discuție despre principii, este nevoie de implicarea cât mai largă a tuturor actorilor pentru a ne asigura că sunt ascultate toate opiniile. Soluția propusă ar trebui să răspundă în mare măsură majorității punctelor de vedere. Singurul criteriu va fi acela de a găsi acele poziții care pot fi asamblate într-un concept logic și rațional. În primul rând trebuie definite valorile dorite și apoi găsite mijloacele de a atinge acele valori. De aceea, valorile trebuie să fie complementare, nu antagonice. De exemplu, nu putem fixa drept valori interzicerea copiatului și neaplicarea sancțiunii în același timp. Dar se poate găsi un mecanism prin care sancțiunile sunt gradate în funcție de circumstanțe. Există însă o problemă „strategică” aici: atunci când sancțiunile sunt (prea) drastice, este posibil ca înșiși cei care nu-și doresc sancționarea să fie de acord pe argumentul că aplicarea unei sancțiuni drastice va repugna celor puși să le decidă și că, în fapt, nu se va aplica nicio sancțiune. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire. Majoritatea cazurilor nu au ajuns să se judece pentru că procurorii au considerat prea dur să propună închisoarea pentru o persoană care a rămas fără bani în cont. Iată cum o paletă mai largă de sancțiuni poate să nu fie dorită tocmai de cei care ar „beneficia” de ea…
Ce este de făcut?
Pe scurt, soluția nu este simplă: este nevoie de o „resetare” și de punerea bazelor unui dialog serios. Clemenceau a spus la un moment dat că dacă vrei să îngropi o problemă creezi o comisie care să o analizeze („Si vous voulez enterrer un problème, nommez une commission”), dar exact acest lucru este necesar acum. Doar că o asemenea „comisie” ar trebui să implice toți actorii implicați; va fi o discuție generală, iar nu una dintre „reprezentanți”. Rolul comisiei va fi mai degrabă acela de a găsi modul în care diferitele puncte de vedere pot fi așezate într-un „mozaic” care să aibă sens.
Ce legătură au toate acestea cu regulile? Păi ele arată mai multe aspecte pe care le-am mai prezentat și cu alte ocazii. De exemplu, ne arată că regulile trebuie să fie acceptate ca fiind edictate pentru a se aplica, nu doar pentru a „arăta bine”. Degeaba avem reguli care „sună frumos” dar rămân doar „pe hârtie” dacă ele nu sunt aplicate și înțelese ca atare. Regula trebuie să fie internalizată pentru că altfel ea va rămâne doar o iluzie.
Apoi, regula trebuie să fie adaptată realităților. O regulă prea drastică se poate dovedi greu de aplicat și, prin urmare, se ajunge tot la o anomie. Pe de altă parte, regula drastică este ea însăși o regulă (vă amintiți de „legile draconice”) și atunci când se aplică nu i se poate nega acțiunea. Prin urmare, aceia care preferă să adopte sau să mențină o regulă dură din simplu calcul „politic” (oricum nu se va aplica, dar dă bine) trebuie să fie conștienți că „jocul la offside” este periculos pentru cel care îl practică: orice lipsă de coordonare poate conduce la o situație în care jucătorul advers se găsește „singur cu portarul”…
Dacă o lege este prea severă sau nu permite gradarea efectelor sale, trebuie lucrat în sensul modificării sau adaptării ei. Până atunci, însă, rămâne să se aplice așa cum este. Dura lex, sed lex.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Faptul ca dumneavoastra, sau alti colegi, nu isi asuma riscuri (ca cel al aruncatului pietrei), lasa urmari grave pe fata invatamantului (mediul universitar, „de elita”) si a justitie … cicatricile fiind de departe cele mai usoare urmari . Cum spunea Regina Maria „Romania duce lipsa de barbati”, iar in Fac de Drept a Univ Buc, nu mai sunt” barbati”. Nici Fac nu mai este ce a fost. Poate datorita profesorilor, poate datorita relatiilor student – profesor, poate datorita metodelor de predare si examinare, poate datorita studentilor sau poate datorita unor inabilitati. Totusi, sa recunostem ca exista ceva nefunctional, ceva gresit, care trebuia sa izbucneasca o data si o data . Iar acel ceva nu este „on line-ul”. On line-ul este modalitatea in care a fost scos la iveala nefunctionalul, defectul, viciul …
P.S. Domnule Profesor, toti „profii” de romana au fost (perceputi ca) exigenti. Eu am avut sansa sa am o „profa” in gimnnaziu si unul in liceu (cls. a XI-a si a XII-a) . Cu drag de adevar, R.
Nu știu despre ce riscuri spuneți. Eu am votat pentru exmatriculare pentru că, pur și simplu, era singura opțiune oferită de Regulamentul în vigoare. Eventualele nuanțări aduse de noul Regulament au fost respinse de către reprezentanții studenților anul trecut… Eu mi-am asumat aplicarea regulii în vigoare, dar sunt conștient de dorința unei discuții mai largi pe această temă.
OK. Accept. Va multumesc .
Fenomenul este de masa si se extinde. Bunoara, o facultate (sa scriu rivala), are o promblema similara cu ~200 studenti … Unde este gresit? In educatie ? In caractere ? In lipsa de cultura ? In lipsa de competitivitate ?
Poate în lipsa unei discuții (oneste) despre temă? Dacă spunem cu toții că nu este o problemă ne găsim în ipoteza din „hainele împăratului”. Trebuie să ne asumăm să spunem că „împăratul este dezbrăcat”. Apoi putem să căutăm soluții…
Marturisesc ca am citit dintr-o suflare articolul Dvs.
Copiatul la examen este un lucru care ma doare fizic si stiu ca aduce prejudicii mari in viata.
Astazi o sa va povestesc despre un coleg de la ASE care copia la orice examen – era un tip extrem de istet si cred ca putea sa ia usor 9 sau cel putin 8 daca nu chiar 10, dar fara sa copieze – era ceva pe care noi ceilalti colegi ai lui nu il intelegeam deloc – de ce oare copiaza la examen cand deja stie, oare vrea si dorea numai 10??? – dar nici nu am mers niciodata la profesor sa spunem ca el copia la examen…
Numai ca intr-o zi, cand aveam un joc pe echipe, fostul meu coleg a mers si a strans toate informatiile de la deciziile pe care celelalte echipe urma sa ia – echipele erau in competitie pe aceeasi piata, asa era jocul – si chestiunea asta m-a enervat la maxim. Am comunicat, dupa ce m-am asigurat ca a furat informatiile de la celelalte echipe intr-un mod extrem de simplu: asculta discutiile care erau purtate liber, fara ca noi ceilalti sa ne protejam ca cineva isi va insusi ceva din acel joc, deci am comunicat tuturor colegilor mei modul in care isi construieste dansul strategia in echipa sa. Nervii mei erau inflamati la maxim si am considerat ca si ei trebuie sa stie ce se intampla si am accentuat ca pana la urma este un joc din care fiecare dintre noi trebuia sa invatam cate ceva . Ei bine ceea ce m-a surprins placut este ca toti colegii mei au refuzat, din aceea zi, eram in an terminal, sa mai vorbeasca cu el… M-a surprins placut reactia colegilor mei si nici astazi nu stiu cum sa le multumesc pentru felul exemplar in care au reactionat.
Dar poveste continua – acest personaj nu a sfarsit prea bine in ciuda diplomei obtinute si a capabilitatii sale intelectuale.
Caracterul te duce in cele mai mari probleme si unele dintre ele sunt fara de iesire la lumina soarelui.
Caracterul este lucrul cel mai greu de indreptat dar cred ca orice efort merita si trebuie incurajat.
Cred ca este nevoie de un efort individual dar si de unul colectiv de a internaliza regulile care asigura o competie corecta si dezvoltarea competentelor, de a le sustine de ori de cate ori este nevoie.
Pana la urma nu este vorba numai de un examen sau despre o anume intamplare, este vorba despre modul in care ne construim viata personala dar si pe cea a celor de langa noi.
Multumesc pentru articol.
In o formula subtila incercati sa ne spuneti cum ca pedeapsa oentru cei 45 de studenti este prea mare. Dar si ca pedepsele in mediul universitar nu sunt graduale. Am trecut prin toate treptele de invatamant de la cel de gimnaziu la cel universitar, masterand si scoala doctorala. Pe ansamblu, in ultimii 25 de ani calitatea invatamantului a scazut si ca urmare a acceptarii unor actiuni de minciuna si fraudare, de la referate, examene, teze de licenta si doctorate. Dar si inainte de 1990 daca se copia la un examen erai amanat pe toamna, dar erau si multe cazuri de repetare a anului de studiu. Masura de exmatriculare nu este dura, dat fiind in faptul ca sunt viitori juristi. Pot continua cei 45 la privat daca sunt acceptati pentru continuarea studiilor, dar vor plati taxe.
Știu că pare că sancțiunea este singura posibilă, dar există riscul ca tocmai severitatea sa să conducă la dificultăți în aplicare. Deja se discută despre ce înseamnă „fraudă”. Adică avem fraude mai mici și fraude mai mari…
Cât despre continuarea studiilor (juridice) „la privat”, și diploma de acolo le dă dreptul să devină judecători, procurori, avocați, notari…
Mă bucur că (în sfârșit :-)) am găsit o temă pe care să avem opinii similare. Știu că este greu, știu că pare o picătură într-un ocean, dar o călătorie de 1000 de mile pornește, totuși, cu primul pas…
Apreciez articolul. Care este pasul următor?
Am avut șansa să studiez în Anglia în anii 90. Nimănui nu i-a trecut prin minte să copieze în cei trei ani de studii, indiferent de rasă, cetățenie sau sex. Nu am auzit de cineva să plagieze deși plagiat se numea din start folosirea unui citat (direct sau indirect) fără menționarea autorului. Aveam câțiva colegi români și nu am făcut notă discordantă. Noi românii am ieșit bine și am terminat cu Honor Degree.
Ce vreau să spun este că zero toleranță este ceva de la sine înțeles acolo. La noi ceva n-a mers bine din epoca Ceaușescu când era mai importantă realizarea și depășirea planului și de aceea raportările nu concordau cu realitatea. Același lucru s-a petrecut și în învățământ când nu mai trebuia să existe repetenți și corigenți. Ca să ajungem pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. Știm ce a urmat.
După falimentul comunist am ajuns la cel capitalist (dacă pot să-l numesc așa) pentru că s-a mers pe interesul financiar: ca să ai elevi trebuia să cobori standardele, ca să ai studenți la fel. Câte universități de carton gen Spiru Haret are țara noastră? Dar licee asemănătoare?
Am suferit un șoc când am început să predau în România la mijlocul anilor 90. Studenții erau căzuți sau trecuți pe ochi albaștri, erau exmatriculați fără a se aplica măsurile disciplinare preventive (mustrare, etc), se copia pe rupte, se dădeau note exagerat de mari. Un fel de noi ne facem că predăm, voi vă faceți că învățați. Am fost caracterizat ca Bau-Baul instituției pentru că funcționam cu standarde britanice: studentul nu trebuie să reproducă textul cursului, ci să gândească, că de aia are creier și este învățământ superior. :) Se răspundea la întrebarea de examen, nu se reproducea cursul mot-a-mot. Răspunzând la întrebările de examen pe baza cunoștințelor acumulate reducea drastic posibilitatea copierii pentru că reproducerea cursului însemna picarea examenului. Nu eram interesat ca cineva să-mi spună ceva ce știam deja, ci eram interesat să văd cum gândea problema respectivă.
Totuși la scurt timp s-au luat măsuri și copiatul a încetat pentru că a fost sancționat drastic. Plagiatul a continuat, pentru un timp. Studenții ce protestaseră că nu erau învățați să gândească, au reușit să ia note mari. Deci se poate. Asta ar ridica nivelul învățământului românesc și calitatea vieții din România. Nu de alta dar nu vreau ca cineva să fie luat în primire la urgențe de un doctor care a ajuns pe post pentru că și-a mituit profii sau a copiat/plagiat.
Alexandru
PS Apropo de teza domnului Ponta, în Anglia o descriere (după cum el însuși – probabil? – scrie în concluzia textului predat ca teză de doctorat) nu este în nici un caz o teză. Nici măcar la Univ Babeș-Bolyai nu s-ar califica ca o lucrare de licență. Cel puțin la anumite facultăți.
Cred că direcția descrisă de Dvs. este una de bun-simț. Și eu îmi doresc să replicăm aici mediul academic anglo-saxon (care, de bine, de rău, cel puțin cantitativ, oferă cele mai strălucite rezultate). Dar va fi nevoie de timp. Anglia nu s-a născut cum este astăzi dintr-o dată, ci a avut un parcurs – de la pirații secolului XVI prin falimentele secolelor XVII-XVIII și intransigența morală a secolului XIX. Asta ca să nu mai amintim zorii capitalismului atât de criticați de Marx pentru inechitate…
Înainte de a pretinde o „schimbare la față” peste noapte, trebuie fixată o direcție și apoi construită o infrastructură pentru ea. Dacă vorbim de Universitate, să nu uităm că aici este „pepiniera” viitorilor profesori de gimnaziu și liceu. Așadar, Universitatea trebuie să-i învețe întâi pe aceștia care sunt standardele de educație pentru a putea apoi să fie diseminată această „cunoaștere” către elevi „de pe băncile școlii”.
Și eu am prieteni foarte buni care au studiat peste Canal sau peste Ocean și am aflat care sunt regulile. Am norocul să predau într-un domeniu în care „reprodusul din manual” nu funcționează pentru că manualul oferă un set de reguli, iar examenul (ca și viața profesională) îți cere să rezolvi probleme punctuale pe baza unui raționament construit cu acele reguli. Chiar și în cazul analizat, notele celor care au copiat (și) la drept civil nu au reprezentat o abatere statistică importantă față de profilul gaussian al grupului. Dar ce facem cu copiatul prin reunirea eforturilor mai multor studenți, dintre care unii pot să aibă mai multe cunoștințe/interes decât alții? Despre acest copiat „colectivist” mă întreb eu dacă este (la fel de) reprobabil ca și cel în care se accesează ilicit o sursă externă (manual). Mie mi se pare că ultimul este mai puțin grav, de vreme ce poate fi prevenit de către profesor. Primul, însă, mai ales în epoca unor comunicații facile, este extrem de greu de oprit…
@Roland: Așa zicea Măriuca-Regina?… N-aș fi crezut… :))
@eu: Ca să nu vă mai doară fizic copiatul, nu vă mai vârâți căscuța așa de adânc în urechiușă – cauzează.
Dacă l-am înțeles eu bine în intenție și realizare, textul ăsta e unul din cele mai bune lucruri pe care le-am citit în ultima vreme și de departe cel mai bun pe tema sa – atât pe temă în general, cât și despre întâmplarea care l-a provocat.
Mulțumesc pentru apreciere! Se pare că este adevărată vorba aceea care spune că textele bune se nasc din frământări reale asupra unor evenimente dureroase…
In mediul tehnic lucrurile sunt mult mai simple și fără atât de multe „ifose”
1. Clasificările și dependențele funcționale aduc claritate. Teoretizărilor și fineturile detaliilor sunt importante abia după ce imaginea mare a fost înțeleasă și asumată.
2. Coruptia, copierea, trisarea, trădarea, este posibilă doar daca sunt fisuri. Sau daca partea „trădată” așteaptă apriori corectitudine, un idealism ieșit din context în ritmul actual al vieții.
Trăim într-o lume foarte dinamica, nici măcar în mariajele noastre nu oferim și nu așteptăm (cu adevărat și by-default) corectitudine. Ca și adulți nu suntem corecți (uneori) fata de partenerii carora le juram credință. Nu suntem corect fata de copiii nostri cărora le spunem că îi iubim mai mult decât noi, dar divorțăm pentru o alta femeie uitand de ei și mama lor.
Sigur, „cine este fara pată, sa arunce primul cu piatra”.
3 Doar naivii mai cred că niște necunoscuți vor oferi, by-default, corectitudine. Oferă acești „naivi”, la rândul lor, aceeași corectitudine pe care o pretind? Vin ei cu noutăți, cu dinamica, cu atracții, pentru a merita corectitudinea? Sau spun doar „aștept corectitudine” și gata, toată lumea se conformează?
4. Colectivismul este o caracteristică a oamenilor muncitori. In domeniul tehnic, la interviul de angajare, între individualistul egocentric de 10 și team-playerul de 8, clar va fi ales team-playerul.
Lucrul în echipa permite rafinarea soft-skills-urilor prin integrarea și adaptarea la echipa, prin vederea dincolo de propriul ego și propria judecată.
In tehnic, unde sunt minim 2 perechi de ochi, probabilitatea de a greși se reduce spre 5%. Problemele complexe sunt discutate numai în echipe mari, nu este lăsat nici un „căpos” sa își asume singur vreo soluție „personalizata”. Pentru că pe partea tehnica, o greșeală poate costă vieți.
Si in socio-umane o greșeală în judecată poată costă vieți, bani, suflete, sentimente, oameni. Dar na, egourile aici sunt mult mai mari și e greu de schimbat sistemul și mentalitatea. (Chiar și în medicină, se decontează „a doua opinie”, deci este încurajata cooperarea).
5. Doua falii. Se pornește din start de la premisa că sunt 2 falii. Pana la urmă, profesorii ar trebui sa fie niste colegi mai mari care sa ofere guidance și mentorat. Nu niste balauri cu flăcări pe nas care pârjolesc totul după ei. Dar, cel mai probabil, imaginea acestor falii porneste de la structura arhaică a posturilor și competențelor.
In tehnic e mai simplu, studentul de 22ani poate deveni un 10 ani șeful part-time-ului tau de profesor. Studentul poate deveni, în 5 ani la o companie de top, un specialist mult mai bun decât ești tu. Studentul poate știe deja, ca fost olimpic, mult mai multe decât tine, că profesor pe o disciplină dinamica. Studentul nu este apriori un prost pus pe furat, ci un tânăr care caută să își rezolve niste nevoi imediate.
Exact cum spuneți și dumneavoastră, are nevoie de bursă, are nevoie de note, are nevoie de susținerea familiei. Nevoile lui sunt mai puternice decât așteptările „naivilor”.
6. Reguli clare. Diversitate. Stardarde diferite pentru așteptări diferite. Fără hei-rupisme și orgolii „matusalemice”.
Zici prea multe lucruri pentru ceva prea simplu. Tradari, mariaje si colectivism, astea nu-s tehnice. In tehnic daca se aplica ISO26262 , atunci se aplica ISO26262. In speta, regulamentul facultatii.
E adevarat ca studentii nu trebuie demonizati, dar nici prea cainati. Pana la urma vor repeta un an, nu au suferit vreo amputatie. Life goes on.
@kinn, :))) ok.
Cred că mă enervează cei care se lamentează public in loc să găsească soluții. Uau, uau, niste tineri au copiat folosit grupuri de wassup! Uau! Frate, fa subiectele alea sa fie necopiabile!
Dar ok, life goes on!
La prima vedere, adevarat: subiectele „necopiabile” ar fi solutia. Ce te faci daca, in online (ca multi le foloseam si inainte), descoperi ca in acea ora in care ei pot raspunde cu toate sursele pe masa la subiecte „de gandire” trimite altcineva raspunsul in locul studentului, prin intermediul lui? Este dilema de acum de la departamentul unde lucrez, pentru ca am mers multi dintre noi pe ideea ca subiectele de acest tip nu ii vor indemna spre a copia… Vom gasi, sper, solutii. Dar de ce mereu petrecem timpul cu a gasi solutii la astfel de probleme, in loc sa ne putem centra pe a lucra cu aceia care sunt interesati si vor mai mult (subiecte interesante si dificile, multe cunostinte de analizat, etc.)? Eu nu am facut Scoala de Politie, ca sa ma centrez pe cum sa ii determin pe studenti sa respecte reguli si sa veghez la respectarea lor… Am facut specializarea mea ca sa pot forma alti specialisti…
Aveți perfectă dreptate. Dar problema rămâne: dacă răspunde altcineva în locul studentului examinat, cum vom putea să ne asigurăm că l-am „format” pe student ca „specialist”? Poate că soluția ar fi să nu mai putem accent pe notele din timpul formării și să lăsăm „piața muncii” să-i cearnă. Dar atunci aruncăm tot greul evaluării pe specialiștii în resurse umane care trebuie să facă selecția la angajare…
Exact asta spuneam si eu, cum formam specialisti cand unii cauta doar cum sa nu depuna efort? Aceia unii care doresc doar nota si diploma la final… Am propus de-a lungul anilor renuntarea la examene: noi sa incercam sa dam tot ce e mai bun si cine vrea, invata, cine nu, nu. Si cum spuneti dumneavoastra, apoi se va cerne la locurile de munca (aici intervine o alta problema: daca s-ar cerne cu adevarat, ca acolo unde angajarile se fac dupa alte criterii decat competenta e alta poveste…). Cel mai vehement au raspuns „Nu” chiar studentii, intrebandu-ma: si cum mai luam burse?!
Good point! La noi avem în fiecare an întâi plângeri că examenul de licență este prea greu, iar apoi (după ce se dau examenele de admitere în profesiile juridice) plângeri că de ce au picat acolo dacă au reușit să treacă de licență (deci licența a fost prea ușoară)…
De accea in fotbal e loc si de oameni mai putin inteligenti, ajuta echipa.
@Ursul Bruno, fotbalul e munca. Puțin talent dar munca pe brânci. Clar, un joc de echipa. :)
De ce ne place fotbalul atat de mult ? este expresia esecului continuu, doar cateva incercari fiind incununate de succes, ca in viata reala, dupa metoda esecului/succesului prin incercare, pana iese.
Am uitat de mult ca acest mecanism a fost si este in continuare la baza intregii activitati umane.
Să știți că și în „umanioare” este similar. Este greu în ziua de astăzi (când baza de cunoștințe este imensă) pentru un singur om să cuprindă un domeniu (oricât de limitat). Nu despre performanța individuală este vorba. Dar, folosind exemplul Dvs., v-ați dori o echipă în care majoritatea membrilor sunt de 5 (și acela „rotunjit” de la 4,50)? Sau, dacă doar un membru are acest „profil”, va fi el oare util echipei sau doar va încerca să opereze cu tehnicii de tipul „piggyback” sau „freeride”?
Nu-mi doresc să avem numai studenți de „10”, ci să fie evaluați corect. Există locuri pentru fiecare în echipele din zilele noastre. Steve Jobs, Bill Gates sau Mark Zuckerberg nu au fost studenți de 10 pentru că au fost evaluați la materii care nu-i interesau, dar și-au găsit locul în societate. Dar nici nu au pretins apoi că ar fi fost…
„Geografia nu mai trebuie predată cu înșiruiri de state, capitale și forme de relief într-o epocă în care Google Maps ne arată toate aceste lucruri într-o fracțiune de secundă. Textele de lege nu mai trebuie învățate „pe dinafară” când pot fi accesate facil de oriunde. Iar la examenele pe care le organizez legea este mereu „pe banca” studentului, cu titlu de recomandare fermă (nu o pot formula ca obligație, dar am mereu la mine un exemplar în plus pentru eventualul student uituc)”
Sunteti convins ca cei care folosesc noile medii si inteleg ce scrie si vad ?
Am mari dubii daca cineva se uita pe google maps intelege ceva, geografia ca s-a si multe altele nu s-au schimbat cu nimic, totul este inca si va mai ramane multe vreme analog si nu vad necesitatea fortarii inutile a digitalaizarii unde nu este nevoie.
Ce este intrat de greu ca cineva sa memoreze notiuni de baza, nu vorbim de treburi complicate si sunt convins ca 90 % dintre multi tineri nu se pot orienta, nu stiu unde e nordul, sudul, estil sau vestul, despre ce discutam ? pt ca nu ii mai invata nimeni., avem google nu-i asa ?
Si de unde sa stim daca intreg sistemul juridic nu va fi preluat in viitor de inteligenta artificiala, mai eficienta si infailibila pt ca ea nu decide din subiectivism, o masina nu are morala asa cum nu are nici sentimente, toata lumea doar doreste o justitie impartiala si rationala.
Nu putem vorbi de ceva strict rational in conceptia umana, nu exista, sentimentele sunt cele care provoaca reactii atat rationale cat si irationale, ele sunt raspunzatoare de intrega cultura civilizatorica si de de valori.
Nu incercati nici o data sa cautati numai rationalul, nu veti gasi un raspuns pt ca nu cunoastem cum gandim, ganditul in sine fiind un proces in urma unor reactii chimice, electrice, fiziologice pe care nu le putem controla, incercati o data sa nu va ganditi la nimic.
Am am avut in facultate un profesor care spunea nu este o probelama sa nu stii tot, important e sa stii unde sa cauti, pe vremurile mele in carti si biblioteci, altceva nu exista si sa intelegi ceace ai gasit.
In liceu si scoala primara am avut profesori care veneau cu harta tarii sub brat, nimic altceva , pana si astazi cunosc apropae toare raurile, muntii si orasele din Romania pt ca a trebuit sa le invati, pe de rost altfel ramaneam corigent, simplu.
Astazi nimeni nu mai doreste sa respecte regulile, nici cele mai elementare si de bun simt, are pretentia ca i se cuvine, de ce ? am o vorba, inchide ochii si vezi care sunt pretentiile.
Invatamantul trebuie in primul rand sa fie bazat pe valori si dupa accea pe insisirea de cunostiinte altfel ajungem sa fim condusi de oameni similari celor din Silicon Valley pt care nu mai exista valori, exista doar piata, profit si totul ascuns sub denumirea de progress technologic, vezi cele 600 milioane de $ pe care Facebook trebuie sa le plateasca in urma scandalului provocat in urma folosirii ilegale de date.
De fapt, suntem de acord: școala trebuie să ofere mai degrabă context decât informație punctuală, mai degrabă valori decât reguli. Adică degeaba învăț pe dinafară lanțurile formate în orogeneza alpină. Mai bine înțeleg că atunci s-au ciocnit cele două plăci tectonice și este cel mai recent (geologic vorbind) eveniment de asemenea magnitudine (la suprafață). Apoi pot să mă uit pe hartă și să înțeleg că toate lanțurile muntoase respective urmează un anumit traseu. Dar de ce ar trebui să știu la un test (fără harta în față) să scriu din memorie numele lanțurilor montane respective? Cu ce mă ajută pe mine astăzi că știu (încă) multe din informațiile învățate în gimnaziu când fetele mele le află și ele în urma unei simple căutări pe telefon? Accesibilitatea informației a făcut ca importantă să fie mai degrabă filtrarea (și înțelegerea) ei.
Interesant comentariu.
Problema examenelor universitare e ,,invatarea pe dinafara” a materiei si evaluarea capacitatii de memorare precum si neintelegerea de catre unii profesori a materiei in care predau invatata acum 40 de ani tot pe dinafara.
Doua exemple opuse:
– examen cu 10 teoreme de demonstrat din care 4 alese de profesor in 30 min pt partea de teorie. Se puteau face cele 4 daca erau stiute pe dinafara in mod normal undeva peste 30 min. Toti aveau ,,changeuri” pt ca era un risc sa nu termini. La un examen unul care invatase nu a terminat a 4 a teorema si sa dus sa reclame ca el singur a invatat si ceilalti au bagat ,,change-ul”. Nu s-a rezolvat nimic. La urmatoarea grupa proful a semnat hartiile albe ca sa nu apara altele de sub banci. Au picat toti. Atat a putut sa faca profesorul, nu a inteles ca problema era la el si ca studentii alegeau calea asta pentru ca doar el putea sa rezolve teoremele in cele 30 de minute.
-alta materie examen cu orice bibliografie voiai pe masa. Intrebarile erau de sinteza, daca nu stiti materia si unde sa cauti in cele 3 ore puteai sa copiezi de peste tot si tot 3 luai.
Așa este. Dreptul este un domeniu aplicativ. Prin urmare, nu mă interesează ca studentul să știe o definiție sau o clasificare (ele sunt importante pentru a înțelege „vocabularul”), ci să înțeleagă sensul conceptului definit. Așadar, la examen, el primește o întrebare bazată pe o situație ipotectică (dar, de regulă, inspirată din practică) și i se cere să spună cum o rezolvă. În raționament, el trebuie să dovedească faptul că a înțeles conceptele și relațiile dintre ele. Dacă le încurcă, răspunsul va fi eronat.
Dupa parerea mea ne aflam in zorii unei revolutii a educatiei. Pe toate planurile si sub toate aspectele.
Problemele semnalate si dificultea de a gasi solutii sunt indicii ale disolutiei educatiei asa cum ne-am obisnuit noi sa o vedem.
Nu se poate salva un muribund oricate pastile ai incerca sa ii dai.
Educatia, asa cum o stim trage sa moara. Iar adultii de astazi, parinti, decidenti politici, cadre didactice se afla intr-un generalizat „denial syndrome”. Pur si simplu refuzam sa intelegem si sa vedem ceea ce se afla in plin soare sub ochii nostri.
Procesul acesta este global, doar ca in Romania se suprapune pe deficientele cronice ale regimului, clamat democratie liberala, in realitate etatism colectivist anti-piata.
De ce copiaza studentii? Pentru ca si daca nu ar copia, s-ar alege cu cunostinte inutile. Ia sa ne punem noi in locul lor. Spre pilda, sa fim obligati (subliniez: obligati!) sa invatam sanscrita, geografia planetei Marte si structura aluatului, timp de doua semestre.
Apoi sa invatam pe de rost denumirea vailor si cratererlor de pe Marte, 10 poezii in sanscrita si sa dam o proba practica la facut aluat de pizza. In functie de acest examen sa fim apoi angajati fie la un birou unde plimbam hartii , sau la o agentie spatiala care nu face nimic.
Asta este tabloul educatiei de acum: cunostine multe, prostesti, memorate, examene fara nicio noima care nu testeaza decat memoria.
Ce ar trebui facut?
In primul rand sa iesim din acest denial syndrome. Sa recunostem boala, nu sa tot cautam medicamente ineficiente pentru a-i micsora simptomele.
Fara asa ceva, tinerii Romaniei vor pleca in alte tari, si, mai departe, tinerii din Europa isi vor cauta implinirea pe alte continente.
Deocamdata, vorba lui Baudelaire – ne crestem paducheria precum cersetorii.
Legile si fenomenele naturii sunt acelasi de milioande de ani, trebuie numai intelese si interpretate si am inpresia ca dorim sa le invingem, nici o sansa.
Daca invingerea acestora inseamna schimbarile sus numite vom merge intr-o directie gresita.
In ultimii 25 de ani, calitatea invatamantului universitar a scazut tot mai mult. Examene de admitere formale, pe dosare tot mai mult si daca se poate cat mai multe locuri cu taxe. Examene pe tot felul de grile, dar fara sa mai auda un profesor logica studentului. Lucrari de licenta, masterate si doctorate tot mai discutabile ca autenticitate si calitate. Inainte de 1990, cei care copiau la examene, erau amanati la restante pe toamna, sau la recidiva repetau anul. Dupa 1990 se dadea nota 1 ori 2 la examen copiat si venea simplu la restanta. Prin urmare, cu fiecare an lucrurile au devenit tot mai permisive. Cei 45 exmatriculati de la stat si daca se accepta pe taxe sa continue in privat, ori sa dea din nou admitere de la zero.
???!!!
Va faceti prea multe iluzii despre „informatizare” …. Este excelent internetul insa ca sa gaesti ceva in el trebuie sa stii ce sa cauti.. Ca sa stii trebuie sa fi invatat inainte …. ceva …
Si ca nu mai este ncesar sa stii textl legii .. pe de rost ca.. Eu tin mointe ca in spatele unui jurist se afala un fiset … plin! Plin de coduri, legi samd etc. Da ca sa caute in vrafu ala trebuia sa stie ce ….
Internetu’ simplifica accesul , nu te mai umpli de praf si nu mai faci dezordine … insa ideea ca nu mai trebuie sa si memorezi .. ei bine ideea asta face ca sa creasca , scuzati, numarul boilor !!!
Ada. Si furmpasa povestea cu profu care „povestea câte-n lună și-n stele despre toți autorii studiați când ar fi fost mai simplu să dicteze comentariile” hm asta se numeste a preda. Era mainera comuna in anii 60 , 70
Din pacate Wikipedia lasa acesta impresie, cultivam „boi” cu nemuluita.
Personal, eu sper să nu mai prind ziua când mă va judeca un computer :-) Legile umane sunt diferite de legile naturii tocmai pentru că sunt menite să-i ordoneze pe oameni, nu stânci. Întotdeauna trebuie să găsești regula cea mai potrivită pentru o situație dată, uneori prin combinarea mai multor reguli abstracte. Atunci când inteligența artificială ar reuși asta, Facultatea de drept ar deveni o secție la Facultatea de informatică. Deocamdată, o încercare de a dezvolta un algoritm care să „citească” hotărâri judecătorești și apoi să extrapoleze soluții pentru situații similare s-a blocat la primul pas…
… si totusi, recunoașteți că ați aplicat regula, exact ca un computer, deși in cauza nu erau niște „stânci”…
Dar în același timp mi-am dat seama că regula nu era „bună” și am modificat-o încă de anul trecut. Doar că aștept noul an universitar pentru a intra în vigoare. Deci există o nuanță :-)
Sigur că Universitatea era îndreptățită să-i exmatriculeze. Pe de-altă parte oamenii nu fac altceva decît au văzut în societate – să trișezi nu se pedepsește și te duce departe.
Și cînd mai vezi cum se imbățoșează indignați unii care își acopereau colegii plagiatori de la catedre și barouri, parcă te-apucă o oarece lehamite.
„La finalul studiilor, în suplimentul la diplomă va arăta o notă mare care poate păcăli pe un angajator care face o „analiză cantitativă” a resursei umane. Iar cei care ar fi meritat aceste „beneficii”, dar care au ales să arate numai ce știu ei, vor fi dezavantajați. Deci cei care copiază nu-și fură numai propria căciulă, ci și pe cea a colegilor…” Nu cred ca inereseaza pe cineva, iar daca se stie cum a obtinut notele mari(te), atunci va trece ca un descurcaret, zmecher, … etc., cel mai cautat avocat, judecator, procuror, executor, notar, mediator. Si uite asa ajungi ca un astfel de judecator sa nu judece sedinte intreg (nu radeti, ca zeci de oameni au asteptat ore in sir intr-o sala de judecata asteptand judecatorul si grefierul, care apelat telefonic a zis ca sedinta s-a tinut, deja, cu 2 pronuntari si 10 administrari de probatorii, fiindca judecatorul nu a gasit pe nimeni in sala de judecata- strict autentic : 11.01.2021!).Si uite asa ajungi ca sa iti strigi cauza la 9.03 min, iar completul sa iti spuna ca cauza ta a ramas in pronumyare, fiind strigata deja de 2 ori, …Si uite asa, …
Chiar mai exista angajatori care se uita la note?!
Eu mă uit (deformație profesională) :-) După care dau un test pentru angajare…
Nu scrie nicaieri ca Justitia trebuie sa fie corecta ori echidistanta. Scrie peste tot ca trebuie sa fie independenta , ceea ce este imposibil. Deci ramine ca e un instrument de dominatie prin administrarea violentei.
Exista medici carora li s-a interzis pe viata practicarea profesiei si exista medici nazisti care au fost ulterior angajati de aliati .
Un judecator cu cat este mai corupt cu atit este mai util.
Mi se pare firesc ca un necinstit dovedit sa poata deveni totusi judecator daca plateste o suma de bani.
Justiția nu trebuie să fie independentă la modul acela imposibil pe care îl sugerați, pentru că ea trebuie să rezolve probleme umane, nu abstracte. Ea trebuie să fie independentă în sensul în care trebuie lăsată să-ți folosească propria gândire critică și să facă un raționament logic (pentru fiecare caz în parte).
Ca să dau un (contra)exemplu: în 1992, după reunificarea Germaniei, toți judecătorii din RDG au fost destituiți și au fost obligați să dea un examen „de intrare în profesie” conform standardelor din RFG. Sub 1% au trecut acel examen… Nimeni nu i-a spus lustrație, dar asta s-a întâmplat. La noi, când se schimbă guvernarea se „organizează” noi „concursuri” pentru ocuparea funcțiilor publice în care singura diferență este că subiectele sunt cunoscute de „candidatul nostru”, nu de „al lor”. Oricum, cei care sunt „ai nimănui” pot să învețe (degeaba, de multe ori). Dar oare așa trebuie să fie mereu?
1.Eu cred ca se vorbeste prea mult despre acest subiect. Orice elev sau student care copie fura dreptul colegului sau care invata de a beneficia de rezultatul muncii sale.
2.Faptul ca este tolerat pe sacara larga nu face furtul mai putin grav, mai degraba spune ceva despre societatea in care traim.
3.consider ca pentru magistrati, competenta consta nu atat in pregatirea teoretica cat in capacitatea morala de a distinge intre bine si rau. Un magistrat fara etica este doar un infractor foarte bine pregatit teoretic pentru a profita de portitile legale.
Din cate se vede sistemul universitar pregateste cu preponderenta astfel de viitori magistrati.
Inteligenta artficiala va rezolva problema, nu va mai fi nevoie de ei.
Inteligenta artificiala lucreaza cu materialul clientului (probele), ea nu poate schimba nimic.
Inteligenta artificiala o data programata, introduse toate legile, verdicte etc.etc si ce o mai fi poate selecta mai bine si repede decat un om, similar celor care se intampla deja in sistemul bancar si financiar, verdictul fiind clar si impartial in functie de date si nu dupa interpretarile de moment date de oameni.
Fiti sigur, acesta va fi modelul justitiei viitorului daca permitem implementarea sa.
Deocamdata se aduna date de tot felul.
Nu vă doresc să trăiți într-o lume în care totul este „clar și imparțial”. Mărturisesc că argumentul determinist mă sperie. Dacă știm de la început ce ni se va întâmpla, oare unde ar mai fi liberul arbitru? Are Ted Chiang o schiță minunată pe această temă: „What’s Expected of Us” (tradusă și la noi în volumul Exalare) în care sugerează cum ar fi o lume în care determinismul ar învinge… ființa umană.
Inteligenta artificiala nu se naste din neant si nici nu se auto-creaza ci este creata doar/numai de oameni.
Normal, numai ca eforturile merg in directia ca ea sa „invete” cat mai mult in urma datelor acumulate iar oamenii daca nu au grija pot la un moment dat in urma unor greseli de programare, s-o scape de sub control cum se intampla pe pietele financiare, bursele o i-au razna fara nici un motiv intemeiat, este vorba de la cateva secunde la cateva minute sau ore pana greseala este remediata daca este gasita, pagubele raman , direct si analog.
@ Ursul Bruno 04/03/2021 At 17:11
Bateti apa in piua ca sa iasa unt, cu gratie demna de o cauza mai buna !
Inteligenta „artifciala” de aia se numeste asa ca nu este naturala nu-i asa ? Aceasta, dupa cum este programata sau „invatata”, asa va reactiona – intr-o directie sau alta – functie de vointa „invatatorului” (care-i om).
Numai inteligenta naturala are initiativa, cea artificiala „executa” ce i-a spus prima (inteligenta naturala a omului).
Numai in filmele/literatura SF robotii dotati cu inteligenta artificiala au initiative.
Izvoarele moralei fiind care ? Cine defineste binele si raul si cu ce drept le impun celor care au alte definitii ? Din ce deriva etica liberala sau etica si echitatea socialista ? Magistratul este doar un instrument al regimului, nimic altceva . Merge la serviciu pentru bani si influenta si nu are nici un fel de alt ascendent nici moral nici intelectual asupra oricarui altui om decat puterea pulanului cu care l-a dotat regimul politic. N-are nici o treaba cu etica, cu morala, cu dreptatea. De ce vi se mai pare grav furtul daca spuneti ca e practicat si acceptat pe scara larga ?
Faceti-va ordine in rationamente inainte de a emite public judecati de valoare.
Felicitari autorului pentru o analiza decenta si bine argumentata !
Cateva marginalii succinte:
a) Este neindoielnic faptul ca fapta studentilor putea fi prevenita de niste profesori autentici. Copiatul si plagiatul nu pot avea autori unici, sunt fapte in care niste parti se complac.
b) Suntem in fata momentului cand ar fi regretabil sa recunoastem ca scoala viitorului trebuie identificata cu scoala „de alta data”. Conditiile de a face scoala si cerintele beneficiarilor scolii, cerintele societatii sunt cu totul altele si au cu totul alte standarde.
c) Daca vom considera propozitia cu „piatra” ca perimata si nerealista, este foarte dificil de acceptat ca Presedintele Academiei Romane care este plagiator (vezi http://www.plagiate.ro) ramane in continuare Presedintele Academiei Romane.
d) La momentul celei de-a IV-a revolutii industriale se impune sa se promoveze solutiile de scoala automata in care rolul profesorului sa fie in mod sever diminuat in favoarea profesionistului care sa fie favorizat sa intervina rapid si sa transfere competente reale si actuale si nu cursuri de tocit. In acele conditii, examinarea conventionala devine desueta si inutila. Este o cerinta care se impune pentru toate formele de invatare, pentru care scoala conventionala a incetat de mult sa fie o solutie eficienta si actuala.
e) Opinez ca acest articol poate fi un motiv onest si un punct de cotitura care sa stimuleze discutia pentru o forma noua de abordare a unei noi scoli, cu toate aspectele de integrare organica a responsabilitatii sociale.
Vă mulțumesc! Exact asta îmi doresc: o dezbatere. Nu pretind că am soluții, ci că pot să pun în discuție anumite direcții de acțiune. Unele s-ar putea să fie drumuri înfundate: de exemplu, ideea ca orice student la drept să treacă o probă de raționament logic pentru a intra la facultate poate fi acuzată de limitare a opțiunilor în carieră… Altele se pot dovedi greu de implementat: de exemplu, dorința ca evaluarea profesorilor să nu se mai facă doar cantitativ (cât au scris), ci și calitativ (ce au scris și, mai ales, cum au predat)…
Sunt însă convins că o dezbatere poate arăta soluții reale și care pot fi implementate eficient.
„…verdictul fiind clar si impartial in functie de date si nu dupa interpretarile de moment date de oameni.”
„argumentul determinist mă sperie. Dacă știm de la început ce ni se va întâmpla, oare unde ar mai fi liberul arbitru? ”
Subtire. Daca nu cenzurati va explic si de ce.
Un argument valid ar fi fost: „…interpretarile in context date de oameni sint extrem de importante deoarece intentia conteaza , perceptia subiectilor asupra legitimitatii si legalitatii actelor lor conteaza , actul de justitie este fluid, viu, asa cum este viata sociala , de aceea este nevoie de sanctiuni de la pina la, cu suspendare ori executare , de aceea exista prescriptii , perioade tranzitorii s.a.m.d. ”
Argumentul liberului arbitru ar suna asa: „….. comit ilegalitatea incurajat de speranta ca gasesc eu o cale sa influentez subiectivismul judecatorului prin spaga, milogeala, presiune politica, neamuri etc „
Extrem de interesantă punerea în context! Mărturisesc că prin liber arbitru m-am gândit mai degrabă la versiunea kantiană exprimată (prozaic) printr-o veche reclamă (nu spun la ce): „faci ce vrei, dar știi ce faci”. Adică sunt liber să decid ce cale să urmez asumându-mi consecințele acțiunilor mele (tocmai pentru că sunt ale mele). În acest context, judecătorul vine doar și îți explică acele consecințe ex post. Faptul că tu nu ți-ai imaginat care sunt consecințele este mai puțin relevant (se cheamă culpă simplă). Dacă nu ți-ai dat seama (deloc) de consecințe, înseamnă că ești lipsit de discernământ și trebuie să te oprești să faci ceva fără să ceri acordul unuia care are discernământ…
Argumentul determinist care mă speria în comentariul precedent era cel wilsonian, care poate fi exprimat prin fraza celebră a lui A.C. Clarke: „o știință suficient de avansată nu poate fi distinsă de magie”. Adică vom ajunge la momentul la care (toate) acțiunile noastre vor putea fi prezise/determinate de complexul cauzal în care a fost luată decizia. Cam cum sugerează Asimov în Fundația (o consecință extremă a teoriilor spengleriene)… Într-o asemenea lume, judecătorul nu mai are niciun rol. Persoana poate fi „pedepsită” chiar și în avans (see Minority Report).
Altfel, sunt perfect de acord cu (re)formularea făcută de Dvs. argumentului pentru a fi „valid”. Da, elementul subiectiv nu poate fi eliminat dint actul de justiție, dar este vorba despre „rezonanța” dintre judecătorul-om și judecat. Argumentul liberului arbitru formulat de Dvs. este însă înșelător pentru că nu merge până la capăt: iar judecătorul care acceptă să primească mită știe că va (putea) fi pedepsit și ia această decizie asumându-și riscul.
Ajungem la filosofie politica si n-are rost „in context”. Pe de o parte ar fi de dorit ca frica de pedeapsa inevitabila sa fie un puternic descurajant, pe de alta legile omului sint inerent imperfecte asadar e bine sa lasam portite noului. Echilibrul intre deziderate este evident dinamic si este gestionat de politicieni conform viziunii lor. Comunitatea este un instrument al implinirii individului doar cand consimtamantul informat este chiar informat , direct si instantaneu dar comunitatile formate din multi indivizi sint inevitabil autarhii nu democratii deci „individul” devine „Individul” si ajungem sa „mincam prin reprezentanti” iar viata individului obisnuit devine doar o resursa pentru implinirile si fericirea conducatorilor.
In ‘contextul” asta opinez ca rolul oamenilor care lucreaza in Justitie a devenit cel mai important in societate si pentru justitiabil si pentru societate.
E complex si complicat sa tii balanta intre dreptul individului si dreptul comunitatii , recunosc . Dar la topic , daca omului care deserveste Justitia ii lipseste din start tocmai cinstea , onestitatea , corectitudinea ,…..priceperea lui profesionala mai are vreo valoare pentru societate ? Sau dimpotriva abilitatile lui devin chiar toxice.
De ce nu le este interzis pe viata accesul in aparatul de Justitie ? Au cazier, nu ?
Ati dat exemplul cu RFG si RDG. Este dreptul unei comunitati sa impuna reguli celor care doresc sa adere, ok. Cazul de acum de la noi inseamna ca viziunea politica difera.
Reprezentantii tolerati de comunitate doresc judecatori si politisti si procurori compromisi, coruptibili. De la cap se impute, intotdeauna.
Si mai subtire. Nu aveti raspunsul la „cine-i judeca pe judecatori?” deci judecatorul corupt e si mai sigur ca scapa nepedepsit.
Liber arbitru fara autocenzura determinata de morala sau de teama inexorabilitatii pedepsei ? Ajungem la „omul moral nu are nevoie de legi” si ajungem la „mai bine un criminal liber decat un nevinovat in puscarie”.
Frumos articol, interesanta perspectiva. Am trecut si eu prin aceasta facultate si rareori a fost placuta, 70-80% din timp a trebuit sa memorez si nu mi-a placut deloc. Desigur, faptul ca am fost antrenat sa memorez m-a ajutat sa promovez examenele de admitere/definitivare in profesie, pentru care la fel, nu mi-a placut deloc sa invat. Profesia acum imi place foarte mult, insa ma tot intreb: de ce a trebuit sa memoram ca sa practicam o profesie atat de frumoasa, dar fara nicio legatura cu memoratul?
Legat de studentii care au copiat, inteleg ca masura era una legala, insa nu cumva asta este esecul invatamantului si al educatiei? Cand studentul nu invata si copiaza? Nu cumva a esuat altcineva inaintea lui, de la parintii care l-au educat la inceput, pana la sistemul de invatamant din Romania? Daca am face un sondaj printre elevi si studenti prin care sa ii intrebam daca le-a placut scoala si facultatea, oare ce am descoperi? Cred ca ne este tuturor teama sa aflam :)
Mă recunosc în „portretul” schițat de Dvs. :-) Dar au fost „oaze” de plăcere pură în Facultate. Ca să dau doar un exemplu, seminarele de civil cu prof. Stoica în anul II mi-au arătat că dreptul poate fi spectaculos. Și nu a trebuit să memorez nimic. La fel la cursurile de civil din anul III cu prof. Lucian Mihai…
Dar va trebui să regândim sistemul de admitere/definitivare în profesiile juridice. Cât timp va fi „fără coduri pe masă”, va fi în mare parte o chestiune de memorare fără legătură cu practica. (Eu am fost convins după definitivat că nu mai vreau să dau alt examen în viața mea…)