miercuri, ianuarie 27, 2021

“Cui i-e frică de omul negru?”, traficanții de droguri și spermatozoizii de culoare

”Qui a peur de l’homme Noire?” în traducere ”Cui i-e frică de omul negru?” este cumva similar celebrului joc ”Omul negru” pe care îl jucam printre blocuri sau la școală în anii comunismului. Unora dintre voi se poate să vă sune familiar: ”Este ora 1, omul negru n-a venit! Este ora 2, omul negru n-a venit!”. Și tot așa, până când la ora X omul negru venea, iar noi începeam să alergăm în stânga și în dreapta, într-o mișcare browniană, pentru a nu fi prinși de Omul Negru. În clipa în care cineva era atins, jocul se relua de la capăt.

Puțin probabil ca acest joc să se mai joace (semnificativ) pe undeva prin România. Însă aici, în Elveția, băiatul meu l-a jucat constant în ultimii 6 ani, atât în timpul orelor de sport, cât și în recreație. ”Omul negru” este cel care strigă: Qui a peur de l’homme noir?, iar ceilalți participanți la joc răspund: ”Pas nous!” . Cel prins de omul negru devine la rându-i om negru, ’haita’ de oameni negri devine tot mai mare până când nu există decât oameni negri.

 În mintea mea a fost un joc inocent până mai ieri, când am început să reflectez mai mult văzând  acuzațiile de rasism din imediata proximitate geografică, din ultimii 10 ani. Pe de o parte, cei care susțineau că este un joc vechi, fără vreo conotație rasistă, nefiind vorba de ”omul negru” (homme noir), ci de ”omul în negru” (homme en noir). Pe de altă parte, cei care s-au scandalizat de incultura și frivolitatea unora, de ”rasismul instituțional” (întrucât jocul este încurajat chiar de profesori, în timpul orelor de sport sau a altor activități extra-școlare), de asocierea rasistă a ”negrului” cu trăsături negative (copiii trebuie să fugă de omul negru, nu?) nu doar în acest joc, ci și în multe structuri narative pentru copii. Căci, la urma urmei, chiar asta este esența unui act rasist: asocierea spontană a unei fizionomii, a unor trăsături fenotipice (culoarea pielii, mărimea buzelor, textura părului) cu ceea ce e ”rău”, ”inferior”, ”periculos”. Poate că astazi copiii nu văd în ”omul negru” decât un alt coleg de joacă de care trebuie să fugă cât mai repede pentru a nu fi prinși, dar peste timp astfel de asocieri nu lasă nicio urmă în gândirea lor? Și ce se întâmplă atunci când unii jucatori au pielea închisă la culoare? Nu există riscul să se vadă pe ei înșiși ca oameni negri de care alții fug– mai devreme sau mai târziu? Așa că, nu-i mai bine să înlocuim ”omul negru” cu un alt cuvânt din care să dispară orice referire la culoarea neagră?

Băiatul meu avea 4 ani, intrase în clasa I, undeva într-o școală din regiunea francofonă a Elveției. La vremea aceea se juca uneori cu un băiețel de culoare, să-i spunem Noé. În fapt, acel băiețel era singurul copil de (altă) culoare din clasa lui. A durat ceva timp până i-am reținut numele. La începuturi, atunci când discutam despre Noé, căutam sinonime în limba romană pentru a înlocui expresia «băiatul ăla negru » care îmi apărea prima oară în minte. Nu, nu făceam asta pentru că aș fi gândit că adjectivul „negru” ar avea ceva în neregulă în limba romană.  Sau pentru că aș fi fost împotriva ”culorii pielii” drept criteriu de clasificare. Dar mi-a fost teamă ca baiatul meu să nu amestece limbile într-o zi și să clasifice pe cineva, din greșeală, ca ”nègre” (cuvânt cu încărcătură negativă în limba franceză).  

Mama lui Noé este o « negresă splendidă ». Cel puțin așa o vedem noi, vorbind despre ea în limba romană, în cadrul nostru intim. Și da, între noi, nu am cenzurat niciodată întrebuințarea cuvântului “negresă”.  De parcă « negru » s-ar fi putut transforma într-o ocară, o batjocură rasială,  în timp ce ”negresa” nu. Se poate ca « negresele » –  prăjiturile delicioase ale copilăriei mele comuniste pe care mi le făcea mama foarte des să-mi fi deformat vocabularul. Atât deocamdată despre nesăbuințele și inconsecvențele mele despre ”negru” și ”pielea de culoare”…

Berna, Elveția, 2017. Norma penală împotriva rasismului pedepsește actele publice care constau în incitarea la ură sau discriminare împotriva unei persoane/ grup de persoane în virtutea apartenenței rasiale,  propagarea unei ideologii care vizează denigrarea în mod sistematic a acestei persoane/ grup de persoane, negarea dreptului la egalitate indiferent de culoarea pielii etc (art. 261, cod penal elvețian).

În 2017, un deputat, membru ultra-radical al partidului naționalist UDC (Uniunea Democratică de Centru) vorbește în legislativul din Berna despre traficanții de cocaină și marijuana din oraș în termeni de nègres. Nu s-a retras nimeni de pe ’teren’, deși au existat multe acuzații de rasism. Dar justiția a clasat dosarul în scurt timp, argumentând că avem dreptul de a critica comportamentul altor grupuri. În plus, persoana în cauză nu a pus un semn de egalitate între ’negrii’ și ’dealeri’,  afirmațiile lui plecând de la date obiective (traficanții de culoare există, pot fi văzuți în stradă de oricine), nefiind suficientă o judecată critică pentru a vorbi de rasism etc etc.  Spre mirarea unora, d-l Hess a fost absolvit chiar de către Ministerul Public.

În Elveția ponderea populației de culoare este mică (1.5 -2%, potrivit unor estimări, necolectându-se date în funcție de culoarea pielii sau etnie). Nu există nici banlieuri (precum in Franța),  nici o precaritate vizibilă în randul acestei categorii sociale. Decizia în cazul d-l Hess nu a intrat într-o coliziune majoră cu percepția populației asupra rasismului (limitat, în textul de față, la populația de culoare cu origini africane). Cei care nu sunt ”noires ou noirs” recunosc, de exemplu, că negrii sunt discriminați pe piața muncii și pe cea locativă, având dificultăți mai mari față de populația albă în a găsi/ închiria o locuință (76%) sau un loc de muncă (OFS-VeS, 2018). Însă, pe de alta parte, resping existența unui rasism împotriva negrilor…

Cât de mult ne putem juca cu culoarea neagră? M-am întrebat acest lucru în urmă cu câțiva ani când am răsfoit cartea pentru copii Where did I come from?, ediția afro-americană, scrisă de P.Mayle. În această carte, un best-seller de altfel, există o imagine în care spermatozoizii au culoarea maroniu-închis. Poate că autorul s-a gândit să nu  tulbure prea tare mintea unui copil mic care ar putea să nu înțeleagă de ce el și părinții lui au o anumită culoare a pielii, iar spermatozoizii – una total diferită. În orice caz, ceea ce eu văd ca maroniu, în contradicție cu realitatea biologică, pentru un copil de culoare poate fi ”tatăl lui” sau chiar el însuși.  

Dacă v-a căzut vreodată în mână cartea Genetics. A graphic guide, scrisă de un profesor de genetică (S.Jones, de asemenea o carte pentru copii – sau, cel mult, pentru novici in domeniul geneticii) ați fi putut observa pe copertă mulți spermatozoizi desenați în felurite culori: alb, galben, roșu, portocaliu, albastru, vișiniu, roz, verde. Intenționat sau nu, lipsește de această dată maroniul, precum și negrul sau alte nuanțe din acest spectru. Diversitatea genetică și alteritatea pot fi sugerate în multiple culori, nu-i așa?

Sa ne imaginăm un triunghi amoros în care este implicată o persoană de culoare, în care celalalt îi spune iubitei: ”Rămâi cu mine sau te duci cu ăla negru?”; ori o situație tensionată in curtea școlii în care un copil îl intreabă pe altul ”Ții cu ăla negru sau ești de partea mea?”. Astfel de situații nu sunt doar ipotetice. În funcție de context, negrul poate deveni ceva rău, inferior, demn de dispreț. Iar ”negrul” și ”cioara” (ori maimuța, negroteiul, pâinea arsă, sacul de cărbune etc) nu sunt mulțimi disjuncte, nici în romană, nici în franceză – așa cum sugerează L.Avram într-un articol din Adevărul (Cazul Colțescu: o festă a limbii române), într-o anumită măsură și I. Pop (președintele Academiei Romane), dar și mulți alții. Sensurile, semnificațiile se construiesc prin acțiuni, în interacțiuni, nu (doar) în dicționar.

Să nu ne amăgim crezând că ”negrul” este expulzat din expresiile cu cântec doar ca urmare a tsunami-ului Black Lives Matter (BLM). În Elveția, prăjitura ”tête de nègre” (cap de negru) și-a schimbat numele în ”tête au choco”, o etichetă neutră, fără conotații negative, la începutul anilor ’90. Unii copii, spunea producatorul de prăjituri, s-au plâns de disconfortul de a mânca un ”cap de negru” în fața altor copii cu pielea închisă la culoare. După cum au existat și copii dezgustați de faptul de a fi canibalizați, la nivel simbolic, de cineva cu pielea albă.  Dar, desigur, cei mai mulți n-ar fi văzut nimic rău în a continua să mănânce ”tête de nègre” sau ”tête de noir” (în cazul în care prăjitura ar fi fost redenumită astfel). Așa cum, în spațiul românesc, nu e nimeni astăzi deranjat că există negrese și se vând în comerț.

Negresa în sine, ”tête de nègre” sau ”Mohrenkopf” (în germană ”cap de maur”, o prăjitură echivalentă cu ”tête de nègre”, măturată în urmă cu câteva luni din marile lanțuri comerciale din Elveția) nu evocă nimic ieșit din comun sub aspect vizual. Sunt simple produse de patiserie, cu forme banale. Nu e cazul însă a prăjiturilor de ciocolată Dieu sau Deese, care au stârnit un scandal rasist în urmă cu câțiva ani în Grasse (Franța). Le Dieu (D-zeu) – figurat ca o persoană de culoare cu trăsături mai degrabă grotești – obez, dezbrăcat, reprezentat șezând și cu un organ genital exagerat care se termină cu o glazură de culoare roz.  La Déese (Zeița) – la fel de corpolentă, cu organele genitale la vedere colorate de asemenea în roz, cu buze groase și sâni acoperiți cu aceeași glazură. Unii ar spune că ”rasismul adevărat” ar exista doar în acest caz de ”artă culinară”, nu și în formele banale. Alții ar vedea și in aceste caricaturi doar ceva amuzant, de râs, fără vreo semnificație rasistă. Cel în cauză a justificat alegerea culorii invocând faptul că ciocolata albă ar fi mai greu de lucrat decât cea neagră.

Fără îndoială că sintagma ”ăla negru” corespunde unui act de clasificare, esențial este însă cum clasificăm. Așa cum scria R. Umbres într-un articol (Libertatea, De ce negru este un concept rasial, dar Sebastian Colțescu nu este neapărat rasist), nu ne uităm la un om negru așa cum ne-am uita la un pantof pentru ca altfel l-am vedea în altă culoare (brun, maroniu închis).  Unii autori (de pildă S.Hall) vorbesc în termeni de rasism ca grilă de lectură a corpurilor. Conceptul de ”rasă” trimite la un sistem major de clasificare a diferențelor, sistem potrivit căruia corpurile sunt texte. Practicile de clasificare asociază corpul unor trăsături fizice, istorii, imagini, reprezentări culturale, acțiuni economice, discursuri, scheme perceptive prin care se construiește relația dintre corp și spațiul cultural și social în care se află. Prin astfel de practici, unele corpuri sunt aduse în față scenei , capată mai multă vizibilitate decât altele.

Cine îmi verifică actele, cine mă arbitrează? Atunci când un polițist de teren se gândește ”Oare să-l opresc și să-l legitimez pe ăla (negru)?”, el citește corpul, caută indicii, face asocieri, comparații, îsi reprezintă ilegalități, trafic de droguri, improvizează. O cercetare recentă (2018), reprezentativă asupra populației de culoare cu origini africane, elaborată de Agenția Europeană pentru Drepturile Fundamentale (FRA) cu titlul  Being black in the EU/ Être noir dans l’UE  (de ce oare titlul în română nu este ”A fi negru in UE”, ci ”Persoanele de culoare în UE”?) indică faptul că 24% dintre cei intervievați au fost opriți de poliție în ultimii 5 ani, 44 % dintre aceștia declarând că a fost vorba de un profil rasial (control justificat exclusiv de motive rasiale). Există însă diferențe majore între state: în Austria 63 % dintre cei care au fost verificați (și au fost opriți 66% dintre respondenți în ultimii 5 ani!) au considerat că la baza controlului a fost un profil rasial, în timp ce procentul corespunzător în Italia este de 70%, iar în Finlanda – doar 18%. Modul cum este percepută aceasta tehnică legitimă de control a poliției -motivată sau  nu de culoarea pielii sau alți stimuli rasiali- depinde, așa cum arată această anchetă, și de nivelul de încredere in poliție: în Finlanda există cea mai mare încredere în poliție în randul populației de culoare cu origini africane, în timp ce Austria se află la polul opus.

Încrederea în poliție afectează și modul în care populația majoritară percepe aceste controale.  În Elveția, instituțiile care se bucură de cea mai mare încredere (date 2018) sunt, în ordine,  poliția (67%), urmată de justiție (54%) și sistemul politic (46%). Nu este întâmplator faptul că ”controlul de către poliție a unui tânăr de culoare care se plimbă cu doi prieteni albi” este considerat un comportament rasist de 65% din populație, în timp ce o insultă in autobuz (de tipul ”Du-te înapoi în țara ta!”) – de un procent mai ridicat (77%). Ca un termen suplimentar de comparație, 58% consideră drept rasist faptul că ”singurul loc liber intr-un autobuz aglomerat este lângă un om de culoare”.  Evident, nu intenționez a nega faptul că anumite (puține sau multe, rămâne de analizat) controale sunt motivate exclusiv rasial.  Aceste date vorbesc despre modul de definire si percepția actelor rasiste…

Așa cum polițiștii caută să asigure respectarea regulilor și ordinii in societate, pe terenul de fotbal acest rol este jucat de arbitrii. Aceștia trebuie să identifice ’infractorii’ și să pună în aplicare pedepsele. Și așa cum polițiștii îi ’scanează’ pe cei pe care îi controlează, echipele de fotbal construiesc și ele un profil al arbitrilor. În măsura în care profilul construit este negativ, riscul să apară conflicte pe terenul de joc este semnificativ. Uneori, atât jucătorii, cât și arbitrii lucrează cu imagini, reprezentări sau concepte deformate, ajung chiar să vehiculeze semnificații rasiste. Același arbitru poate avea o imagine pozitivă în cadrul unui grup social, dar o imagine negativă în rândul altor grupuri, care operează cu alte scheme de clasificare. ”Am luat 3 galbene în 10 minute. Nu am văzut așa ceva în fotbal. În 10 minute, nu am văzut așa ceva nicăieri!” – declara uluit un jucator prezent la meciul PSG- Basaksehir, pietrificat în fața unui fapt recurent în fotbal. Probabil că o reprezentare similară împărtășeau și alții de pe terenul de joc sau de pe banca de rezerve.  Și arbitrii au propriile radiografii cu care intră în teren: ”ăla e hoț și se aruncă în careu”, ”ăla insultă arbitrii în limba lui maternă”, ”celălalt scuipă alți jucători”, ”ăla pune la îndoială orice decizie a arbitrului care este împotriva propriei sale echipe”, ”ăla rupe picioarele”, « celălalt aplică lovituri cu cotul în coaste ».  Desigur, unele profiluri sunt construite ad hoc, în funcție de dinamica jocului.

Daca mi se îngăduie o analogie, jocul Cui i-e frică de omul negru? este dus la bun sfârșit atunci cand jucătorii au încredere unii in alții. Când există fair-play și copiii recunosc că au fost atinși de omul negru. Când nu mimează alergarea și nu își împart colegii de joacă în ”buni” și ”răi”. Pe terenul de fotbal profesionist și în afara lui, fair-play-ul se metamorfozează, în unele situații, într-o poveste. Infracțiunile sunt tolerate, uneori chiar binecuvântate: un henț devine ”mâna lui D-zeu”, un gol ilicit reprezintă ”un ajutor și pentru noi, cei mici, care n-avem loc la masa bogaților”, ”o reparație morală pentru un război inter-etnic din viața reală ”; în schimb, dacă  greșeala este împotriva echipei ’noastre’, atunci se transformă nu de puține ori într-o ”discriminare etnică” sau ”batjocură rasială”. La un fault grosolan poți citi pe fața unora mirarea, chiar revolta de a primi ’gratuit’ un cartonaș roșu. Nu există jucători care să recunoască că au plonjat de bună voie în iarbă, să rateze intenționat un penalty  sau să bată greșit un out pentru că decizia arbitrului a fost eronată. În plus, atunci când omul negru (iar arbitrii sunt oameni in negru) nu este văzut drept ”de-al nostru”, ci mai degrabă un străin, nu la fel de competent sau inteligent ca noi, care nu arată la fel ca noi și/sau care nu ar respecta întotdeauna etica jocului  – atunci jocul poate degenera cu rapiditate. La fel se întâmplă și dacă Omul Negru nu îi vede la fel de egali pe ceilalți participanți la joc, când îi clasează în cei care merită să câștige și cei care nu merită. A gasi câțiva vinovați aici, câțiva țapi ispășitori acolo e simplu. Dar a pune ordine în aceste reprezentări mi se pare o muncă sisifică…

NOTE

[1] Recent, un arbitru de rezervă român l-a numit ”ăla negru” pe antrenorul secund al echipei oaspete în timpul meciului PSG- Basaksehir (din data de 08.12.2020). Ca urmare a acestei remarci, arbitrul român a fost acuzat de rasism, iar echipele s-au retras de pe teren. Meciul a fost reluat a doua zi, cu o altă brigadă de arbitri.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Am terminat de vizionat serialul Arsene Lupin, care are ca protagonist principal un hot negru de origine senegaleza care adora romanele cu Arsene Lupin. Toate bune si frumoase, dar la un moment dat se aude „Arestati-l pe negru”, o situatie identica cu cea de pe stadionul turc, negrul in cauza din film fiind singurul ne-alb. Cred ca cei care au scris scenariul si au facut legatura – oarecum fortata dar in ton cu vremurile – dintre Arsene Lupin si un personaj de culoare (ca negru nu mai putem spune) sint cit se poate de ancorati in noua realitate si cu greu pot fi facuti rasisti. Arbitrul roman poate fi facut insa …

  2. Cred ca indiferent daca amesteca „limbile” si la un moment dat se adreseaza cu „nègre” unui coleg, asta nu inseamna ca baiatul va avea vreodata vreo problema cat de mica sa-si faca prieteni negri. Fiica mea invata intr-o sectie de limba franceza din Bruxelles si are colegi negri destui. Ea a crescut si a invatat de cand avea un an intr-un astfel de mediu, inconjurata de multe nationalitati si rase. Ea nici nu concepe că un om de culoare ar putea fi inferior unuia alb. Aici nu conteaza culoarea pielii atunci cand gresesti in societate. Insa rasismul exista pretutindeni, iar spre deosebire de SUA unde sunt multi negri, in Europa de Vest sunt foarte multi musulmani. Desigur ca, imaginea lor are de suferit in genral, deoarece vin din tari unde regulile se aplica altfel sau nu se aplica deloc si unde stilul de viata este diferit de cel occidental european. Sunt oameni care, trebuie s-o spunem sincer, nu s-au adaptat in totalitate modului de viata european si din acest motiv sunt izolati in cartierele lor unde se aplica de obicei regulile lor. Acolo sunt marginalizati si nimeni nu le acorda nici o sansa cat de mica la angajare, pentru joburile bune. Dar daca societatile vestice i-ar fi integrat cum se cuvine si i-ar fi tratat de la inceput (de 100 de ani) la egalitate cu cetatenii belgieni, francezi, germani, britanici, etc., atunci sunt convins ca lucrurile ar fi stat altfel. Oricum, in limba romana negresa/negru nu reprezinta adresari rasiste; dimpotriva este un mod de a identifica pe cineva atunci cand nu-i cunosti numele sau nu poti sa-l identifici altfel.

  3. Hm!
    „Le Dieu” este „Zeul” din moment ce „La Déese” este „Zeița”! („D-zeu” din religiile monoteiste – atat cat stiu eu – nu are un personaj complementar feminin, dar „Zeul” mitologic (de exemplu Acel „Zeus” – zeul zeilor) avea si chiar avea si o viata sexuala zbuciumata ceea ce „face sens” suficient pentru caricatura de arta culinara.
    Daca este luat altfel apare o fractura logica, fractura care duce la scandal numai daca cineva doreste scandal, caz in care motivul nu prea conteaza. Acel „cineva” a fortat grosolan interpretarea, vadit, cu intentie, tocmai pentru ca in mod normal nu ar exista elemente din care sa se faca legatura.

  4. Cateva premise:
    „În Elveția ponderea populației de culoare este mică”
    În Elveția ponderea populației de culoare este in crestere.
    Stramutarea de populatii, ca cea practicata de URSS pentru a schimba componenta etnica a provinciilor, e o violare a drepturilor omului.
    Este evident ca sunt violate drepturile celor stramutati.
    Cateva intrebari:
    Nu cumva sunt violate si drepturile autohtonilor din regiunile de destinatie?
    Daca sunt violate cand stramutarea se produce fortat, nu sunt violate si cand imigrantii vin benevol, dar autohtonilor li se interzice orice rezistenta? Mecanismele formale, prin legislatia imigarii, sunt proscrise ca nativism, iliberalism sau valori anti-europene. Mecanismele informale, gen prejudecati, nu mai vorbim. Ce ii mai ramane de facut elvetianului?

  5. Personal nu am nimic impotriva globalizarii ca inevitabilitate acceptata.
    Am o problema insa, si una mare, cu grabirea ei artificiala prin metode „revolutionare”,pompieristice, care garantat vor rezulta in probleme masive, eufemistic vorbind. Distinctia nu este importanta, ci esentiala, sine qua non, pentru implicatiile morale pe care le presupune.

    De aceea, desi, in principiu, globalizarea (one nation, one race, etc) este urmatorul pas logic, consider imoral felul in care aceasta este impusa, in stil totalitar. Totusi, atata vreme cat cetatenia care mai are (inca) drept de vot accepta aceste transformari, consider ca isi merita soarta, pe deplin.

    Cat depre rase, agitarea problemei e stupida pentru ca nu exista doi indivizi identici, nici macar gemenii monozigoti. In Finlanda eu as fi „de culoare”. Discutia este intretinuta artificial pentru ca serveste anumitor interese colectiviste. Solutia e reducerea numarului de indivizi dintr-o categorie la 1 si judecarea fiecaruia dupa fapte. Dar nu ai cu cine, politicul e praf.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Cristian Soflau
Cristian Soflau
Studii la Universitatea București, în aria științelor sociale și dezvoltării comunitare (1995-2001). De câțiva ani, s-a mutat în Elveția. Implicat, de-a lungul timpului, în scrierea și dezvoltarea de proiecte în spații socio-geografice diferite (românesc, est-european, asiatic). Contribuie, în ultima vreme, și la dezvoltarea unor platforme și proiecte care să răspundă deficitului de înțelegere științifică în rândul copiilor.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Occidentul și Sfânta Imbecilitate

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Despre ceea ce este firesc și necesar. Cazul Sorin Lavric

Într-o însemnare din ultimul său jurnal publicat (2001-2002), Monica Lovinescu observa una dintre trăsăturile definitorii ale presei autohtone: Ziua și știrea. Nimic...

Când moașa, chirurgul, șamanul și psihiatrul împărtășesc aceleași temeri asupra vaccinului…

”Într-o țară în care prevalența vaccinării este ridicată - scria undeva C.A. Siegrist, un renumit pediatru și vaccinolog elvețian- e dificil să...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.