marți, mai 17, 2022

Pericol de moarte

        De curând, echipa de comunicare a științei a Universității din București m-a invitat să particip la un extrem de interesant proiect intitulat „Doza UB de Știință”. Proiectul (ajuns între timp la al șaselea episod) își propune să ofere într-o manieră ultra-concentrată – mai precis, în clipuri de cel mult 10 minute – informații științifice din diverse domenii (aici link la canalul YouTube al UB). Mie mi-a revenit sarcina de a vorbi despre moarte și pierdere în secolul XXI.

Cum n-am reușit – nici pe departe! – să rostesc tot ce avusesem în plan, mi-am zis să vă propun o variantă scrisă și cât de cât ameliorată a speech-ului video (pe care îl găsiți, în orice caz, aici).

Intro

        E foarte ușor să-i convingi pe oameni că sunt în pericol. E foarte ușor să-i convingi că sunt în pericol de moarte. Nu-ți trebuie viruși mortali, arme nucleare, războaie mondiale sau moriști de vânturat știri false, nu-ți trebuie nimic din toate astea. E suficient să-i spui omului când se odihnește în fotoliu, așa, într-o doară: „ești cam palid”. Și să adaugi pe un ton vag îngrijorat: „te-a văzut cineva? Știu eu un medic  bun care…”

Gata. L-ai aruncat în aer.

Fragilitate

        Suntem șubrezi în toate sensurile pe care le poate concepe judecata clinică sau simțul comun. De-aici, de la șubrezenie, mi se pare firesc să pornim o discuție despre moartea astăzi. Nu dinspre război sau pandemie, ci dinspre starea în care ne-a găsit războiul și, acum doi ani, pandemia de coronavirus. Starea de maximă fragilitate.

După Colectiv și scandalul Hexipharma, am intrat și noi, românii în loteria asta infernală a pericolului care ne pândește de pretutindeni: orice se poate întâmpla oricui, oricând. Pandemia doar a fixat și consacrat această relație contorsionată și dramatică pe care noi o aveam deja cu pericolul.

*

        Să ne gândim la următorul lucru: nicicând nu am avut acces mai mare și mai direct la suferința semenilor noștri. Fragilitatea omului e supraexpusă pe social media. Ea devine deodată îndreptățită psihologic, îndreptată medical, legitimată științific și politic. Răspunsurile culturale la suferința umană nu au fost nicicând atât de bune, de compact-bune. Nimeni nu mai suferă pe furiș, pe rușinate, se suferă în văzul lumii. De-asta relația noastră cu moartea s-a schimbat.

        …iar eu vă propun să privim spre moartea de azi din acest unghi: al relației noastre cu pericolul.

*

Suntem oameni, deci suntem neliniștiți, cum se spune, „angoasați”. E o tensiune între noi și lume. Omul foarte anxios e încordat ca un arc. El vrea să controleze tot – incertitudine, impredictibil, pericole posibile.

Trebuie spus că anxietatea, când e optimă, ne ajută să fim eficienți, să rămânem focalizați. Este, de asemenea, un motor formidabil pentru creativitate. Când, însă, e prea multă, nu ne lasă să trăim. Tulburările de anxietate au cunoscut o creștere spectaculoasă în ultimii 15 ani. Nu mai vorbim azi de fragilizări circumstanțiale, ci de fragilitate psihică devenită normă.

Asta s-a văzut cel mai bine în pandemie când viața devenise insuportabil de periculoasă. Pandemia a fost anxiogenă în cel mai înalt grad: viruși mici-mici-mici care erau pretutindeni și nicăieri.

Când, în schimb, pericolul e vizibil, frontal, și cert, cum e pe câmpul de luptă, în război, anxietatea scade în mod miraculos. Impulsurile vitale sunt re-afirmate. În război, viața re-devine cu totul altceva decât moartea!

Așadar, nu atât pericolul, cât posibilitatea lui ne șubrezește. Nu spun că trebuie să ne simțim vinovați pentru propria șubrezenie. Spun doar că e de dorit să luăm lucrurile așa cum sunt. Nu s-a născut om neîncercat de neliniște. Noi toți evaluăm permanent – zi de zi, noapte de noapte, până în clipa morții – parametrii propriei neliniști. Problema de care trebuie să ținem cont e că un om extrem de anxios „moare” de mai multe ori pe zi și de foarte multe ori pe noapte. Modurile în care reușim să ne administrăm propria neliniște contribuie direct la ceea ce noi suntem ca indivizi și ca societate. Când suntem mereu cuprinși de o mare neliniște, suntem pierduți. În această stare fiind, noi nu putem evalua rațional pericole. De fapt, niște oameni foarte șubrezi nu-și pot folosi rațiunea. Oricât de deștept le-ai vorbi, ei nu percutează la argumente. Anxietatea e mai tare decât ei, așa că se-afundă în irațional. Și discuția noastră abia de aici începe:

  1. Cum întâmpinăm pericolul?
  2. Ce-i de făcut practic și de explicat teoretic când răul se produce?
  3. Cum gestionăm pierderea?

Întâmpinarea pericolului

Moartea ține câteva secunde, murirea ține toată viața. Fiecare societate are niște stiluri dominante de gestionare a morții și muririi, un așa-numit „sistem al morții” care reflectă întocmai hibele și calitățile acelui spațiu. Nu e vorba doar de stiluri instituționale sau de cadre juridic-administrative, ci și de valori și credințe, de mecanisme psiho-sociale, toate-mpreună fiind un barometru infailibil al calității vieții. Ce contează pentru noi în viață, trece într-un fel sau altul în raportarea noastră la moarte.

Și ce contează pentru noi în viață?

*

Evident, siguranța (#besafe).

Orice stil de viață – modern, premodern, tribal – e, în cele din urmă, despre evitarea pericolelor. Prevenția n-a apărut odată cu screening-ul profilactic sau cu medicina genetică. Mecanismele de gospodărire psihologică a primejdiei morții n-au fost nici ele inventate de Freud. Anticiparea pericolelor a fost mereu centrală supraviețuirii;  a fost și o îndatorire morală față de comunitate în general și față de membrii vulnerabili ai comunității în special. Vorbim, deci, de procese biologice, simbolice, culturale străvechi, bine înșurubate în noi, vorbim de o calitate a minții.

*

Subliniez, deci, ca să fie clar: prevenția e firească. Ameliorarea condițiilor de viață, tot așa. Măsurile de sănătate publică – la fel. Creșterea speranței de viață – consecință directă.

Tocmai de aceea, azi a devenit, pe undeva, justificat să-ți dorești să mori sănătos, în somn, la 85-90 de ani.

Dar, până la urmă, cât de trainică e puntea pe care sistemele de prevenție o clădesc între ce-și poate omul dori și ce poate omul obține realmente? Omul dorește tot mai mult. Deci are impresia că obține tot mai puțin…

*

Psihologic vorbind, multul devine puțin. De ce? Fiindcă, grație tehnologiei, am prelungit enorm murirea. Decesul, ca fapt biomedical, s-a desprins de acest lung și sinuos proces al muririi. Distanța dintre avertismentul morții și evenimentul morții (care e și el împărțit, prin convenții medicale, terapeutice și instituționale, în micro-procese) crește. Asta înseamnă că ne putem „ocupa” pe-ndelete de noi înșine în timp ce murim. Avem timp berechet să tremurăm de frică. Murirea e uneori foarte lungă, lungă cât o viață.

În trecut, murirea nu era prea lungă. Nici prea frecventă. Oamenii mureau fără să fie preveniți, mureau direct, infectați, accidentați, uciși.

Murirea, să nu uit, e și ea de două feluri: a celor diagnosticați cu boli incurabile, intrați oficial pe “traiectoria morții” (prinși oficial într-o rețea de screening etc.); și murirea celor nediagnosticați, dar care simt că li se apropie sfârșitul. Și cine simte că i se apropie sfârșitul?

*

O lume anxioasă SIMTE monstruos. Întrebarea-cheie e, atunci, următoarea: ce suntem azi dispuși să credem și să facem în numele prudenței? Ăsta e teren minat. Plin de frici ancestrale și de capcane emoționale. Dacă aș avea timp, aș scrie o carte pe care aș boteza-o „O antropologie a prudenței”…

*

Să luăm un exemplu oarecare: determinarea factorilor de risc și, mai departe, a unor măsuri adecvate de reducere a riscului cutărei boli. Veți spune, iată o întreprindere tehnică, obiectivă de care trebuie să se ocupe experții.

Dar stați puțin. În România, mortalitatea evitabilă e acum dublă față de media UE (am stat chiar mai prost în anii anteriori). Jumătate din decesele noastre vin din riscuri comportamentale (fumat, alcool, obezitate).

Deci ce înseamnă, în aceste condiții, „cauză prevenibilă”? Imposibil de spus! Cum s-ar fi putut preveni un diagnostic incurabil e ceva insesizabil la nivel de protocol medical concret sau de statistică publică (vârstă, sex, ereditate, educație), fiindcă ține de felul în care se monitorizează omul pe el însuși, de un așa-numit “stil profilactic” personal. Prevenția, așadar, nu e doar despre cifre și politici de sănătate, ci și despre mentalități, valori, motivații.

De fapt, multe concluzii raționale, bazate, în aparență, pe o sumedenie de observații și cifre, sunt ele însele pretexte pentru spaime mai vechi, complet iraționale. Dar să nu deviem de la subiect. Ce vreau să subliniez aici e următorul lucru: un om firav care, din punct de vedere psihologic, trăiește de pe azi pe mâine, e oricând gata să se terorizeze singur dacă nu-l terorizează alții. Nu-i poți cere, deci, pe vremuri de molimă sau de război, să-și folosească rațiunea. Și încă mai concret: un om obsedat de siguranță e incapabil să nu-și dorească să fie salvat de cine s-o nimeri – că e medicină profilactică, futuristă, naturistă, stat, suprastat ori toate laolaltă, nici nu mai contează.

Dincolo de metafora binecunoscută, că începem să murim de când ne naștem, într-o lume de oameni speriați, unde industria profilaxiei duduie, murirea se conturează, discret și cumva paradoxal, împreună cu primele decizii profilactice pe care le ia omul.

Deci când percepe omul că începe să moară? Când începe localizarea precisă a germenilor morţii în trup. Asta face orice test genetic, orice screening de cancer de sân care trebuie repetat, după o anumită vârstă, la fiecare 6 luni…

Răul e, de când e lumea, strâns împletit cu binele, iar realitatea e, firește, complicată. La fel e și mintea omului care, școlit sau ba, e înclinat să creadă în mai multe lucruri în același timp. Precizia noastră științifico-tehnică e dublată de o mare imprecizie sufletească. Până și încrederea în medicină e  dublată de o neîncredere pe măsură!

Ambivalențele astea ne costă mai mult decât credem: avem, pe de o parte, un control tehnologico-științific tot mai bun al situațiilor de limită, pe de alta, un tot mai adânc și mai irațional respect pentru siguranță: definim și examinăm necontenit, cu metode tot mai scrupuloase și mai performante, fragilitatea vieții. Dar cu fiecare screening profilactic, în loc să ne simțim mai în siguranță, parcă mai murim un pic…

*

Repet a treia oară: prevenția salvează vieți. Și anxietatea, când e optimă, salvează vieți. DAR e o graniță fină și fluidă aici.

Atitudinea profilactică, atunci când e excesivă, nu e despre prevenție, ci despre anticiparea anxioasă a morții. Deci e resimțită tot ca un fel de murire! Te silești să ții la distanță toate chinurile vieții, iar asta e în sine chinuitor. Un lucru la care vă propun să reflectați e acesta: uriașa noastră industrie profilactică s-a ridicat pe un infern psihologic.

Trecem, cu asta, la punctul doi al discuției noastre

Ce facem practic când pericolul morții e real?

Mergem la spital. Medicina ia forme ultra-tehnologizate și ultra-birocratizate. Se lucrează cu “echipe de specialiști” și cu “buni manageri”, foarte rar cu unici profesioniști, capabili să asume decizii medicale. Firește că nimeni cu mintea întreagă nu poate contesta rolul crucial pe care îl are, de exemplu, inteligența artificială în diagnoză, numai că, acolo unde e multă tehnologie și specializare, nu e loc de inițiative responsabile sau de „viziune curativă”.

Și unde e tehnologie multă și birocrație multă e loc de încă și mai multe abstracții și nebulozități. “Sistemul” medical însuși e, până la urmă, el însuși o abstracție, nu? De-asta e atât de ușor de capitalizat politic și mediatic, deci de demonizat, chiar fără să fie unul românesc și ultracorupt.

Adevărul e că decizii practice adecvate unor cazuri medicale concrete se iau foarte rar. Nu există consens asupra puținului care se poate realmente restitui muribundului (zile fără durere, o noapte fără vomă, ore de luciditate). Ți-e greu, ca medic, să te oprești exact la compromisul de care e, atunci, cea mai mare nevoie.

Ca să concluzionez: un sistem medical bine pus la punct are o importanță capitală, DAR nu poți scoate grija din oameni doar ca s-o pui în coduri profesionale și în rapoarte instituționale. Uităm adesea că atât grija cât și moartea se nasc într-o altă zonă a naturii umane decât cea politică și instituțională.

Moartea, deci, în primul rând în oameni, abia apoi în mediile academice, spitalicești, în cabinetele de la Bruxelles sau în teoriile politicilor publice.

Moartea nu-i totuna cu tanatologia, iar tanatologia nu-i totuna cu tanatopolitica.

*

Ce putem ști, totuși, din punct de vedere teoretic?

Tanatologul aduce, e drept, o anumită inteligibilitate morții și muririi. În prețul ăsta, propune însă și un control asupra sensurilor sale. Astăzi tanatologia își asumă multe responsabilități. Nu doar dintre cele teoretice (de sistematizare și de evaluare a cunoștințelor despre moarte), ci și responsabilități civice, de corectare și chiar de redefinire a practicilor  morții.

        În orice caz, de reținut este că complexitatea experienței morții depășește cu mult capacitatea instituțiilor și profesioniștilor de a-i conferi semnificații și explicații. Poziția tanatologului rămâne, deci, una bizară: cum toate modurile de a muri au consecințe culturale, sociale, medicale, politice etc., organizarea, analiza și apoi modelarea lor eșuează cât ai clipi în scientism, psihologism, biologism și în alte –isme regretabile…

*

Repet: moartea este o experiență fundamentală. Ca experiență fundamentală, a fost firesc conținută de religii și a rămas firesc legată de cele sacre. Tot ce ținea de moarte era, cândva, reglat simbolic și ritualic. Când țesătura religioasă s-a rupt, s-a conturat cu același firesc, în Occident, prin anii 60, profesionalizarea morții.

Acelea erau însă vremuri optimiste. Medicina vorbea de eradicarea cancerului, lumea era pusă pe fapte mari. Între timp, însă, s-a întors la fapte mai mici. Avem acum un trend al muririi acasă și al de-medicalizării morții. Eu n-aș trage de-aici concluzia că instituțiile morții au eșuat. Doar că așteptările suferinzilor și oferta instituțională s-au desincronizat.

*

Desincronizare avem și în România. Pe de o parte, profesionalizarea morții e mai degrabă ignorată, iar pe de alta, cu cadrul simbolic (tradițional-religios) nu mai știm ce să facem. Există o rezistență la instituționalizare, deși nu se vede neapărat în cifre. De pildă, modulele de paliație sunt tot mai populare printre medicii de familie.

Problema e însă profundă și complexă fiindcă, așa cum spuneam, suntem complet descoperiți din punct de vedere simbolic.

La ce mă refer, concret? Îți moare cineva foarte drag și constați cu stupoare că un „Dzeu să-l ierte” nu-i suficient. Realizezi abia atunci că armătura simbolică (pe care, de fapt, te bizuiai fără s-o ști) s-a șubrezit între timp. Românii nu mai au cunoștințe elementare de teologie a morții, iar fiindcă administrarea instituțională a morții merge și ea prost, în România se moare spectaculos de prost.

Răul morții e aproape mereu resimțit ca rău instituțional, iar moartea devine exclusiv eroare politică, socială, medicală imputabilă și evitabilă.

Uităm – nu obosesc s-o repet – că moartea nu-i totuna cu tanatopolitica.

Și că, de aceea, calitatea gestionării ei nu depinde doar de calitatea seviciilor medicale, paliative și funerare, ci și de calitatea sistemelor de valori și credințe, adică de relația nemijlocită, afectivă, pe care fiecare dintre noi o întreține cu lucrurile esențiale din viața lui.

Esențial pentru noi ar fi să ne descurcăm cu experiența pierderii. Și NU ne descurcăm.

*

Am ajuns, cu asta, la punctul 3 și ultimul pe care vi-l propun azi: problema doliului.

Subiectul e – cum altfel? – extrem de complex. Aș trasa doar câteva linii de forță. În ultimele decenii, ne-am confruntat cu anomia jelirii. Cu prăbușirea regulilor. Nu mai știe nimeni „cum se face”.

În Studiile Doliului domină azi, pe bună dreptate, o paradigmă numită Continuing Bonds”: legăturile cu morții pot contina oricum, oricât, indefinit. Asta în condițiile în care doliul tradițional era prin excelență un travaliu, un proces complex, era despre stadialitate și, finalmente, despre niște soluții de desprindere.

Anomia jelirii a condus la situația în care oamenii – oricum foarte fragili și confuzi – nu se mai simt în stare să-și interpreteze satisfăcător situația nefericită în care se află. Moartea cuiva drag ne pune – dramatic – față în față cu tot soiul de incompetențe existențiale despre care nu știam absolut nimic.

Sună, desigur, foarte uman să încurajezi continuitatea afectivă dintre jelitor și mortul drag. Păcat însă că, în condiții de fragilitate generală, pune mai multe probleme decât rezolvă.

Îndoliatul nu se mai descurcă psihologic și tehnic cu absolut nimic. Devine incapabil de autoreglare. Stările depresive sunt tot mai probabile. Suntem, de fapt, în plin absurd: la un pol avem acest doliu fără reguli în care fiecare e încurajat să jelească după cum crede de cuviință, iar la celălalt pol, al expertizei psihiatrice, avem niște excese normative aproape neverosimile: dacă jelitorul, după 2 săptămâni de la pierdere, încă are gânduri negre, poate primi un diagnostic de depresie și i se pot administra medicamente. Pierdem enorm, pe toate fronturile…

*

Să vă spun, tot foarte pe scurt, cum se raportau oamenii din trecut la pierderea cuiva drag. Când în trecut? Păi până când științele sociale „să revendice” experiențe universale ca moartea și suferința! Atunci omul se raporta la ele în baza instinctelor profunde și cadrelor religioase.

Orice bunică de la țară știe două lucruri esențiale: 1. că oamenii s-au delimitat mereu într-un fel sau altul de morții lor fără să suprime însă legăturile (de unde granițele flexibile, de unde protocoalele religioase și cutumiare); 2. la necaz, oamenii se sprijină unii pe ceilalți (de unde latura comunitară a jelirii); de fapt, nu numai comunitară ci și intersubiectivă, în sensul că ajutorul dat jelitorului era mereu unul potrivit, vizând specificul situației.

Dacă exista un cadru simbolic și normativ care să conțină experiența pierderii, aspectele concrete se echilibrau firesc din mers prin experiență socio-culturală, fără ca asta să pericliteze, de fapt, esența tradiției de jelire. Asta era extraordinar. Doliul tradițional era, pe de o parte, structurat, iar, pe de altă parte, descentralizat. Structură – descentralizare. Crucială și fericită combinație care favoriza, printre altele, și condițiile mentale necesare orânduirii experienței traumatice. Orânduire” înseamnă în cazul ăsta stabilitate și sens. Nicicare dintre ele nu sunt, astăzi, la îndemâna noastră și nu se pot improviza la repezeală. Pe larg, însă, despre asta, cu altă ocazie.

Coda: viitorul morții – eternitatea digitală

De câțiva ani, lumea și-a simplificat problemele: fatalism politic, derută generală, neîncredere în semeni și în instituții, pierderea simțului realității – trăim în ceea ce eu numesc anomie terminală. În anomie, societatea nu mai poate modera între elementele ei dislocate altfel decât mizând pe curenți afectivi foarte puternici. Totul e spus și făcut în termeni rudimentar-absoluți: realitatea e ce se vede pe burtiere la știri, ce se poate exprima cu 200 de caractere pe twitter, ce intră într-un hashtag. Restul a devenit de prisos. Numai că, așa cum am spus și cu alte ocazii, unor judecăți în alb și negru le corespunde totdeauna o realitate răzbunătoare, realitatea fiind complexă și nuanțată.

Șubrezenia noastră psihică și primitivismul nostru emoțional au condus la o profundă dependență de tehnologie; tehnologie la care nimeni nu e în poziția (psiho-socială și culturală) să renunțe! Dacă am fi solicitați s-o facem, am ignora cu seninătate solicitarea…

Experimentăm, mi se pare, o dezordine emoțională fără precedent dublată de o ordine tehnologică fără precedent. Stărilor deplorabile care survin din această combinație de precizie tehnică (totalitară) și defocusare afectivă (anomică) li s-au găsit explicații tot mai elaborate științific și mai legitimate moral…

Cu cât e omul mai fragil și mai destrămat sufletește, cu atât e mai bine acoperit științifico-tehnologic în toate registrele existenței sale: branșat, ostoit, justificat, răzbunat, recompensat, mântuit AICI ȘI ACUM. Cine e pasionat de Inteligență Artificială știe că ni se pregătește ceva grandios: o Nemurire Digitală. Peste câteva decenii, indivizii vor putea beneficia de avataruri care vor trăi în eternitate. Nimeni nu va mai fi nevoit să-și lase morții în urmă.

Lucrurile acestea repun în discuție însăși distincția dintre transcendență și imanență, nu doar distincția dintre femei și bărbați, morți și vii, prezențe și absențe…

Subiectul ăsta, al reambalării digitale a marilor adevăruri spirituale despre moarte și morți merită, cred, o prelegere separată.

Pentru azi, însă, vă mulțumesc.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Un material frumos.
    Dar cred ca nu ati subliniat indeajuns si indiferenta in fata mortii.
    Copiii si tineri nu se sinchisesc de moarte. E un fenomen abstract, pe care il ridiculizeaza. Lor nu li se poate intimpla. Doar bolnavilor si batrinilor.
    Omul incepe sa se obisnuiasca cu moartea pe masura ce familia sa (universul sau) e atinsa de moarte. Mor rude, parinti. Si atunci, nu se mai sperie de moarte. Merge la rudele trecute dincolo. Ce spaima?
    Vedeti ca nu se moare sanatos, in somn. Nici la 85-90 de ani, nici la 150. Intii apare boala (stiuta sau nu), care te poate invinge (in somn sau oricum).
    Omenirea are o spaima naturala fata de moarte, dar si o indiferenta regala. Daca nu ar fi asa, nu ar ptea trai. Este o atitudine dubla, care trebuie evidentiata. Raportul indiferenta(sfidare)/teama fata de moarte este foarte fin. In mod ciudat, pe masura ce inaintezi in virsta sau boala, moartea iti devie indiferenta. Chiar de dorit, pentru a scapa de durere, neputinta sau timpeniile sociale cotidiene(facturi, impozite etc.).
    Mass-media este ridicola in fata mortii, dragostei. Oamenii o vad doar ca o sursa de informatii, nu se inchina la ea. Cand pleaca in vacanta, inchid telefonul si merg in zone fara tv, comp, ziare. Isi aroga o putere prea mare, pentru a fi finantati.
    Ar trebui sa dezvoltati materialul si in zona indiferentei fata de moarte sau/si coabtarea cu ideea mortii.
    In rest, excelent!

  2. Toti suntem muritori. Dar in societatea romaneasca moartea nu exista, decat la starea civila. Daca toate institutiile statului, dar si cele private ar constientiza cat de fragila este viata omului ar deveni mai responsabile si corecte. Aplicarea meritocratiei, a valorilor etice si morale, profesionalismului tin de relatia viata-moarte. Sa ne aducem aminte de sutele de cazuri de malpraxis, de hexifarma, de Colectiv, miile de accidente auto cu morti, unde moartea este un fapt banal, de neglijat, doar familia si prietenii adevarati il percep cu adevarat.

  3. Nu sunt de acord: a spune că murirea tine toată viața e ca și cum ai spune ca te pregătești să cobori muntele încă înainte de a-l fi urcat.
    Poate că or exista și unii pentru care afirmația Angelei Toplean o fi adevărată, dar cred că murirea începe atunci când consideră că nicio noua experiența nu mai poate fi cu adevărat nouă. Că “muribundul” le știe deja pe toate.

  4. ..captivant textul și plăcut videoclipul. Imaginea de început îmi aduce-aminte de o grafică asemănătoare, a cărei ambiguitate era între copacul desfrunzit de vântul puternic și profilul lui Eminescu.

    Referitor la subiect.. e greu să nu fii de acord cu un expert în domeniu.
    Totuși.. de acord că (1) fragilitatea noastră reclamă norme de prevenție, ghiduri de bune practici care să ne ofere șansa unei vieți lungi și sănătoase. Cam asta pun pe masă și marile religii de când lumea. Din păcate „manualele de utilizare” pe care le oferă au ajuns să genereze conflicte pe cât de belicoase pe-atât de stupide..

    În ceea ce privește punctele 2 și 3 însă, normele de bună practică mă tem că nu au sens. Adică e o chestiune pur personală, acut subiectivă, cum reacționez în atare situație. Chiar dacă bătrânicile de la țară au pragmatismul lor sănătos. O fi hazliu cimitirul vesel de la Săpânța pentru turiștii amatori de umor negru non-UK. Cei care-au pierdut oameni dragi, mă tem că nu gustă genul..

    Concret, puțin îmi pasă ce zice lumea dacă mă comport mai ciudat în asemenea ocazie.
    Fiecare simte (sau nu..) în felul său. Apropo, la o săptămână după ce am pierdut-o pe sora mea, soțul ei m-a-ntrebat dacă se cuvine să se ducă cu fiica lor la mare.. Mi-a fost greu să-i răspund.

    În ce privește frica de moarte, de Thanatos (fiul nopții și al întunericului) ea e sădită ancestral în amigdalele noastre cerebrale, care dau prompt semnale de alarmă în momentul în care-ajungem în locuri întunecoase, menite să mobilizeze secreția de adrenalină. Starea asta de alertă este însă cenzurată de cortexul prefrontal (sediul gândirii raționale), care decide, până la urmă (din fericire..) comportamentul adecvat.

    Să mori în somn pare a fi soluția ideală, deși Hypnos era frate geamăn cu Thanatos..
    Asta dacă nu cumva vreun Sisyphos modern va descoperi panaceul mult visat..

    Dar chiar dacă nu sari pârleazul în somn, poți beneficia de o comă premergătoare (mai scurtă sau mai lungă) și se cam întâmplă… Ori se știe că, atât în somn cât și atunci când îți pierzi conștiența, ești decuplat de la simțuri și implicit de la percepția durerii, a suferinței. Pentru că asta e de fapt frica noastră, cuplată cu frica de necunoscut (amigdalele cerebrale, bla-bla-bla…)

    Dar dacă trecerea dincolo este doar un vis ultim din care nu ne ami trezim, așa ca-n filmul ăla cu Robin Williams..? Un vis în care ne-am putea întâlni cu cei dragi, pe care i-am pierdut cândva și în care timpul (inamicul public numărul unu) n-ar mai conta.. Seamănă cu Raiul (nu-i așa ?), dar e o idee mai credibil..

    Hristos a-nviat și Paște fericit !

  5. prevenția e firească, dar si riscul; cat sunt de rationale depinde de cultura ratiunii;
    mie mi se pare firesc ca omul sa-si antreneze si capacitatea de a raspunde riscurilor prin tatonarea lor aproape de limita; dar daca am fi biologic lipsiti de uzura, multe riscuri nu s-ar justifica cu nici un chip, iar cultura noastra sociala s-ar schimba fundamental: am investi maximal in preventie si mult mai putin in generatii viitoare, iar sansele, inegalitatile sociale si prioritatile le-am evalua cu alta unitate de masura;

    • Începând de pe la vârsta de 4-5 ani, copilul învață mai multe de la alți copii, decât de la părinți. Nici măcar școala nu mai poate fi astăzi un mediu cu informația controlată, pentru adulți nu aveți nicio șansă de a mai controla informația.

      Puteți să obligați televiziunile să emită și 50% documentare educative. Oamenii or să schimbe programul, că sunt destule televiziuni. Deja cei mai mulți stau pe Facebook și pe Youtube, dar reflexele ceaușiste mor greu, așa-i? :)

  6. ” E foarte ușor să-i convingi pe oameni că sunt în pericol. E foarte ușor să-i convingi că sunt în pericol de moarte. Nu-ți trebuie viruși mortali, arme nucleare, războaie mondiale sau moriști de vânturat știri false, nu-ți trebuie nimic din toate astea. E suficient să-i spui omului când se odihnește în fotoliu, așa, într-o doară: „ești cam palid”. Și să adaugi pe un ton vag îngrijorat: „te-a văzut cineva? Știu eu un medic bun care…”
    Gata. L-ai aruncat în aer.”

    Evident, pentru ca e un adevar direct, corespondenta (pana la proba contrarie, cel putin – macar pana ma uit in oglinda si ti zic ”Du-te ma, asta e culoarea mea de nu stiu cand”), de parca am fi descoperit America. Daca tu-mi spui ca sunt palid..e ca si cum m-as uita in oglinda si as vedea ceva direct, imediat, in neregula cu mine, ca si cum mi-ar curge sange de undeva si atunci as observa (sau ai observa tu pentru mine). E mult mai simplu sa faci pe cineva sa nu se simta ok, sa ii generezi o spaima prin asta decat prin abstractizari de felul ”virusi” sau ”razboi nuclear”!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro