joi, februarie 9, 2023

Cu virtuți de clinician

În lumea tot mai pestriță, mai deprofesionalizată și mai animată de un din ce în ce mai pernicios spirit de gașcă a criticii teatrale românești de azi se manifestă o din ce în ce mai accentuată aplecare (tare mi-e teamă că nu tocmai dezinteresată) spre dubla măsură. Cunosc așa-ziși critici care și-au construit un piedestal prin felul în care  au tot compătimit cu trista soartă a independenților (și trebuie să recunoaștem că destinul acestora nu e tocmai unul de invidiat, mai ales acum, în timp de pandemie ), dar sar ca arși și elaborează adevărate teorii ale conspirației atunci când se înființează un nou teatru subvenționat. Care a fost creat fără a li se cere lor îngăduința și binecuvântarea. Așa se face că de prezumția de impuritate nu au fost iertate nici Teatrul Dramaturgilor Români, nici Teatrul Stela Popescu, nici Centrul Cultural Lumina pe seama cărora s-au construit, ticălos și iresponsabil, noian de legende false. Respectivii critici, altminteri vădit neprofesioniști în domeniul teatrului, însă cum nu se poate mai experți în calitatea lor de răspândaci de zvonuri  și de calomnii nu și-au făcut însă niciodată timp, nu și-au sacrificat nici măcar trei ore din viață să se ducă și să vadă ce se întâmplă în aceste noi instituții de spectacole pe care le-au condamnat a priori. Le-au catalogat a fi nefrecventabile, au cerut să fie boicotate, desființate și cu asta basta. Slavă Domnului că nu prea i-a băgat până acum nimeni în seamă.

Pe lista neagră întocmită de respectivii profesioniști ai suspiciunii s-a aflat, poate încă se află, cum spuneam, și Teatrul bucureștean Stela Popescu. Care, iată, după câteva stagiuni nițeluș mai palide dă o adevărată lovitură, și nu doar de imagine, invitând publicul să vadă un excelent spectacol cu  piesa Equus a britanicului Peter Shaffer. E, desigur, înainte de orice, la mijloc un act de curaj al noului director, actorul Cristian Șofron, introducerea în repertoriul Teatrului a unuia dintre cele mai complexe texte din literatura dramatică a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut.

Piesa lui Peter Shaffer mi se pare a fi una de o frumusețe cu totul specială, cvasi-inexplicabilă, aproape nefirească și asta fiindcă nu e nicidecum simplu să zămislești un text aureolat de umanitate și de poezie atunci când vorbești despre ceva care, măcar în primă instanță, înseamnă o anomalie, ține de domeniul patologicului. Equus dă seama despre relația de factură clinică, cu implicații sexuale dar și teologice dintre un tânăr de 17 ani pe nume Alan și un cal numit Bulgăr.

În mintea tulburată a încă adolescentului Alan s-a construit o veritabilă teologie în a cărei compoziție complicată se amestecă adorația față de Dumnezeu și atracția de-a dreptul patologică pentru caii ridicați la rang de zei. Atâta doar că respectivii zei exercită o maladivă fascinație cu tentă apăsat sexuală asupra lui Alan, fapt excelent relevat în spectacolul de la Teatrul Stela Popescu printr-un foarte bine găsit detaliu scenografic. Adriana Grand aduce repetat în scenă, conferindu-i astfel funcție de leit-motiv, o fotografie în care apare  un amestec de bărbat tânăr, bine făcut și un cal. Respectiva fotografie își are un foarte inteligent rapel în felul în care regizorul Victor Ioan Frunză a imaginat apariția celor trei cai. Interpretați exact de Adrian Ban, Andrei Dogaru și Visarion Udatu. Jocul lor fiind potențat de costumele, creație tot a Adrianei Grand,  care, la rândul lor, evidențiază mai sus-menționatul amestec.

Se cuvine obligatoriu spus că Equus mai dispune și de o stranietate aparte care, iarăși, la fel de paradoxal și la fel de inexplicabil nu derivă eminamente din cazul clinic (cazul extrem  cum îl califică în partea de început a piesei psihiatrul Martin Dysart) reprezentat de maladia lui Alan, ci îndeosebi din țesuturile mai adânci, mai indicibile și mai delicat umane pe care e fundamentat textul. Țesuturi ce îi asigură acestuia unicitatea și care au determinat, la urma urmei, izbânda filmului regizat de Sydney Lumet în 1977. Un film produs la numai patru ani de la lansarea pe piață a textului. Povestea din Equus este una pe muchie de cuțit.  De unde și dificultatea de a fi pusă în scenă. Ea presupune o lectură și răbdătoare, și atentă, și empatică, și rafinată, premise în absența cărora s-ar cădea în construcții scenice simplificatoare. Primejdia cea mai mare fiind aceea a tratării unei psihodrame, model al genului, ca și cum ar fi vorba despre un text aflat în siajul Vrăjitoarelor din Salem.

Atent, empatic, cu virtuți de clinician și-a exercitat misiunea regizorul Victor Ioan Frunză. Spectacolul montat de el la Teatrul  Stela Popescu e elaborat pe mai multe paliere. Montarea detaliază anamneza bolii lui Alan, deslușește nenumărate și suprinzătoare momente din biografia nu doar a pacientului, ci și din aceea a familiei sale, fixează oglinda asupra relației din ce în ce mai complicate dintre adolescent și o lume pretins perfect morală, măcinată însă de nenumărate traume și ascunzișuri. Inițial plictisitul psihiatru Martin Dysart devine tot mai interesat de caz și înceracă să afle răspunsuri la o suită de întrebări-cheie. Unde își află originile atracția lui Alan pentru cai? Ce traumă din copilărie o explică? Ce secrete se ascund în spatele cvasi-fanatismului religios al mamei, fostă învățătoare, și în agnosticismul tatălui? Proporțiile nebuniei lui Alan sunt oare riguros reale ori nu cumva tânărul își supra-dimensionează manifestările? E clar. Alan e conștient că a devenit un paria, un exclus și atunci nu cumva recurge la un noian de trucuri cu scopul de a construi în jurul lui un zid securizant? Plasarea lui mereu în ofensivă nu e cumva, în realitate, căutarea disperată a unor mijloace de autoapărare? Ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea în care Alan a scos ochii a trei cai? Noapte ce a stârnit revolta comunității și a tulburat calmul unei mici localități britanice? Cum s-a ajuns la criză? Care va fi destinul lui Alan în cazul care acesta va ajunge totuși să fie vindecat clinic? Va fi el un adevărat recuperat? Sau va fi un etern condamnat mai întâi în ochii proprii?

Pe de altă parte, spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză încearcă să răspundă și la o serie întreagă de întrebări ridicate de evoluția relației dintre doctor și pacient. Nu cumva, de la un moment dat încolo, Alan și Dysart au început să-și fie necesari unul altuia? Nu s-a ajuns până acolo încât psihiatrul a dezvoltat o relație de dependență față de Alan? Nu avea oare el însuși nevoie de un moment de clarificare, de dureroasă, traumatizantă cădere a măștii, de recunoaștere a anormalității relației dintre el și cea care în acte continuă a-i fi soție? De falsitate a unei vieți monotone.

În rolurile principale, Victor Ioan Frunză a distribuit – și îmi măsor bine cuvintele- doi actori excepționali. Experimentatul George Costin joacă de la egal la egal cu foarte tânărul Tudor Cucu Dumitrescu. Pe care l-am apreciat încă de la apariția din spectacolul cu piesa Colivia nebunelor, care a confirmat în evoluția de excepție din Școala nevestelor și care acum ne ține pur și simplu cu sufletul la gură prin felul policrom în care îl portretizează pe Alan. George Costin îl aduce pe scenă sigur pe sine, cu mijloace actoricești mereu de primă mână, fără nici cea mai mică urmă de îngroșare pe omul care se vede în situația de a-și recunoaște vulnerabilitățile. Deloc puține. Unei lupte la început corp la corp i se substituie un fel de pact de neagresiune care duce la aflarea adevărului. La dezvăluirea dură a vinilor și a vinovaților.

În neagresiunea respectivă, echilibrată, atent cumpănită succesiune de noduri și de catalize, funcția de conducător de joc este preluată rând pe rând atât de Alan cât și de doctoratul Dysart. Cei doi parcă s-ar afla într-o arenă, sunt asemenea unor gladiatpri. De aici și gradenele pe care stau așteptându-și rândul celelalte personaje. Tânăra Jill Mason, remarcabil jucată de Ana Crețu, Dora Strand, mama lui Alan, riguros interpretată de Mirela Zeța, Frank Strang, tatăl lui Alan, căruia Alexandru Pavel îi conferă o inspirată uscăciune sufletească dublată de o obsesie de respectabilitate defel acoperită în fapte (are și detaliul acesta explicația lui) ce are menirea de a explica mult din biografia fiului. La rândul ei, Crina Matei, curajos distribuită în rolul judecătoarei Hesther Solomon, își curăță evoluția de orice reminiscență de revuistic. Adică  se dovedește a fi o actriță în lege. Exact ceea ce trebuie sunt și Sorin Aurel Sandu în rolul proprietarului grajdurilor, și Ana Maria Ivan, interpreta Sorei medicale.      

Teatrul Stela Popescu din București

EQUUS de Peter Shaffer

Traducerea: Adrian Nicolae

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Scenografia: Adriana Grand

Distribuția:

Martin Dysart, psihiatru – George Costin

 Alan Strang, un tânăr de 17 ani – Tudor Cucu Dumitrescu

 Frank Strang, tatăl lui Alan – Alexandru Pavel

 Dora Strand, mama lui Alan – Mirela Zeța

 Hesther Salomon, magistrat – Crina Matei

 Jill Mason, o fată de la grajduri – Ana Crețu

 Harry Dalton, proprietarul grajdurilor – Sorin Aurel Sandu

Bulgăr – Adrian Ban

 Sora medicală – Ana Maria Ivan

 Caii – Andrei Dogaru, Visarion Udatu

Data reprezentației: 26 noiembrie 2021

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. „…de un din ce în ce mai pernicios spirit de gașcă…”
    haideti sa „analizam” : daca iese maimuta paroasa la fereastra si spune : va dau, va cresc lefurile, va cresc pensiile, va dau vauchere de vacanta si sa va valorificati rabla, va dau, va dau si iar va dau pina o sa va cocosez de prosperitate. nu va fi aplaudata maimuta paroasa la scena deschisa de toate putorile ce nu refuza nici un mic(mititel) cu mustar, gratis? de unde da, n are importanta, dar nu asta i menirea maimutei paroase. ea doar trebuie sa iasa la fereastra si sa mparta cui vrea ea, ceea ce nu i apartine, ce i asa greu? ca la teatru!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro