Cum m-a salvat pe mine Satana

Schimbarea anilor fie ne provoacă la bilanțuri și rezoluții, fie ne face mai sensibili la încremenirea lucrurilor în scheme nefuncționale, la care suntem de obicei anesteziați de rulajul aparențelor pe scena fizică sau virtuală. Însă sub pojghița acestora fierbe o societate mai polarizată, mai emancipată irațional și mai conflictuală ca oricând în numele unui efort colosal de a revendica binele și a repudia răul. Uimită peste măsură de strădania – personală și colectivă, sistemică și autonomă – de a ține la distanță unul de altul binele și răul, mă bântuie cartea lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Asta pentru că în confuzia din Rusia stalinistă a anilor ’30, autorul îl aduce printre locuitorii Moscovei pe Satana în persoana magicianului Woland cu suita sa (Ah! motanul Behemot). Prezența lor bulversează total lucrurile, iar nouă ne arată că linia de demarcație dintre bine și rău nu este clar trasată, ci există infinite nuanțe, așa că inclusiv Satana aka Woland uită de menirea sa și săvârșește binele. Căci așa cum “răul nu se opune binelui, ci seduce binele” (Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuși), e posibil oricând ca binele să seducă răul. Poate că binele și răul abia așteaptă să se desființeze/seducă într-o clipă care îi reunește într-un maxim de intensitate și farmec. Și întru cea mai mare bucurie a noastră, fiindcă seducția este “forma fermecată a părții blestemate”, spune același Baudrillard.

În loc să-mi tot inventariez eșecurile pe frontul bătăliei dintre bine și rău, am început anul gândindu-mă cu jind atât la mâna invizibilă care va veni să strice socoteala și urzeala realității polare și bipolare cât și dacă cei pe care îi voi întâlni vor fi “promisiunea unei seri bogate sau a uneia sterile”, cum tocmai citesc în cel mai consistent eseu scris pe tema seducției în cultura noastră (Florin Ardelean – Seducția. Voluptate, cruzime, amăgire). Și cum gândurile tind să se materializeze în viețile noastre, doar să fim dispuși să colaborăm, odată ce a am lăsat garda jos, platoșa realului s-a fisurat, iar aparițiile care au sedus realitatea m-au condus la însuși Satana.

Prima apariție. S-a întâmplat la liturghia duminicală unde, în context ortodox, încărcătura simbolică a ritualului e trăită într-o solemnitate vecină cu încremenirea. Uneori, chipurile nemișcate, cu trăsături estompate prin fumul de tămâie, pot fi confundate cu ale sfinților de pe pereți. Preotul, tot mai preocupat de nemișcarea aceea, cu gesturi eterice, dar cu predici entuziaste, obține arareori o fisură pe fețele enoriașilor. În ce mă privește, fac eforturi constante să mă concentrez, sabotate de lungimea ritualului și de impulsul de a privi înspre sfântul pictat în absida din stânga altarului, căruia nu-i văd decât ochii, dar care este, în mod evident, abandonat unui râs nestăpânit. În toiul liturghiei cu pricina, chiar la rostirea dinaintea prefacerii/transubstanțializării: Sus să avem inimile! a intrat direct în ritual Texi, după ce trecuse pe la Chinezu, barul din sat. Texi nu este nici nebunul nici bețivul satului, ci atins de fiecare din cele două, este cea mai insignifiantă persoană din sat. Nu îl revendică niciuna din cele patru etnii, niciuna din cele cinci confesiuni și nici măcar vreun om al locului. A intrat cu ființa lui ordinară, l-a salutat bucuros pe Dumnezeu, pe preot, și a trecut pe lângă mine luându-mi o scamă imaginară de pe rochie. S-a oprit în mijlocul bisericii de unde a îmbrățișat cu privirea “comunitatea euharistică”, așa cum îi place preotului să ne spună. Le-a zâmbit tuturor larg și a spus: Dumnezeu vă iartă!, apoi a început să-i povestească lui Dumnezeu, cu voce tare și cu patos, ca unui prieten pe care nu-l văzuse de mult. Preotul continua cu greu ritualul întrerupt, așa că Texi a fost invitat, apoi de-a dreptul scos afară, însă a revenit și le-a spus tuturor cu o voce jucăușă: Dar eu sunt Deranjul!

La finalul liturghiei chipurile arătau de parcă un vânt de primăvară trecuse prin bisericuța mică și veche de la șosea. Oamenii au plecat acasă zâmbind, criticându-l pe Texi, dar uimiți în sinea lor de întâlnirea pe care o avusese cu Dumnezeu. Iar eu m-am întors acasă cu o scamă pe rochie.

A doua apariție. S-a petrecut în timpul celebrării poetului național și a culturii națiunii în 15 ianuarie, la Muzeul “Iosif Vulcan”. Acolo, custodele-scriitor ținea o conferință despre contemporaneitatea lui Eminescu. Sala era plină, atmosfera solemnă, căci conferențiarul ne invita, cu o voce intensă și gravă, să ne bucurăm de Eminescu în loc să-l mitizăm, să fim perpetuu hermeneuți… când a apărut Intrusul. A prins ultimele cuvinte din zbor și le-a tăiat aripile răsucindu-le cu voce tare pe toate fețele încât asistența se foia indignată. Conferențiarul continua demitizarea “omului deplin” cu vocea tot mai ezitantă, apoi, vizibil deranjat de situație, a încercat să glumească invocând poliția culturală. Într-un final s-a oprit de-a dreptul, descumpănit, și, uitând că el este gazda, ne-a întrebat pe noi, oaspeții, cu o voce neputincioasă: Și acum ce facem? Răspunsul a venit prompt: Acum ne gândim cum ar fi să apară Eminescu aici! Unul dintre scriitori a încercat să dreagă situația întrebând grav: Oare mai poate fi Eminescu “locomotiva” culturii noastre? A primit imediat răspunsul: Da! Dacă se folosește de TikTok! Apoi, necunoscutul (de către mine) a spus râzând: Vedeți? Aș putea fi Răspunsul la întrebările voastre!

Intrusul adusese în mijlocul festivității vorba de duh care strică discursul oficial, dar mă enerva că s-a mulțumit doar să destrame solemnitatea atmosferei, căci avea potențialul de a seduce contextul formal până la a-l deschide spre întâlnirea singulară cu poezia “în carne și oase”. Însă aveam să descopăr ulterior că era, printre altele, autorul unui volum de versuri intitulat Imprecizia de a fi intrus.

A treia apariție. S-a desfășurat procesual, este cea care m-a adus la însuși Satana. Mi s-a întâmplat în calitate de profesoară, de fapt ca dirigintă a unor elevi care se tot îndepărtau de mine încât parcă ne mai întâlneam pe câmpuri învăluite în ceață. Puteam să-i văd ceva mai clar doar la intrarea și la ieșirea din școală prin fumul de țigară care se înălța spre văzduh odată cu axiomele pe care le eliberau. Însă atunci, copleșită de neputința de a-i înțelege, mai degrabă fug printre ei, nu din cauza prezumtivelor înjurături (pe care “le iau personal”), ci fug de naivitatea aceea care judecă viața în bine și rău, fără nuanțe. Prima întâmplare, care avea să-mi clarifice lucrurile, a fost la câteva săptămâni după ce s-a introdus în școală catalogul digital ale cărui coduri/parole elevii le-au spart și le-au folosit ca să-și șteargă absențe. Conducerea școlii a inițiat o investigație ca să descoperim și să sancționăm vinovații. În timpul anchetării elevilor de față cu părinții – furioși pe Sistem, șocați de proprii copii – mă întrista șantajul emoțional prin care voiau să-și păstreze părinții ca sursă de protecție afectivă și financiară, însă după regulile lor. Dar și faptul că nu au fost interesați să-și pună note, ci să-și șteargă “măcar o absență”, iar asta arăta că dorința lor de “a trăi clipa” era în contradicție cu orarul care le împarte viața în zile care au ore, ore care au minute; fărâmițarea timpului în zile date altora fără să primești nimic în schimb. Mă obseda gândul că eram pentru prima oară nu doar de partea Sistemului, ci însuși Sistemul care numără absențe și nu vede prezențe. Iar asta tocmai în școala pe care mi-o dorisem de dragul de a descoperi elevi ca să filosofăm pe coridoarele lungi, încărcate de istorie. Aceeași naivitate.

Ancheta direcțiunii a durat mai mult decât era cazul pentru că elevii, deși s-au speriat când au fost amenințați cu legea, totuși au decis să respecte Jurământul tăcerii, până în clipa în care unul dintre ei i-a deconspirat pe toți. Nu mă deranja Jurământul tăcerii în sine, ci faptul că nu puteam crea nicio fisură prin care să ajung la ei și să-i previn cum merg lucrurile, căci se fereau de mine ca de diavol. Și era enervant să fiu identificată cu un Sistem în care nu mă regăseam, prin urmare mi-am propus să renunț măcar la dirigenție. În acel moment, chiar pe pragul renunțării mele, s-a întâmplat ceva: unul dintre elevi a descoperit pe TikTok o postare în care Satana, adică Youtuber-ul, influencer-ul, de fapt maestrul în care credea cu sfințenie Generația Z, spunea despre mine că sunt o profesoară de nota 10. O elevă din clasă mi-a trimis postarea și m-a întrebat timidă, în numele colegilor oripilați, dacă sunt eu cea la care se referă. Am văzut postarea. Într-adevăr, Satana zâmbea frumos cu ochii lui albaștri, cam ca sfântul care râde pe peretele din absida bisericii și spunea: Totuși, am avut și profesori de nota 10, pe doamna Elvira … Am verificat activitatea lui pe rețele și am realizat că elevul meu de acum zece ani, urmărit de milioane de adolescenți, anula distanța pe care ne-o închipuim între bine și rău, aducând acea clipă de intensitate și farmec care sabota Sistemul. Care i-a făcut pe elevii mei să-mi zâmbească. Mi-l amintesc așezat în ultima bancă, pe măsură ce treceau anii era tot mai tăcut, însă știam din privirile lui că încă avea întrebări în legătură cu ceea ce predam și mi s-a confirmat pentru că a ales să dea bacul din filosofie și a luat nota 10.       

Chiar dacă sunt tentată ca de acum înainte să intru în clasă spunând: Bună ziua, sunt profa care a primit nota 10 de la Satana! Poate îmi dați o șansă, înainte de a vă aminti că nu suportați Sistemul, de fapt știu că ceea ce contează e întâlnirea în clipa aceea plină de farmec de dincolo de bine și de rău. Darul singular al întâlnirii cu Dumnezeu, cu poezia, cu prezența elevilor, care se află dincolo de ritualuri, celebrări, predici și lecții. Mulțumesc C.B. aka Satana!