vineri, februarie 23, 2024

Cum a căzut cortina

Am cumpărat Exitus, cea mai recentă carte a filosofului Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas, București, 2023), încă din primele zile ale apariției sale. Adică în luna mai, cu ocazia lansării de la Bookfest. Însă i-am tot amânat, sub felurite pretexte, lectura, spunându-mi de fiecare dată, cu o oarecare, recunoscută lașitate, că nu, încă nu e momentul.

Firește, știam, așa cum ne spune, de altfel, de la bun început autorul, că nu e chiar foarte agreabil să citești texte al căror subiect este felul de a muri.  Modul în care au străbătut acest eveniment al vieții patru oameni deosebiți. Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran, Monica Lovinescu. Aceasta, în pofida faptului că “orice muritor conștient de finitudinea lui poate înțelege, oricât de scandalos ar suna acest lucru, că moartea este viață”, așa cum afirmă, pe bună dreptate, autorul în Scurtul cuvânt înainte al cărții. Și tot dl. Liiceanu ne reamintește înțeleapta zicere a unui filosof în conformitate cu care suntem întru- a-nu-mai –fi. Asta însemnând că finitudinea ne este înscrisă pe foaia de parcurs a existenței încă din primul nostru moment petrecut pe lumea asta. Nu, nu știm cum vom muri, ne reamintește Gabriel Liiceanu, căci “ dacă destinul ți-l faci, felul în care vei muri nu poate fi integrat în destin”.  însă moartea reprezintă, pesemne, singura certitudine absolută a vieții.

Mai știam și că moartea, ca și boala, înseamnă un subiect sensibil. De aici și avertismentele de care a avut parte autorul din partea colegilor de la editură. De aici, probabil, și amânările mele. Citind mai sus menționatul Scurt cuvânt înainte, mi-am adus aminte că, la câteva minute după încheierea unui excelent spectacol cu Inimi cicatrizate, bazat pe o dramatizare după romanul lui Max Blecher, spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul din Constanța, regretata Magdalena Boiangiu mi-a șoptit da, e bun, dar nu va ține. Nu va prinde la public. Oamenii sunt reticenți când vine vorba despre boală, despre moarte. Printre altele și din acest motiv trecerea spectacolului prin realitatea teatrului românesc a fost nedrept de efemeră. 

Iar acum, citind cele patru texte, scrise la momente diferite, în intervalul 1996-2008), antologate în Exitus, am realizat că mai sus invocata amânare a fost, la urma urmei, degeaba. Și numai pentru faptul  că, în ultimii ani, mai ales în lunile din urmă am citit alte câteva  (multe ?) scrieri pe această temă. De la Jurnalul de doliu ținut în Observator cultural de Doina Ioanid, la cartea lui Ioan Stanomir Mama .Un jurnal al dragostei și despărțirii  sau la volumul lui Mircea Mihăieș Despre doliu. Un an din viața lui Leon W.  Și, last but not least, mi-au revenit în minte articolele scrise în ultimii doi-trei ani ai vieții sale de George Banu. Publicate mai întâi în Observator cultural și în Dilema veche și adunate în prima parte a acestui an în volumele Privirea de aproape (Editura Junimea) și Ultima oară (Editura Tracus Arte).

Coincidență sau nu, Ultima oară  se încheie cu câteva rânduri în care sunt amintiți Constantin Noica și sfatul primit de filosoful de la Păltiniș din partea unui cioban care, văzându-l lucrând, i-a spus că ar cam fi timpul să găteze.  Citind cele scrise de Gabriel Liiceanu despre felul în care au gătat cei patru prieteni ai lui ( în fapt,  Constantin Noica și Monica Lovinescu i-au fost chiar mai mult decât atât, i-au fost părinți adoptivi, primul apărut în anii de început ai carierei, cel de-al doilea la ceea ce îndeobște numim nel mezzo del cammin di nostra vita), juxtapunând lecturii propria mea experiență, de viață sau de cititor,  i-am dat dreptate filosofului care spune, într-un fel de moto al cărții, următoarele: “S-ar putea ca, atunci când pierdem ființele cele mai apropiate, ele să ne ia într-o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei, Poate că noi murim  cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta trăim moartea într-uo formă mai blândă  ” .

Poate fi moartea fericită, așa cum spunea mai demult Camus?  Citind textul descriptiv, dn care orice urmă de retorică este absentă și povestea cu șoricelul a cărui căutare l-a obsedat în ultimele zile ale vieții pe Noica mai, mai că aș zice că poate. Moartea poate fi uneori și blândă, chiar dacă o face jucându-se cu omul, dându-i speranța că pentru moment l-a iertat și că l-a reprogramat la un alt termen, așa cum au stat lucrurile în cazul lui Horia Bernea. Ea este însă crudă, mai ales atunci când se instalează treptat prin intermediul bolii. Al bolii care afectează memoria, gândirea, așa cum s-a întâmplat în timp și fără milă în cazul lui Cioran. Și poate fi absolut cumplită, așa cum i s-a întâmplat Monicăi Lovinescu. A fost, este, îi pare altfel cititorului care sunt poate și fiindcă în acest din urmă caz, Gabriel Liiceanu și-a exercitat cel mai mult condiția de martor. Aceea care i-a permis să creadă că mintea celei care a fost preț de decenii nu doar o mare voce a Europei Libere, ci a ținut locul unor conștiințe voit sau nevoit intrate în adormire, s-a frânt în două. O parte a rămas încă prezentă, alta a plecat deja în eternitate, acolo unde se afla deja Mama. Ecaterina Bălăcioiu. Și unde se afla deja Virgil Ierunca. Amândoi trebuind să se întâlnească în camera lui Virgil.  Cel pe care Ecaterina Bălăcioiu nu l-a cunocut, dar l-a iubit. Avem în acest sens dovezi din corespondența ei cu Monica Lovinescu, cele scrise în La apa Vavilonului și, nu în ultimul rând, cartea Doinei Jela Această dragoste care ne leagă.

Boala, la început jucată, mimată, preventiv,  cu gândul ascuns de a-l pune la adăpost pe Virgil Ierunca, a cerut mai apoi un tribut cumplit.Devenit încă și mai neiertător după moartea lui Virgil Ierunca. Descris cu lux de amănunte, ca într-o fișă de observație clinică de martorul  Gabriel Liiceanu.

Dintre cei patru al căror sfârșit e narat în carte de Gabriel Liiceanu pe Monica Lovinescu am cunoscut-o și cel mai bine, și cel mai îndelungat. Nu direct, nu face à face, ci grație emisiunilor sale. Datorita Tezelor și antitezelor la Paris și  contribuțiilor ei săptămânale din Actualitatea culturală românească.  Iar după aprilie 1992, când Biroul de la Paris al Europei libere a fost închis,  numai din cărțile apărute la Humanitas. Poate că și această cunoaștere a făcut să fiu cel mai răscolit la lectura paginilor despre instalarea sfârșitului în  Monica Lovinescu. Poate de aici și întrebarea dacă a depune mărturie publică despre felul cumplit în care au sfârșit unii dintre apropiații noștri este tocmai ok. Le-ar fi convenit lor ca ceea ce s-a petrecut în cea mai dificilă parte a vieții lor să devină bun comun?

Mi-am pus întrebarea aceasta acum mulți ani când a apărut și când am scris despre cartea Doinei Jela O sută de zile cu Monica Lovinescu. Mi-o pun și acum.

Și sper să obțin iertare pentru asta.  

Gabriel Liiceanu -EXITUS; Editura Humanitas, București, 2023  

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Privim moartea in fiecare zi .Nu numai moartea omeneasca ci si moartea ce ne inconjoara ca un tot din ceea ce noi si numai noi numim viata pe pamint .Nasterea fiecaruia dintre noi ca si nasterea altor fiinte , aflate in jurul nostru,este doar o simpla intimplare ce nu are legatura nici cu vreo forma supranaturala datatoare de viata si nici cu vreo speranta iluzorie de a ne reintilni vreodata cu cei care se presupune ca ne-au fost dragi cindva .Nasterea nu este parte a dorintei individului nascut tot asa cum si moartea este la fel .Moartea este si ea parte a intimplarii indiferent daca ea se produce accidental sau daca boala (cea descoperita , cea stiuta ca existenta ) joaca un rol in decesul unei persoane .Suntem doar niste trecatori restul de povestiri sunt doar simple inventii omenesti ce satisfac doar sentimente .

  2. Moartea este o evidență, n-are treabă cu filozofia, nici cu critica. Ea poate fi prezentă ca dezbatere intelectuală la nivel de religie sau la nivel artistic(aici îmi amintesc de moartea lui Faust care a murit fericit deși făcuse un pact cu Mefisto….). Numai niște orgolioși patologici pot deschide o discuție „filozofică” despre Moarte.

  3. Dar celor uciși în lagăre sau în altfel de orori, le-ar fi plăcut să se tacă despre chinul lor? Să nu există mărturie a morții lor? SĂ NU SE ȘTIE? Veți spune că nu moartea lor a fost subiectul, ci crima. Laolaltă cu crima, cu schingiuirea de care omul este capabil, nu stă și moartea? De ce a vorbi despre moarte ar putea fi mai nenalocul lui, doar pentru că mintea noastră nu o poate concepe cu adevărat, pentru că, apropiindu-ne de ea, înnebunim de frică doar încercând să gândim… de negânditul? Fundamental cred că rămâne CUM vorbim despre moarte, atunci când este vorba despre astfel de cazuri particulare și din ce perspectivă. Iar când se vorbește de la nivelul și în felul în care se întâmplă în Exitus, asmenea vorbire cred că nu poate fi decât, în cele din urmă, un act de cultură, nicidecum ceva blamabil. Ar însemna că nu mai suntem capabili să discernem.

    @Lucifer, nota 3, stai jos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro