vineri, octombrie 23, 2020

Cum ne-am pierdut corpul în pandemie. De două ori

În cartea sa, Antropologia corpului și modernitatea – magistrală de la prima până la ultima filă – David le Breton lansează o idee explozivă: “definiția modernă a corpului presupune ca omul să fie rupt de cosmos, rupt de ceilalți, rupt de el însuși. Corpul este rămășița acestor retrageri.(1)

În lumina acestei idei, “pandemia” zilelor noastre, în ciuda faptului că arată ca un roman de Kafka ecranizat de un Kusturica pe steroizi și difuzat pe Netflix, ne dezvăluie câteva lucruri foarte interesante cu privire la corpurile noastre. Adică la noi înșine.

*

1. ȚARĂ-ȚARĂ, VREM OSTAȘI!

În narativa autorităţilor, corpurile cetățenilor sunt mai degrabă un bun comun decât proprietatea fiecăruia dintre noi(2). Corpurile noastre nu există ca realitate unică intrinsecă identităţii personale, ci ca un amplu teritoriu politic. Prin urmare, ele trebuie gestionate de către stat. Şi cum statul modern s-a configurat după chipul tehnicii(3), gestionarea corpurilor trebuie să se facă eficient şi fără variabile. Se redactează legi care impun între ce ore şi în ce condiţii pot corpurile să interacţioneze; se produc în masă măşti şi viziere – obiecte dedicate înainte doar specialiştilor; fenomene fiziologice banale, precum tusea ori strănutul, trebuie monitorizate şi penalizate; se regizează o întreagă coregrafie sanitară de atingere a suprafeţelor şi de manipulare a obiectelor; bariere de plexiglas se ridică cu avânt; se impun rutine, se desenează traseele pe care trebuie să mergi și perimetrele în care trebuie să stai, se măsoară distanţele fizice dintre corpuri, se cronometrează secundele de igienizare cu apă şi săpun, iar 2 centimetri pot face diferența dintre o purtare „corectă” a măștii, și una care trebuie amendată.

Sigur că statul nu poate impune toate aceste proceduri pur tehnice fără o glazură emoţională grosieră. Retorica războinică (“lupta cu covidul”, “linia întâi” etc.) a penetrat puternic viaţa cotidiană: simpla atingere capătă dimensiunile unui „atentat la sănătatea publică”, spaţiul „gol” dintre corpuri devine un adevărat teren minat, iar încălcarea distanţei impuse e un potenţial atac terorist. Suntem în război, ni se spune, iar subtextul e că trebuie să internalizăm cele ce ţin de război: că suntem soldaţi, şi toată lumea e un front, că există duşmani şi aliaţi, dezertori şi trădători, că în război faci orice să supravieţuieşti, că în război nu există reguli, că în război ordinul se execută, nu se discută, că în război nu e timp de dezbateri, comentarii și nuanțe, că în război nu există nimic mai important decât războiul, că în război corpul nu îţi aparţine – ci trebuie să îl laşi la discreţia superiorilor. Şi, poate cel mai important, că în acest context nu eşti decât o rotiţă într-un imens mecanism – prin urmare, pretenţiile de individualitate sunt sacrificate în favoarea marii mașinării anonime care îţi asigură protecţia pentru că supravieţuirea ei depinde de supravieţuirea ta.

Odată absorbit de aparatul de război medical, corpul se transfigurează. În primă fază, realitatea lui concretă se difuzează într-o abstracţiune tehnologică: relevante sunt doar funcţiile lui monitorizabile prin testare, scanare, analize etc. – procedee mai apropiate de diagnosticarea (!) unui automobil în service decât de medicina clasică. După acest complex ritual tehnic, corpul se topeşte în magma statistică – devine un număr care poate ridica ori coborî diverse linii grafice şi aplatiza curbe.

E greu de subestimat impactul pe care îl au statisticile în societatea tehnologică. Ele țin de însăși esența acesteia – statisticile sunt un modus operandi al tehnologiei. Este relevant pentru subiectul nostru că încercarea aparent benignă de a defini realitatea calitativă printr-o abundență cantitativă de tip statistic solicită o prealabilă deconstrucție a identității personale. De îndată ce ești pulverizat în cloud, orice discuție despre Tine-în-carne-și-oase-și-suflet, despre persoana ta concretă (și inefabilă tocmai prin concretețea ei) sunt lipsite de sens. Accesul în paradisul de gheață al statisticilor se face doar abandonând trupul cel slab, vulnerabil și muritor. Ai devenit o cifră – ce poate fi mai nobil decât atât? Ai devenit o cifră – ce poate mai sublim decât atât? (4)

Pe fondul acestei deztrupări, își face loc ideologia riscului, așa cum sesizează excelent Ivan Illich:

Dacă cineva m-ar întreba care este cea mai importantă ideologie celebrată ca religie a zilelor noastre, aş răspunde: ideologia conştientizării riscurilor (…). De ce este riscul atât de deztrupant (disembodying)? Pentru că e un concept strict matematic. Este o plasare a mea (…) într-un eşantion de bază care poate fi calculat pentru anumite evenimente viitoare. Este o invitaţie la o auto-algoritmizare profundă, nu doar deztrupantă …”.(5)

Cu aceeași imensă forță simbolică de a redefini individul, statisticile au puterea de a re-crea realitatea. Auto-algoritmizarea individului nu se poate manifesta fără algoritmizarea întregii vieți, iar metafora care operează aici este că realitatea e o mașinărie oarbă care trebuie gestionată utilizând software-ul (ingineria socială) potrivit:

Modelele nu doar că prezic, dar pot face lucrurile să aibă loc. Acest fapt nu se discută în general în domeniul nostru”, spune Rachel Schutt, expert statistician la Google Research.(6)

Cifrele sunt și cifruri – au puterea de a ascunde realitatea și de a o re-prezenta ca pe o zonă riscantă, periculoasă, ca pe un câmp de luptă. Cercul se închide: statisticile alimentează ideologia riscurilor, care justifică necesitatea marii mașini de război mediatic, care produce și mai multe statistici.

În ideologia tehno-administrativă, corpul nu este mai mult decât un obiect politic care trebuie absorbit și prelucrat de către stat (sufletul, desigur, e un element irelevant, pentru că necuantificabil). Deztruparea, așa cum este ea formulată de David le Breton, este o condiţie obligatorie pentru funcţionarea eficientă a aparatului (!) statal și aparaturii medicale.(7)

Povestea însă este departe de a se încheia aici.

  1. CTRL+SAVE OUR BODIES

Pe acest fond al realității-ca-front-de-război, lumea și-a accelerat retragerea în virtual. Fără îndoială, unul dintre lucrurile cele mai fascinante petrecute în ultima jumătate an este ușurința cu care am acceptat transferarea în online a întregii realități. Firește, pentru cei care lucrau deja în industriile specifice – IT, telekom, servicii, consultanță etc., trecerea a fost previzibilă. Simptomatică este însă tentativa de a muta în online activități în care prezența corporală este esențială.

Timp de luni întregi, elevii au rămas fixați în fața ecranelor, ore în șir, sub pretextul continuării educației pe cale “alternativă”. Cursurile s-au reluat oficial în septembrie, cu tabletele funcționând ca o adevărată plasă de siguranță pentru eșecurile actul educațional direct. Deși de-a lungul timpului s-au publicat nenumărate studii şi cărţi care avertizează asupra efectelor psiho-somatice ale supraexpunerii la ecran (ca să nu mai vorbim de efectele socio-culturale, întotdeauna mai greu de perceput), nimeni nu a avut nimic de contestat. Timp de luni întregi, au prosperat ședințele psihologice și consultațiile medicale online, a căror „natură” ignoră complet realitatea somatică a pacientului. În aceeași perioadă, sub presiunea economică, un excelent teatru independent și-a filmat și difuzat live spectacolele fără nici un spectator în sală, supravieţuind, însă punând sub semnul întrebării însăși rațiunea de a fi acestei arte. Și, peste toate, cea mai uimitoare retragere în digital a venit de la instituția a cărei rațiune este aceea de a ține unite, în permanentă comuniune, corpul și sufletul, oamenii și îngerii, cerul şi pământul, morţii şi viii. În locul tuturor acestora, Biserica a oferit credincioşilor ei streaming-uri live cu Sfânta Liturghie – unele montate excelent, în format HD. Pe deasupra, unii preoţi mai zeloşi, cu o lejeritate de operator profesionist, şi-au montat singuri camera de filmat în locul unde nu poţi intra decât copleşit – în Sfântul Altar.

Cum a fost, cum este posibil? Singurul răspuns pe care-l întrevăd: e o chestiune de credinţă, iar credinţa, prin definiţie, nu se fundamentează pe argumente. Nu e un secret pentru nimeni că ideologia progresului tehnologic este una mesianică(8), a promisiunilor salvatoare de viață veșnică și bunăstare nelimitată. Refugierea masivă în virtual din ultimele luni nu este decât accelerarea unui proces început de mult, a cărei ultimă etapă poate că începe, simbolic, de la primă reclamă la MAC, în 1977, care promitea nimic mai puțin decât “endless possibilities”. Faptul că ne-am mutat întâlnirile amicale, confesiunile, munca, medicina, artele şi religia în virtual fără să ne ridicăm nici cel mai mic semn de întrebare nu este altceva decât o mărturisire de credinţă neclintită în zeul digital. We are already cyborgs, a grăit profetul Elon Musk acum câţiva ani, şi nimeni nu-l mai poate contrazice.

Lumea virtuală a devenit bunkerul blindat, adăpostul sigur în care supravieţuirea ne este garantată. Mesajul dominant este că tot ce este material este infestat sau cel puţin periculos, și oricum trebuie dezinfectat dacă e obiect şi termoscanat dacă e vietate. Reality bites, aşa că mediul digital este preferabil, în primul rând pentru că nu te poți infecta prin ecran. Lumea vie e imprevizibilă, nesigură, septică, periculoasă(9). Ea a devenit un fel de apendice al Internetului, locul unde e fain să ieşi din când în când, cât pentru o poză pe Insta (desigur cu #mască). În plus, cu lumea vie nu poţi interacţiona decât prin corpul tău biologic – fragil, expus pericolului, un corp care se poate defecta oricând; un corp care nu este altceva decât “un haos de materie organică în sânge(10), cum îl defineşte cu suprem dispreţ transhumanistul Marvin Minsky, unul dintre pionierii cercetării în “inteligenţă artificială”.

Sigur că evadarea în paradisul full HD îşi are un preţ pe măsură. Marshall McLuhan a declarat acum mai bine de 50 ani că ”Omul începe acum să-şi poarte creierul în afara craniului şi nervii în afara pielii; tehnologia nouă creează un om nou(11) – astfel, unul dintre efectele secundare al branşării generale la ecrane este masiva redefinire a corpului şi implicit spaţiului viu.

Ce ar putea însemna spaţiul viu? Nu sunt în măsură să risc definiţii, aş încerca doar câteva sugestii, incomplete ca orice sugestie. E cineva care să nu fi contemplat cu emoţie spaţiul pe care l-a locuit un om drag înainte de a pleca? Casa în care parcă s-au aşezat anii în care n-ai mai vizitat-o, maidanul pe care te-ai jucat în copilărie, parcul prin care ţi se pare că îţi mai vezi trecând fosta iubită – toate dau mărturie despre spaţiul vibrant, profund personal, de care ne înconjurăm şi care ne dă sens. Spaţiul viu, reverberant, e în-semnat cu adierea prezenţei corporale a cuiva; este, de fapt, un LOC – finit, misterios, tactil şi relaţional: “…nu trebuie să spunem că propriul corp este în spaţiu şi nici că el este în timp. El locuieşte spaţiul şi timpul”.(12)

Pe vremea când totul era (la) un loc se spunea că “omul sfinţeşte locul”. Nu am auzit încă în folclorul internetului vreo formulare asemănătoare. Nici nu ar putea exista: spaţiul virtual este un spaţiu al profanului pur – himeră anonimă, de o claritate superficială, de care nu te pot lega speranţe, de care nu poţi lega amintiri. Tărâmul bizar al unui prezent continuu, al unei uitări hipnotice, repetitive, o fantezie algoritmizată. Oceanul electric în mijlocul căruia plutesc imaginile unor ego-uri fără trupuri palpabile. O simulare care nu poate găzdui nici şoaptele, nici respiraţia, nici pulsaţia fragilă a venelor, nici transpiraţia jocului sau a iubirii. Un spaţiu prin definiţie modular, instabil şi extrem de dinamic, impropriu statorniciei, fidelităţii şi rădăcinilor, care nu poate găzdui nici trecutul și nu poate articula viitorul. Un teritoriu magic al hologramelor pe care, deşi pare atât de aproape, nu îl poţi atinge cu vârful degetelor, cum nici cei pierduţi în deşert nu pot mângâia obrazul Fetei Morgana. Spaţiul virtual este acel spaţiu în care nu există Acasă. Home is where your wifi connects automatically….

Ce se întâmplă cu corpul nostru când spaţiul virtual se dizolvă în cel real? Dacă propriul nostru corp a fost separat de spaţiul viu pe care îl locuia, unde se află el acum? Pe cale de consecinţă, se poate vorbi despre individualitate în lipsa unui loc concret în care ea să se manifeste?(13) Iar dacă răspunsul onest la această ultimă întrebare este “nu”, mai discuta serios despre democraţie, valori, responsabilitate şi alte cuvinte frumoase, ca din reclame la măşti şi dezinfectant? Mai este valabil termenul de societate sau ar trebui găsit altul nou?

3. DOUĂ DEZTRUPĂRI

Cele două lumi – cea reală (medical-administrativă), şi cea digitală – par a se sprijini reciproc. În esenţă, cred că ambele sunt două forme concurente de deztrupare – una, prin reducerea corpului la simpla funcţionare mecanică, cealaltă – prin absorbţia lui în virtual. Modul lor de manifestare prezintă numeroase caracteristici comune:

  • Ambele paradigme conțin în mod implicit ideea că trupul este, în cele din urmă, un rest(14), un bun exterior, deci întrucâtva străin de noi, un obiect biologic care poate fi manipulat (în primul caz) sau chiar exclus (în al doilea caz) fără a aduce un prejudiciu integrității ori identității noastre.
  • Ambele paradigme operează în mod necesar cudistanţele, separând radical ideea de comunitate de ideea de proximitate. Comunitatea poate merge mai departe şi dacă membrii ei sunt distanţaţi cu forţa, ne spun, sigure pe ele, autorităţile. Ecoul digital al acestui mesaj: comunitatea poate merge mai departe şi dacă membrii ei se văd prin ecrane. Singuri în viaţa reală, dar împreună prin media. “Alone together”, după cum scria Sherry Turkle. Iar “comunitatea” de-localizată, lipsită de limite materiale, corespunde individualităţii dez-trupate, permanent remodelabile. Redefinirea perpetuă a individualităţii este una din ideile fondatoare de care are nevoie distopia tehnologică ce pare iminentă.(15)
  • Strâns legată de reconfigurarea individualităţii este reconfigurarea libertăţii. Cetăţeanul-model, al cărui corp este obedient în utopia statală, capată maximul de libertate abia în distopia digitală, unde corpul nu mai are acces. Free without a body – un slogan cu reverberaţii gnostice(16), care ne sugerează un fapt straniu: fantezia transhumanistă, a abandonului corpului, este alimentată tocmai de fantezia medicală, a übercontrolului corporal.
  • Reconfigurarea libertății se face prin două metafore complementare, ambele accentuând irelevanța individuală, primatul sistemului și necesitatea ajustării permanente a elementelor componente de către un centru de control – mașina de război și creierul global(17).
  • Ambele paradigme solicită, în moduri diferite, obedienţa cetăţenilor. Obedienţei prin forţă impuse de regimul autoritar medical îi corespunde obedienţa prin seducţie a mediului digital. Practic, în premieră mondială, avem şansa unică de a putea alege zilnic între Orwell şi Huxley.
  • Dacă sub dominaţia tehno-administrativă, corpul este sublimat în statistică, în spaţiul virtual, el se sublimează în informaţie, în Big Data, ceea ce nu este decât o trecere de la specie la gen. Astfel, ambele paradigme propun o transcendere întru număr a trupului – una prin reificare politică, alta prin abandon digital. Corpul funcțional, aseptic, al distopiei politice şi corpul fantomatic(18) al digitalului, converg într-un “dincolo” eshatologic. Ceea ce ne aduce aproape de ceea ce cred că este punctul zero al întregii “pandemii” şi concomitent tabu-ul cel mai puternic al epocii noastre: moartea.

4. CREZI ÎN MOARTEA DE APOI?

Deformarea accelerată a relaţiei noastre cu corpul, începută de modernitate şi culminată prin această dublă deztrupare, este de natură să transforme total relaţia noastră cu moartea. Dacă modul nostru de a trăi s-a modificat radical în ultimul secol, cum am putea să credem modul nostru de a muri a rămas neschimbat? A modern life-style calls for a modern death-style, și cred că aici este una dintre cheile esențiale pentru înțelegerea crizei actuale.

Sub accelerarea tehnologică, ultimul secol a scris un capitol important din istoria reificării corpului. E secolul care leagă corpul de lanţurile inefabile ale numărului: corpul muncitorului industrial, disecat și apoi eficientizat de Taylor; corpul soldatului capturat în marele angrenaj al războaielor mondiale; corpul deţinutului din lagăr, al cărui nume a fost înlocuit de număr; corpul sportivului al cărui scop ultim este de a se război cu cifrele prometeice ale recordurilor; corpul fotomodelului standardizat de mantra numerică a lui 90-60-90; corpul pacientului supramedicalizat, a cărui stare de sănătate depinde de echilibrul cifrelor obţinute la examenele medicale; și nu în ultimul rând, corpul protocyborgului contemporan, monitorizat permanent prin aplicațiile mobile, și corpul expus prin social media, a cărui valoare se măsoară, în timp real, prin numărul de like-uri.

Unul dintre efectele acestei fuziuni dintre corp și număr este că viaţa se reduce la o simplă funcționalitate, iar moartea devine o abstracţiune. Același progres tehnologic impune concentrarea masivă a oamenilor în oraşe, iar oraşele sunt cele mai bune locuri în care poţi uita de moarte. Dacă în mediul rural, prin natura sa, moartea este permanent prezentă, de la firul de iarbă cosit la cimitirul încă neexilat la marginea comunității, oraşul – prin artificialitatea sa generalizată, prin viteza sa, prin puterea sa de a fascina şi hipnotiza – voalează magic moartea.

Ideologia progresului este vitalistă, impune ritmuri intense, iar oraşul hipermodern poate prospera numai cu viaţa pe viaţă călcând. Ce fel de moarte i se propune urbanoidului, aflat într-o neîntreruptă stare de extaz (ek – stasis / ieşire din sine), într-un asalt senzorial perpetuu, modulat permanent de către publicitate?

Cum nimeni nu poate medita asupra morţii în plină viteză şi cum însăşi viteza dizolvă percepția materia(19), moartea ni se livrează cu aceeaşi abundenţă şi aceeaşi rapiditate cu care ni se livrează mâncarea fast-food. Cine ar putea estima câte morți imaginare ne-au livrat ecranele mici și mari? Câte cadavre împușcate, arse, înecate, contorsionate? Câte urlete apocaliptice, câte gemete înfricoșătoare, câte scrâșnete turbate? Câți tone de sânge scenografic s-au scurs prin fața noastră? Doar am văzut toate acestea? Doar le-am văzut sau le-am sădit înăuntrul nostru, le-am găzduit, le-am încorporat?(20)

Moartea abstractă a corpului numărabil culminează în ficţiunea cinematografică. Mutilările cinematice ale corpului fac parte din marele nostru ritual de despărțire de propria corporalitate, de condiția noastră biologică, de firea noastră organică. Pentru că ne încurca în marșul nostru optimist către culmile pixelate ale progresului, am evacuat moartea din realitate, dar am proliferat-o nebuneşte pe ecrane. Apoi, de pe aceste ecrane magice, de pe aceste ecrane unde tot timpul moare altcineva, am sorbit cu nesaț moartea, poate cu speranța că, odată ingerată, nu ne va mai bântui. Am consumat atâta junk-death încât nu ne mai putem concepe, darmite medita, la propria moarte.

Sigur, ne putem iluziona găsind explicații palide: că totul ține de public și de ceea “ce se cere”, că ar putea exista o rezolvare politică “dacă s-ar vrea”, că dacă “s-ar face educație”, că dacă “s-ar lua măsuri în acest sens”, ecranele ar putea deveni surse de cunoaștere autentică.(21) Orbiți de promisiunea tehnologică, credem că putem îngurgita, mii de ore pe an, doar conținutul virtualului, fără a ne și adapta la forma sa; însă reducerea comodă a media doar la propriul conținut nu este valabilă, fie și numai prin faptul că, din ecuația corp-tehnologie, ignoră complet primul element. Nu conținutul, ci însăși forma mediului e cea care con-formează corpul, re-formându-ne percepția asupra realității. Într-o conferință din 2010, Eric McLuhan clarifică sclipitor enigma corpului transpus în condiția digitală:

A separa mintea sau sufletul de corp înseamnă a imita moartea. Este acceptat că orice separare dintre corp și minte are ca rezultat moartea. Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității(22)

Poate că acum putem desluși mai limpede paradoxul cu care trebuie să trăim. Paradoxul nostru este acela al unei culturi nihiliste care, deși ne inundă zilnic cu simulacre ale morții, deși distruge mediul natural, deși practică intens avortul, deși încurajează sinuciderea asistată, deși ne seduce cu evadarea din propriul corp în paradisul digital – pe scurt, deşi se ocupă cu gestionarea tehnică generalizată a morţii, nu proslăveşte în mod direct extincţia ori entropia, ci propria versiune de viaţă. O viaţă din care e extirpată forţat inevitabilitatea morţii, care nu poate fi altfel decât dezechilibrată şi redusă la simpla funcţionalitate tehnică. O viață modelată încă dinainte de naștere de imperativul tehnico-medical, care nu se poate încheia decât cu o moarte din care a dispărut orice mister, simplă ca linia dreaptă de pe monitorul EKG.

În marele laborator virtual, unde totul se rezumă la 0 și 1, tehnologia electrică ne-a remodelat corpul și, odată cu el, a impus propriile definiții ale vieții și morții. Și tot ea forjează lumea materială pentru a se conforma acestor noi definiții.

Astfel, nu este deloc suprinzător ca o societate redusă la propriile mecanisme de supravieţuire…

… în care corpurile nu sunt nimic mai mult decât piesele necesare pentru a menţine în mișcarea Marea Maşină Tehnosocială, şi care, de câteva secole bune, şi-a anulat, negat, ignorat sufletul, pentru a-l pierde, în cele din urmă, în cascada virtuală zilnică…

… să se mobilizeze ca pentru un adevărat război și să ceară orice sacrificii pentru viaţă. Ce fel de viaţă? Pentru viaţă-şi-atât, o existenţă funcțional-ficțională, searbădă şi golită de sens, de vreme ce degradarea oricăror altor condiţii necesare vieţii (culturale, economice, ecologice) este cu excepţia celor medicale văzută ca pierdere colaterală sau ignorată cu o seninătate de care numai un specialist pur şi dur poate fi în stare.

Sănătate, că-i mai bună decât toate!, ne urăm în cor, și nu mai e clar dacă e doar o urare sau un strigăt de luptă – fiindcă în faţa promisiunii unei vieţi sigure dpdv medical, suntem gata să renunţăm la orice – drepturi, prietenii, demnitate şi cu siguranţă la exerciţiul gândirii critice. Isterici, duşmănoşi, suspicioşi ca nişte spioni amatori, plutind în mijlocul bulei noastre perfect dezinfectate. Ridicoli, absurzi, absenţi din propria viaţă, oricum ar fi, numai să trăim. Singuri, trişti, fricoşi, numai să fim safe, să avem siguranţa că ne mai putem uita la ştiri şi mâine. Formalişti, seci, aproape morţi pe dinăuntru să fim, numai să rămânem vii pe dinafară.

5. FOARTE SCURT EPILOG

Trupul nu poate fi întreg de unul singur. Persoanele nu pot fi întregi de unele singure. Este greşit să credem că sănătatea trupească este compatibilă cu confuzia spirituală sau dezordinea culturală, sau cu aerul şi apa poluate, ori cu solul sărăcit. […] A încerca să vindecăm doar trupul înseamnă a contribui la distrugerea lui. Vindecarea este imposibilă în singurătate; ea este opusul singurătăţii. Convivialitatea este vindecătoare.” (23)

Wendell Berry, 1977

Nu aș vrea ca acest text, dincolo de faptul că e nepermis de lung, de alambicat şi de imprecis, să lase impresia unui autor trist, melancolic sau deznădăjduit. Și cu atât mai puțin al unui autor care are, vrea ori crede în soluții globale salvatoare.

În loc de concluzii înșirate doct, prefer să spun mai doar atât: cândva, Cineva numit “Dumnezeu în trup” ne-a promis răspicat că “Adevărul ne va face liberi”. Cred că nu putem trăi în adevărul-care-ne-face-liberi dacă nu trăim mai întâi adevărul vieții noastre în propriul nostru corp; adevărul vieții noastre reale printre oameni pe care îi putem privi, lua în braţe, a căror apropiere o putem simți direct; adevărul lui “aici și acum”, al locurilor vii, al momentelor irepetabile și al tăcerilor cu înțeles. Adevărul inefabil al corpului nostru, fără de care nu putem ajunge la sufletul nostru, fără de care nu putem ajunge cu adevărat la semenii noștri, la înțelegerea lucrurilor și la Dumnezeu. Fără de care nu putem fi întregi.

NOTE

1(#) David le Breton, Antropologia corpului și modernitatea, Cartier, 2009, pp. 59-60

2(#) Ideea de “proprietate asupra corpului” nu este universală, ci produsă într-un context cultural specific, postmedieval: “Distincția dintre om și corp este (…) moștenirea istorică a dispariției treptate din definiția persoanei a comunității (ceilalți) și a cosmosului, precum și efectul rupturii care s-a produs în însăși ființa umană. Factor de individualizare pe plan social, în planul reprezentărilor, corpul este separat de individ și perceput ca una dintre trăsăturile sale. Corpul devine un bun, o dublură”- ibidem, p. 45

3(#) Sociologul și filosoful Jacques Ellul dedică relației dintre stat și tehnologie un capitol întreg din lucrarea sa fundamentală The Technological Society (Vintage Books, 1964, prima ediție în franceză a fost publicată în 1954): Din punct de vedere politic, social şi uman, conjuncţia dintre stat şi tehnică este de departe cel mai important fenomen istoric.(p. 233)O altă consecinţă a pătrunderii tehnicilor în stat este că statul întreg devine un uriaş mecanism tehnic (p. 252)Statul modern nu putea fi un stat fără tehnici tot aşa cum un om de afaceri nu poate fi om de afaceri fără telefon sau maşină personală. (p. 253)

4(#) Despre dimensiunea magică a statisticilor, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

5(#) Ivan Illich, în The Rivers North of the Future. The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 210

6(#) Doug Hill, Not so Fast. Thinking Twice about Technology, University of Georgia Press, 2016, p. 118

7(#) În capitolul 11 din Understanding Media, Marshall McLuhan asociază numărul cu simţul tactil. Dacă are dreptate, am putea presupune că transgresia corpului în statistică are funcţia stranie a unei… reîntrupări compensatoare: “Nevoia misterioasă a mulţimilor de a se aduna la un loc şi a ajungeu unii la ceilalţi, caracteristică de asemenea şi marilor acumulări de bogăţie, poate fi înţeleasă doar dacă banii şi numerele sunt, într-adevăr, tehnologii care extind puterea atingerii şi capacitatea de a apuca a mâinii. Pentru că numerele, de oameni sau compuse din cifre, ori unităţile monetare, par să posede aceeaşi magie a încorporării” – vezi Marshall McLuhan, Să înţelegem media. Extensiile omului, Curtea Veche, 2011, p. 163

8(#) Vezi, de exemplu, David F. Noble – Religion of Technology. The Divinity of Man and The Spirit of Invention, Penguin, 1999 și Nicu Gavriluță – Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul, Polirom, 2018

9(#) “Lumea virtuală a fost adesea criticată ca fiind o distragere sau o evadare din lumea reală, fizică. Dar când o pandemie mortală ne afectează pe toți, lumea virtuală – incluzând aici nu doar educația, ci și telemedicina și mâncarea comandată online, este o salvare.”Paul Levinson, în Teaching in the Age of Covid-19, în Petar Jandrić (ed.) – Postdigital Science and Education, august 2020

10(#) Citat în Doug Hill, op. cit, p. 128

11(#) Eric McLuhan şi Frank Zingrone (ed.), Texte esenţiale, Nemira, 2006, p. 386

12(#) Maurice Merleau-Ponty, citat în Ştefan Afloroaei – Despre percepţia spaţialităţii şi orientatio, în Adrian Lemeni şi Diac. Adrian Sorin Mihalache (ed.) – Realitatea şi semnificaţia spaţiului, Basilica, 2014, p. 80

13(#) “Dacă până de curând poziția în spațiu fusese principium individuationis al omului, […] adică: în vreme ce înainte el nu putea acționa acolo unde nu era, iar “a fi” însemnase mereu “a fi într-un anume loc”, astăzi tocmai că poți să fii în mai multe locuri deodată, virtualmente în toate. […]” – Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. II, Tact, 2016, p. 237

14(#) “[trupul] e morfologic constant; în termeni morali: neliber, recalcitrant și încăpățânat; văzut din perspectiva aparatelor: conservator, neprogresist, învechit, nerevizuibil, un lest pentru înălțarea aparatelor.” – Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. I, Tact, 2013, p. 69

15(#) “Tehnologia şi libertatea morfologică merg împreună. Tehnologia permite noi forme de auto-expresie, creând cererea pentru libertatea de a le exersa” scrie cercetătorul în neuroştiinţe Andrew Sandberg, transhumanist. Citat în Jacob Schatzer – Transhumanism and the Image of God, InterVarsity Press, 2019, p. 59.

16(#) Pentru genealogia gnostică a realităţii virtuale, vezi Erik Davis – TechGnosis: Myth, Magic and Myticism in the Age of Information, North Atlantic Books, 2015

17(#) “O mulțime de oameni din Silicon Valley aderă la această teorie a construirii unui super-creier global, în care toți utilizatorii noștri sunt doar mici neuroni interschimbabili, nici unul neavând vreo importanță în sine” – Jaron Lanier, în The Social Dilemma (2020), regia: Jeff Orlowski.

18(#) Termen împrumutat de la Günther Anders, care observa încă din 1956 despre puterea magică a radioului și televiziunii de a transforma lumea exterioară într-o fantomă livrabilă, ca orice altă marfă de consum. Cred că afirmațiile lui sunt cu atât mai valabile acum, în era livestreamingului, zoom-ului și story-urilor. Vezi Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. I, Tact, 2013, p. 145

19(#) Ralph Waldo Emerson scrie despre prima sa călătorie cu trenul: “Matter is phenomenal whilst men & trees & barns whiz you by as fast as the leaves of a dictionary… The very permanence of matter seems compromised & oaks, fields, hills, hithero esteemed symbols of stability, do absolutely dance by you.” Citat în Doug Hill, op. cit, p. 112

20(#) “Individul din societatea hipermodernă ajunge să privească lumea ca şi cum ea ar fi un cinematograf, acesta constituind ochelarii impersonali prin care el vede realitatea în care trăieşte. Cinematograful a devenit formatorul unei priviri globale [S.M.] asupra celor mai diverse sfere ale vieţii contemporane.” – Gilles Lipovetsky, Jean Serroy – Ecranul global, Polirom, 2008, p.25

21(#) Ideea este însă nu doar falsă, ci și perimată – https://convergente.ro/poate-cea-mai-periculoasa-idee-despre-tehnologie/. Pe această premisă generală a neutralității tehnologiei (adică a perceperii tehnologiei ca simplu instrument care poate fi controlat în mod complet rațional de către om către un bine sau către rău, ca pe o formă în care poate fi turnat orice conținut fără ca acesta din urmă să fie modificat) – se bazează de asemenea întreaga industrie a educației digitale, în plină expansiune în era “pandemiei”.

22(#) Eric McLuhan, Noii nomazi. Opt caracteristici ale audienței electrice de masăhttps://convergente.ro/noii-nomazi-opt-caracteristici-ale-audientei-electrice-de-masa/

23(#) Wendell Berry, The Body and the Earth în The Art of Commonplace. The Agrarian Essays of Wendell Berry, Counterpoint, 2002, p. 99

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Trupul si sufletul – ca un intreg – inseparabil . Nici nu putem desprinde trupul de exista sufletului si nici sufletul de existenta trupului . Unul fara celalalt nu poate exista . Nasterea noastra -privita ca pura intimplare – nu noi (persoana )am dorit ,am cerut ,sa venim in aceasta lume si nici nu dorim sa murim si murim intimplator atunci cind tot intimplarea ne pune in fata ceea ce noi numim moarte . Sufletul si trupul se nasc si mor in acelasi timp o data cu noi . Diferenta intre viata si moarte , asa cum o cunoastem fiecare dintre noi – este pret- de o milionime de secunda . Revenind la onlineul lucrurilor si a invataturilor ,nu va pot zice decit ca omenirea nu se poate intoarce la oamenii care cindva credeau cum ca la o viteza de peste 40 km/ora trupul omului se dezintegreaza sau care inca mai cred ca daca stai in fata televizorului prea multa vreme orbesti .Multa lume inca mai crede ca pamintul este plat si sta asezat pe patru broste testoase , sau ca vaporul pluteste deasupra apei , sau ca antenele de felul 5 G produc cancer , sau ca virusul este cumva o pacaleala facuta de nu stiu cine , sau ca fara Dumnezeu nu putem ajunge la sufletul semenilor nostri , asa cum inca unii tot cred ca invatamintul online este monstruos . Beneficiile invatamintului -online – sunt evidente si ele tin de cunostere si accesul nemijlocit la cunostere , de eliminarea tuturor situatiilor in care profesorul putea fi parte doar a unor simpatii , de eliminarea tuturor agresiunilor ce erau si ele parte , a disputelor intre elevi , de reinventarea unor aptitudini ce tin de noua cunoastrere necesara pusa pe seama profesorilor, de imbunatatirea vocabularului si de obligativitatea cunosterii unor limbi -terte- fie doar pentru a putea folosi la modul concret si a accesa textele originale puse sau supuse discutiei . Intr-un final toate acestea innobileza gindirea si a elevului si obliga la asta si profesorul . Nimic nu poate fi mai benefic decit asta . Poate ,vom fi capabili in viitor sa nu ne mai autoamgim si poate vom incerca sa nu mai cautam explicatiile tuturor neintelegerilor sau dezamagirilor nostre in divinitate , indiferent ce nume poarta aceasta divinitate si unde crede fiecare ca ar exista ea . Absolut totul in acest univers este parte a intimplarii , intimplare ce a putut genera, in niste conditii anume, tot ceea ce ne inconjoara . Pamintul nu are corespondent in univers , nu exista ceva macar asemanator lui ,in acest moment si nu exista nici ceva similar raportat la aceasta structura a materiei , numita Terra , niciunde in universul cunoscut sau necunoscut . Posibilitatea ,ca o structura similara Pamantului ,ce contine viata in forma actuala concomitent cu existenta Pamintului , este zero . Asa ca sa ne bucuram ca avem aceasta irepetabila sansa de a trai aici si acum pe aceasta planeta .

    • Dacă înaintașii noștri ar fi avut brusc revelația traiului întâmplător pe aceasta planeta în momentele cruciale ale istoriei, ne-am mai fi numit noi astăzi români și țara noastră România?

  2. Afirmația malițioasă ca acum statul face legi care gestionează interacțiunea corpurilor pare să vină din panoplia teoriilor conspirationiste. Ststul face legi care reglementeaza interacțiunea corpurilor de cand e lumea; un singur exemplu, statul ne spune cand sa mergem la razboi sa ucidem in interesul natiunii sau al promovării democrației în lume, etc. Paradoxal sunt mult mai puțini cei care protestează cand începem un război decât cand ni se spune sa ne spălăm pe mâini, sa stam la 1.5m distanța și să purtam mască ca sa-i protejăm pe cei din jurul nostru. Si asta e valabil mai peste tot.

  3. Mda. Excelent articolul, verva impresionanta, si sincer legaturi/conexiuni/informatii care sunt evident interesante, noi, provocatoare, indeamna la reflectie filozofica. Multumesc!

    Dar: lasand filozofia la o parte: daca masurile de distantare [ecrane, online, masca, etc] nu sunt luate, e clar ca pandemia explodeaza. Fine. Adica, ptr inteles: e clar ca sectiile ATI [si nu doar ATI, toti medicii] vor fi coplesiti. Deja in martie-mai au fost extrem de multi in stare te burn-out, gata sa clacheze. Experienta proprie in familie. OK. Nu vrem screens etc? Fine. Sunt de acord cei care nu vor sau care se plang metaforic apropos de ce [whatever nasol] e cu experienta asta online, sunt ei de acord sa semneze un legally-binding act, ca atunci cand/daca se vor imbolnavi de COVID, ptr ca se pare ca masurile de distantare nu le vor, o sa stea acasa si NU o sa faca NICI o cerinta la sistemul medical? Adica, lasa sistemul medical liber ptr ailalti care s-au conformat distantarii?

    Daca da, mesajul articolului mi-e 100% clar, si e chiar frumos si coerent.

    Daca nu: si cu dansa-n-transa si cu sufletul in rai, nu se poate.

    • Atata paguba ca explodeaza! se mai autoregleaza Pamantul!
      Bineinteles, ar fi cam rau pentru banci – s-ar reduce numarul celor care au nevoie de credite! :P
      Ok, sunt de acord sa las „sistemul medical liber”! CE viatza lu’ Peshte e aia, pe care o traiesti mereu in Frica, FricaFricaFrica?
      Azi e COVID19, maine o sa fie COVID20 – si tot asa!!
      Merde!

      • Bine, am inteles. Daca dvs lucrati ca medic, si stiti ce e aia sa iti arda mainile de la dezinfectant; sa stai cu masca in casa ptr ca risc; sa faci N dusuri pe zi si sa te doara pielea ptr ca esti posibil infectat; sa duci la morga X oameni pe zi, de-aia care se sufoca; sa fii close to burn-out ptr ca spitalul in care lucrezi clacheaza ptr ca cretini care se infecteaza si iau locurile pacientilor ‘uzuali’ [cancer, operatii, etc] pe care tre’ sa-i amani personal ca nu e locuri, ptr ca COVID; cand nu mai ai oxigen pe sectie si vezi literally cum se sufoca unii pe sala; atunci mai vorbim. OK?

  4. In opinia mea nu pandemia este ce care a provocat „pierdera corpului” , pierderea in sine fiind o actiune de moment care se intampla instantaneu asa cum cade un portmoneu dintr-un buzunar fara sa fie observat, termenul mai potrivit fiind descompunerea, un proces lent inceput cu mult inaintea acestei catastrofe naturale, catastrofe naturale general privind pe care din ce in ce mai multi oameni nu le mai pot gestiona.
    Drumul catre pierderea liberatii a inceput o data cu aparitia noilor technologii de comunicare in masa, a retelelor de socializare, a diferitelor platforme online etc.ect. cea mai mare inventie a omului de dupa masina cu aburi, internetul devenind motorul acstui proces.
    Rolul si rostul internetului a fost deturnat datorita pierderii controlului asupra sa , a aparut deep netul parte din el fiind dark unde se pot desfasura activitati ilegale de tot felul care pun le grea incercare insasi esenta democratiei si a legilor care ar trebui sa ne protejeze de violenta si pierderea proprietatii private.
    Reconfigurarea libertatii este nu altceva decat pierderea ei, nu este o pierdere violenta, este un lenta la care suntem insasi partasi, o acceptam cu ochii deschisi si fara mari proteste.
    Aproape fiecare din noi poarta „organul de control” asupra sa, il foloseste din plin, se lasa de el manipulat, influentat si condus pe drumul catre noua „reconfigurare a libertatii”, este telefonul mobil.
    Obedienta cetatenilor nu este doar una medicala, este totala si cuprinde intrega viata strans legata de telefonul mobil.
    Cei care l-au inventat poate la inceput nici nu si-au dat seama de efectele care pot aparea insa statul, institutiile sale de forta au descoperit foarte repede potentialul enorm al acestui obiect.
    Daca inaintea sa a fost nevoie de mult „manpower” astazi datele necesare sunt puse la dispozitie de fiecare din noi, cu sau fara stiinta noastra, stocarea patologica a datelor de catre cei care le folosesc fiind parte a foamei de energie, cu alte cuvinte, pariticipa la fenomenul incalzirii globale si ca exemplu intr-o tara europeana dezvoltata este nevoie de capacitatea a 4 centrale termonucleare pt necesarul de curent cu care functioneata serverele unor agentii guvernamentale.
    Nu va mai aventurati in gasirea unui raspuns la forta divina, forta „divina” sunt cei de pe pamant care acapareaza sufletele noastre, schimba comportamente sociale si individuale.
    Dupa Yuval Harai in cartea sa „Homo deus” moartea devine in cativa zeci de ani, o problema technica, ea putand fi depasita la inceput de cei cu bani multi, o data cu dezvoltarea noilor technologii, accesibil pt cat mai multi si se pune intrebarea pe care Freddy Mercury si-a pus-o cu mult inainte anticipand ceva.

    There’s no time for us
    There’s no place for us
    What is this thing that builds our dreams
    Yet slips away from us?
    Who wants to live forever?
    Who wants to live forever?
    There’s no chance for us
    It’s all decided for us
    This world has only one
    Sweet moment set aside for us
    Who wants to live forever?
    Who wants to live forever?
    Who?
    Who dares to love forever
    Oh, when love must die?
    But touch my tears with your lips
    Touch my world with your fingertips
    And we can have forever
    And we can love forever
    Forever is our today
    Who wants to live forever?
    Who wants to live forever?
    Forever is our today
    Who waits forever anyway?

    • „Drumul catre pierderea libertatii” a inceput de cand omul s-a organizat in societati – fie ele triburi, fie grupuri spontane de vanatori samd… de fapt, Omul n-a fost NICIODATA „liber”. Singura (eventuala) parte „libera” a lui este fantezia – daca n-o fi si aia, cumva, influentata de „cultura”! >:

      • O data cu inceperea agriculturii si trecerea la viata sedentara, personal fac referire la omul modern, cel rezultat in urma inclestarilor din sec. 20.
        Acum suntem pe cale sa renuntam de buna voie la libertate, intradevar o performanta nemaiintalnita.

  5. Depinde doar de noi cit permitem sa pierdem. Dacă facem parte din cei ce se lasă spălați pe creier de mesaje gen „nu vom reveni la normalitate /ne vom obișnui cu masca /vom trece totul în online” atunci pregătim cu mina noastra o distopie ce va arata ca o combinație între Matrix și regimul actual chinez. Dacă în schimb doar așteptăm să treacă mizeria asta de pandemie vom putea relua viata de unde s_a oprit, cu bune și rele, cu online și off-line, cu tot ce face viata sa merite sa fie trăită.

    • Cam asa cred si eu. Imi place articolul cu toate ca sunt convins ca nu m-as intelege cu autorul. Se opune metodei stiintifice (ca de fapt asta e povestea cu statistica, evaluarea riscului, ruperea corpului de minte) fiindca nu-i convine lui, ca-i place mai mult povestea cu suflete. Ramane doar atat pentru mine fiindca, chiar daca cred ca are ceva de spus, textul e argumentat doar pentru cei religiosi.
      Trebuia sa fiu mai atent la bibliografie – nu doar ca nu am citit ceva de oamenii aia, nici nu am auzit de vreunul. Not my cup of tea.

      • Ba nu se opune metodei stiintifice! Ii arata doar niste limite – si efectele asupra noastra.
        Oricum: nu vad cu ce e mai breaza religia „stiintei” (ca unii au facut din asta o adevarata „religie”, in loc sa o foloseasca ca pe un simplu instrument ce este) decat celelalte religii – primele realizari tehbice ale omenirii au venit pe o linie religioasa.
        Interesant ca n-ai auzit de nici unul! Doua dintre cartile lui Marshall McLuhan (daca nu chiar trei, nu-mi mai amintesc precis) au aparut la noi inca de pe vremea lui Ceausescu. Editura Tehnica!

      • CIne cauta, gaseste…
        La un [fel de] capat incepe sa inteleaga ca fara suflet nu e viata de om.
        … mai cauta si gaseste ca daca nu faci o prioritate din ingrijirea sufletului, degeaba faci „burta mare” si te umpli de bani si titluri…

      • @Codruta: Nu cred ca aici e locul pentru o disputa religie-stiinta. De lucrul acesta ar trebui sa fie constienti si cei care publica texte. Pe site, sunt prea multe articole cu tematica religioasa, foarte atent concepute, de acord, dar in opinia mea nu ar trebui acceptate (ori sa fie acceptate doar ele). Combinatia e un mare turn off.
        Pentru o persoana ca mine, majoritatea sunt pierdere de vreme. Ar fi cinstit ca macar sa li se puna o cruce neagra langa titlul, daca nu se poate o alta rubrica.

  6. Articol solid mult peste media Contributors unde mulți se imbulzesc să scrie la turbo și deja s-au diluat și nu iși dau seama, vor să fie mereu afișați și ne chinuie cu repetițiile lor.

    Acest articol este profund original și reflexiv. O să revin cu analize, deocamdată mă uitam că repede au sărit covidologii să ne sperie cu apocalipsa. Ei își mai fac incă iluzii că guvernele pot opri progresia naturală a epidemiei. Se pare că Suedia o duce in continuare mai bine fără să își fi demolat economia și să facă datorii.

    Pe mine mă distrează cum la inceputul pandemiei cand erau 190 de cazuri ne terorizau covidologii să stăm acasă și acum cand au ajuns 1500 ne-au pus tot progresiștii civilizați să ne imbulzim să-i votăm și au făcut miting-uri de fericire la grămadă să celebreze victoria, asta a fost bună. Ipocrizie eternă.

    • Da, e o perpetua sursa de distractie cum de esti mai precaut cu un lucru necunoscut si mai putin precaut atunci cand il cunosti. Absolut incredibil si paradoxal.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Silviu Man
Silviu Man
Pe diplomele mele scrie că sunt licențiat în Drept (Universitatea din București), master în Antropologie (SNSPA), dar, în ciuda diplomelor, activez ca actor independent de teatru & performance non-verbal la Compania9 din București. Sunt interesat de filosofia tehnologiei, ecologie media, antropologie corporală, agricultură sustenabilă și alte tărâmuri. În 2016 am tradus în românește celebra lucrare de ecologie media a lui Neil Postman - Amusing Ourselves to Death (Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, editura Anacronic).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe...

Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.