duminică, noiembrie 27, 2022

Cum pare a fi fost critica teatrală românească în primul deceniu post-revoluționar

Cea mai recentă carte a Mirunei Runcan –Atelier de restaurări teatrale, având subtitlul Studii de reconstrucție critică și retorică a spectacolului. 1990-2000 (Editura Tracus Arte, București, 2022)- înseamnă continuarea firească și recunoscută ca atare a celorlaltor trei volume anterioare. Publicate la aceeași editură sub titlul Teatru în diorame și cu subtitlul Discursul criticii teatrale în comunism.

Problema principală pe care încearcă să o elucideze în cele peste 370 de pagini ale volumului recent apărut și lansat în cadrul de abia încheiatei ediții a Festivalului Național de Teatru este cum a evoluat sau dacă chiar a evoluat cu adevărat respectivul discurs în primul deceniu de după Revoluția din Decembrie 1989. Adică, mai concret. S-a modernizat, a știut el să profite de dispariția oricărui control ideologic? S-a îmbogățit tematic și metodologic? A acompaniat cuminte ceea ce s-a întâmplat, bine sau rău, în teatre ori chiar a încercat să stimuleze instaurarea supremației binelui? A salutat și stimulat tendințele de înnoire, de conectare la alte moduri de a face teatru decât cele, hai să le numim, clasicizate, sau, dimpotrivă, a dat dovadă fie de opacitate, fie a făcut opoziție de-a dreptul? Masivele operațiuni de împrospătare ale rândurilor criticilor și/sau cronicarilor (la un moment dat, autoarea cărții subliniază, pe drept cuvânt, imprecizia pernicioasă în delimitarea celor două noțiuni si, pe cale de consecință, profesiuni) s-au concretizat în dinamizarea discursului critic? În reformarea, reformularea sau chiar dinamitarea a ceea ce înțelegem, mai mult sau mai puțin corect,  că ar putea fi numit modelul Silvestru? Sau nu cumva noii condeieri ( din păcate citați cam de-a valma și cu niscaiva greșeli de apartenență generațională, plasați cam toți și nu riguros exact sub semnul optzecismului) au fost striviți de presiunea modelului? De cutumă. De pildă, de obligația percepută drept sacrosanctă de a începe cu o amplă analiză a textului urmată de o comentare mai mult sau mai puțin amplă a viziunii regizorale și mult mai puțin de cercetarea în profunzime a jocului actoricesc ori a scenografiei. Faptul că un număr, totuși, consistent de spectacole produse în perioada supusă analizei au trecut dincolo de granițele țării, unele având chiar premiera în străinătate, a avut o cât de mică influență pozitivă asupra criticii, a înnoirii acesteia sub toate aspectele, sau, pur și simplu, cronicarii s-au mulțumit să le însoțească în turnee și să scrie reportaje elogioase? Uneori chiar falsificând patriotic realitatea și supradimensionând amploarea primirii și a succesului repurtat  pe alte meleaguri.  Ce se ascunde în spatele etichetei destul de în vogă în anii 1990-2000 producție de export?  Cum au fost calificate, de pildă, unele spectacole semnate regizoral de Silviu Purcărete sau Mihai Măniuțiu.  Ascunde eticheta în cauză numai dorința de individualizare sau, mai curând, probează o crasă  neînțelegere sau respingere a noutății? Au avut acest gen de producții efecte pozitive asupra ansamblului spectacolelor din țară și asupra calității analizării acesteia sau din contră?

Miruna Runcan alege un număr de 9 regizori – Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater, Tompa Gábor, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Theodor Cristian Popescu – din a căror creație reține un număr de două-trei spectacole socotite a fi adus, în acel moment, ceva nou în teatru. A fi produs oarecare revoluții ori a fi conținut sâmburii pentru acestea. De observat că dintre cei 9, doar Theodor- Cristian Popescu înseamnă un nume cu adevărat nou. El este singurul  nouăzecist din listă. Nou este, adevărat, și Alexander Hausvater, un cvasi-necunoscut în România atunci când a montat la Odeon …au pus cătușe florilor sau La Țigănci, dar care avusese deja câteva succese în Canada. Devenită țară de adopție după plecarea, la vârsta copilăriei, de la București și după un scurt popas în Israel. Spectacolele alese sunt reașezate în momentul istoric în care au fost create. Bine surprins de autoare. Un moment nu întotdeauna prielnic fiindcă și după 1989 s-au manifestat obstacole. Și nu doar de natură economică, ci și ținând de amestecul politicului în creație. Îndeosebi în timpul interminabilei guvernări (1992-1996) a lui Nicolae Văcăroiu. Aceste din urmă obstacole au fost mai pronunțate în cazul producțiilor semnate de Andrei Șerban, de Victor Ioan Frunză, de Mihai Măniuțiu, de Alexander Hausvater, de Alexandru Dabija. Cu alt gen de intruziuni a avut de-a face tânărul Theodor Cristian Popescu atunci când a pus în scenă Îngeri în America.

După ce reconstruiește cadrele esențiale ale momentului în care un anume  spectacol a ieșit la public, Miruna Runcan supune analizei felul în care acesta au fost comentat de critici.

Autoarea cărții își ia tot felul de măsuri de precauție. Subliniază în câteva rânduri că nu are pretenția exhaustivității. Nici în privința selecției  spectacolelor, nici în aceea a alegerilor comentariului critic convoca la examen la mai bine de 20 de ani după ce a văzut lumina tiparului. Cronicile citate, analizate, lăudate, criticate, adesea beștelite, din păcate, multe în funcție de umorile și simpatiile proprii, sunt mai toate din publicații bucureștene.  E vorba despre mensualul de specializate Teatrul azI ( a cărui istorie zbuciumată nu este, din păcate, chiar foarte corect rezumată), despre Scena  (apărută pe piață de abia în 1998), România literară ( din perioada lui Valentin Silvestru ca și din aceea a Marinei Constantinescu, titulari succesivi ai Cronicii de teatru), Contemporanul, 22, Rampa, Observator cultural, Adevărul literar și artistic, etc. Sunt evident nedreptățite revistele din provincie la a căror colecții e azi ceva mai dificil de ajuns. Aceasta necesită un efort pe care, ca și în cazul Teatrului românesc în diorame, Miruna Runcan nu s-a arătat dispusă să îl facă. De fapt, în totalitatea ei, cartea lasă impresia că a fost întocmită cam în grabă. Cam contra-cronometru. Pentru a întări opinia că profesoara de la Cluj e cea mai harnică din țară. De aici și faptul că vreo câteva capitole nu sunt decât refacerea sau reactualizarea unor studii anterior publicate, de aici realitatea că unele subcapitole (precum cel dedicat spectacolului cu Cântăreața cheală și nu numai) sunt vizibil expediate. Cele mai multe referințe sunt împrumutate din cartea Modelul teatral românesc, chiar a Mirunei Runcan ca și din altele tot ale ei. De unde inducerea incorectă a ideii că ea și numai ea a avut întotdeauna dreptate. În rest, ceilalți au mai greșit, nu au văzut întotdeauna ceea ce trebuia. Infailibili nu au fost nici Victor Scoradeț (cel care are parte de cele mai multe elogii), nici Marian Popescu, nici Marina Constantinescu. Miruna Runcan pare să fi ajuns la sentimente nițeluș mai bune în privința lui Valentin Silvestru. În Teatru în diorame respectivul criticate fiind demonizat dincolo de marginile iertate. Respectivul critic are totuși parte și de critici, și de observații ironice. Corigentă, fără drept de reexaminare este declarată Alice Georgescu. Cel mai activ condei de la Teatrul azi și, mai apoi, de la Scena. Față de care profesoara de la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Cluj nutrește o antipatie detectabilă de la o poștă. Care nu știu cum se împacă cu pretențiile de deontolog incontestabil ale autoarei cărții.

Atelier de restaurări teatrale se deschide cu un capitol teoretic numit Analiză retorică și arheologie critică. O perspectivă metodologică. Și acesta publicat într-o primă formă odinioară. În anul 2020, în al doilea volum Amăgitoarea primăvară al trilogiei Teatru în diorame. Pesemne textul este reprodus și în noua carte în virtutea principiului Repetiția este mama învățăturii. Numai că nici în actuala formă studiul în cauză nu a înlăturat impresia de prețiozitate. De academism căutat, mimat, de limbaj menit să rupă gura târgului. Citindu-l, gândul m-a dus la Improvizația de la Alma a lui Ionesco și la criticii teroriști satirizați acolo de autorul Lecției.

Miruna Runcan- ATELIER DE RESTAURĂRI TEATRALE. STUDII DE RECONSTRUCȚIE CRITICĂ ȘI RETORICĂ A SPECTACOLULUI; Editura Tracus Arte, București, 2022

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

 Colocviu la NEC:  Languages of Hospitality. The Legacy of André Scrima in Lebanon 24 noiembrie a.c. Se poate urmări prin intermediul aplicației Zoom.

André Scrima(1925-2000), monah ortodox de origine română, a viețuit pentru mai bine de trei decenii în Liban (1961 – 1991), între mănăstirea ortodoxă antiohiană Sfântul Gheorghe, din localitatea druză Deir-el Harf și Beirut, unde a predat la Universitatea Saint-Joseph și la Universitatea Saint Esprit, Kaslik.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro