Studiu de caz: Republica de la Weimar
Studierea istoriei Republicii de la Weimar ar trebui să fie obligatorie pentru toți politicienii: atât pentru cei care se prezintă drept faruri ale apărării valorilor democratice, cât și pentru aceia care, sub faldurile discursului democratic, fac tot posibilul să dezechilibreze diferitele sisteme politice. Unii ar putea încerca să evite greșelile din trecut, alții ar putea regăsi în această perioadă un adevărat manual de dinamitare a democrației.
După o tranziție dureroasă, cu o inflație fără precedent, cu datorii de război imense, Germania părea că, începând cu anul 1924, urmează calea stabilizării. Partidele cu orientări democratice puteau forma cu lejeritate majorități parlamentare, iar traumele din anii postbelici păreau a fi depășite. O lume mai bună se ivea la orizont. La alegerile din decembrie 1924, comuniștii obținuseră 9% din voturi, iar național-socialiștii 3%. Extremismul politic putea fi identificat, dar părea marginal și lipsit de efecte politice.
Nici în 1928 lucrurile nu s-au modificat semnificativ din această perspectivă: comuniștii au ajuns la 10,6%, iar naziștii au scăzut la 2,6%. Comparativ, social-democrații conduceau în preferințele electoratului, cu 29,8%, fiind urmați de conservatori (14,2%) și de Partidul de Centru, reprezentant al catolicilor germani (12,1%). Liberalii, divizați în Partidul Democrat German (DDP) și Partidul Poporului German (DVP), au obținut 4,8%, respectiv 8,7%.
Debutul crizei economice și influența pe care efectele acesteia au avut-o asupra ascensiunii național-socialismului sunt unanim acceptate. Cu toate acestea, nu criza economică în sine a făcut posibilă dinamitarea republicii weimariene. Cel puțin la fel de importantă a fost reacția establishmentului politic la acest fenomen. Sau, mai degrabă, lipsa unei reacții adecvate.
În fiecare dintre partidele politice apărătoare ale sistemului democratic existau grupări divergente care se luptau pentru putere în propriul partid, ceea ce a contribuit la slăbirea unității și la crearea unei imagini de slăbiciune în fața propriului electorat. Încercările de coaliție dintre partidele amintite au eșuat din cauza divergențelor. Pericolul extremist a fost subestimat, iar neînțelegerile dintre acestea au compromis coalițiile realizate.
Măsurile de redresare economică au lovit direct în interesele propriului electorat. Invocarea realităților economice nu a putut tempera nemulțumirile din ce în ce mai numeroase. Aplicarea viziunii liberale clasice în situație de criză a însemnat o politică bazată pe reducerea cheltuielilor publice, scăderea salariilor și limitarea cheltuielilor sociale. În locul unor soluții menite să reducă șomajul și să ofere sprijin categoriilor lovite de criză, partidele tradiționale au rămas prizonierele unei ortodoxii economice care cerea sacrificii tocmai din partea acelora de a căror loialitate politică depindea supraviețuirea sistemului democratic. Această opțiune a agravat sentimentul de insecuritate socială și a accentuat ruptura dintre partidele care apărau republica și alegătorii lor, tot mai convinși că sistemul politic nu mai era capabil să le protejeze interesele.
Nu ar trebui uitat faptul că, în perioade de criză, apelul la rațiune rămâne fără ecou. Realitatea contează din ce în ce mai puțin, iar percepția asupra realității este cea care primează. Atunci când oamenii sunt convinși că trăiesc o criză, când lipsa de sens și sentimentul sfârșitului îi copleșesc, statisticile își pierd relevanța. Conștiința germanilor că trăiau un moment de răscruce a fost augmentată de propaganda nazistă, de condamnarea unei lumi aflate în derivă. Discursul național-socialist a prezentat criza conjuncturală drept dovada prăbușirii iminante a „vechiului sistem”.
Constatând ascensiunea național-socialismului, mulți dintre liderii partidelor aflate până în acel moment la guvernare au considerat că ceea ce îi favoriza pe naziști era aflarea lor în opoziție. Astfel, a apărut un curent întâlnit din ce în ce mai des, conform căruia includerea naziștilor la guvernare i-ar fi temperat și ar fi demonstrat electoratului incompetența acestora.
De aici până la colaborarea cu NSDAP n-a fost decât un pas, iar primii care le-au deschis ușa colaborării politice naziștilor au fost conservatorii, prin liderul acestora, Hugenberg, deținătorul unui adevărat imperiu al presei.
Pentru foarte mulți germani, înainte de începutul anilor `30, Hitler era o simplă relicvă a tumultoșilor ani de după încheierea războiului mondial. Colaborarea conservatorilor și articolele favorabile la adresa politicii naziste l-au readus pe Hitler în prim-planul vieții politice.
Înainte de a cuceri statul german, printr-un proces fără precedent de „estetizare a politicului”, național-socialismul și-a apropriat o parte însemnată a spațiului public. Prin critica „spațiului experienței”, național-socialismul a devenit, pentru mulți germani, expresia „orizontului așteptării”. Nevoia de sens i-a făcut să ignore antisemitismul mișcării și violența îndreptată împotriva celor considerați a fi dușmani politici.
În condițiile în care „vechea” lume politică oferea imaginea dezbinării, nesiguranței și a ignorării propriului electorat, naziștii creau iluzia unității, a siguranței și a unei soluții prin care să fie rezolvată criza economică. Iar ziarele patronate de conservatorii germani au contribuit din plin la răspândirea acestei imagini la nivelul întregii Germanii.
Nazismul le-a promis germanilor tocmai ceea ce celelalte partide politice uitaseră să mai ofere: speranța depășirii crizei. Tocmai din cenușa republicii weimariene urma să renască națiunea germană. Succesul electoral al național-socialismului s-a bazat și pe această capacitate de a înlocui sentimentul sfârșitului cu promisiunea unei „palingeneze naționale”.
Implicarea în viața politică a Republicii de la Weimar a fost extrem de ridicată, participarea la vot depășind și pragul de 80%. Cu toate acestea, electoratul nu se identifica în totalitate cu un anumit partid politic. Loialitatea la care sperau liderii partidelor democratice s-a dovedit o simplă iluzie. Loviți în propriile interese, simțindu-se trădați de cei pe care îi votaseră, mulți dintre germani și-au îndreptat opțiunile către național-socialiști, cu sentimentul acut al lipsei unei alternative.
Sloganurile electorale naziste făceau adesea referire la lupta împotriva „sistemului”. Iar mulți cetățeni germani s-au identificat cu acest mesaj pentru că sistemul politic weimarian a încetat să-i mai reprezinte.
Pe de altă parte, nazismul nu trebuie analizat doar ca fenomen al unei conjuncturi strict germane, ci și în contextul unei crize europene mai largi, în care mișcări politice asemănătoare au mobilizat teme recurente precum respingerea democrației liberale, cultul mobilizării maselor, legitimarea violenței și promisiunea unei regenerări naționale. Germania reprezintă exemplul paradigmatic, dar nu singurul în care radicalismul fascist a exploatat în propriul interes criza politică.
La alegerile din iulie 1932, rata participării la vot la nivel național a fost aproape de neimaginat: 84,1%. NSDAP a devenit cel mai votat partid, obținând 37,3% din voturi. Cu toate acestea, nu trebuie ignorat faptul că cei mai mulți germani nu i-au votat pe naziști. Atitudinea elitelor politice a fost cea care a făcut posibilă numirea lui Hitler drept cancelar al Germaniei, într-un guvern în care naziștii erau minoritari.
Iluzia că participarea la guvernare ar fi temperat discursul extremist și ar fi compromis politic nazismul a contribuit decisiv la distrugerea democrației germane, iar, pe termen lung, consecințele s-au răsfrânt asupra întregii umanități.
Bibliografie orientativă
Evans, Richard J., Al treilea Reich, Vol. 1, traducere Alin Matei, RAO International Publishing Company, București, 2009.
Gentile, Emilio, The Struggle for Modernity: Nationalism, Futurism, and Fascism, Praeger Publishers, 2003.
Griffin, Roger, Modernism and Fascism: The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave Macmillan, 2007.
Hamilton, Richard F., Who Voted for Hitler?, Princeton University Press, 2016.
Kershaw, Ian, Hitler. 1889-1936: Hybris; traducere din limba engleză de Diana Popescu-Marin, Editura Litera, București, 2023.
Kermode, Frank, The Sense of an Ending: Studies in the Theory of Fiction, Oxford University Press, 2000.
[1] Imagine preluată din Richard F. Hamilton, Who Voted for Hitler?, Princeton University Press, 2016, p. 476.
„Studierea istoriei Republicii de la Weimar ar trebui să fie obligatorie pentru toți politicienii…”
Probabil că o studiază.
Și nu atât politicienii, cât mai ales specialiștii lor în marketing politic.
Iar experiența confirmă zilnic un adevăr elementar…
Manipularea [prin mass-media] bine făcută este întotdeauna eficientă.
Contează doar suma investită.
Referindu-ne la oile noastre, recent, era cât pe ce ca România să aibă un președinte despre care foarte puțini auziseră cu două luni înaintea alegerilor.
Anularea alegerilor – nedemocratică și fără vreuna din promisele explicații – a relevat că formațiunile politice ale șarlatanilor „suveraniști-extremiști” au fost „confecționate” de cel mai mare partid din România (PSD) cu sprijinul „serviciilor”, pe model PRM, conform Strategiei Hrebenciuc.
Cel mai important partid din România (PSD) le-a dat „suveraniștilor-extremiști” voturi în alegeri, iar al doilea partid ca importanță (PNL) le-a finanțat campania online.
Faptul că astăzi România este membră UE și NATO face, din diferite motive, puțin probabilă instaurarea unui regim politic „războinic” la București, care să genereze un conflict [militar] cu alte state membre.
Un argument, spre exemplu, este că cleptocrația din România este precum un parazit, care nu dorește moartea gazdei, ci supraviețuirea ei, pentru a continua să extragă resurse [din averea publică] pe termen lung. Apartenența la UE și NATO lărgește aria resurselor.
Pe lângă cauzele interne enumerate de autor, se mai pot adăuga și cauze externe, și anume condițiile de pace nedrepte impuse de câștigătorii WW1, în special de Franța. Intern, mai există potențial și amenințarea comunismului, o temă vehiculată nu numai în Germania,dar și prin Franța, Italia, Spania, UK, etc. Marea Criză din 1929-1933 a fost însă cea care a pulverizat sistemul democratic fragil din Germania și a accelerat accederea la putere a lui Hitler.
Autorul pare a vrea să facă o comparație între ce s-a întâmplat în Germania în anii 1930 și ce se întâmplă în România în prezent. Și anume că, în lipsa unei soluții/speranțe oferite de partidele „mainstream”, există pericolul basculării societății spre un fel de naționalism-socialism(câtă similitudine cu denumirea din Germania!) extremist care, ca soluție politică, să fie PSD+AUR.
Totul pe fondul, vai, al crizelor economice suprapuse, al crizelor internaționale și amenințărilor militare, a deteriorării nivelului de viață, al lipsei speranței și a perspectivelor asupra viitorului. Acum poporul se află într-o teribilă dilemă: democrație occidentală SAU autoritarism asiatic?
Ar fi păcat ca România să gliseze spre Est. În definitiv, ce se poate aștepta să ne vină ceva bun din Est? Faptul că Europa ne-a deziluzionat nu ar trebui să ne facă să basculăm furioși spre Est. Clasa noastră politică se joacă cu focul și cu Viitorul țării. Ultimele acțiuni politice interne ale PSD+AUR+ND tocmai asta par a vrea să spună: ne-am săturat de Europa și vrem orice altceva. Periculos!
Rezultatul recentelor alegeri din Ungaria ne contrazic .chiar daca Istoria si greselile ei par repetative iar cetatenii par a repeta gindirea istorica a trecutului si dorinta instinctiva de maretie nationala (vezi si Romania ) acum lucrurile sunt mai complicate .Aparitia UE nu lasa loc indoielii majoritare .Acesta este imensa gaselnita a franco – germanilor la care extrem de surprinzator dar eficace , s-a aliat si Marea Britanie chiar dupa parcursul nefericit cu Brexit .
O natiune isi poate deregla parcursul si poate repeta greselile trecutului dar posibilitatea ca intreg spatiul European sa faca asta concomitent este aproape imposibil de realizat .Exemplul Ungariei este desavarsit .In contra partida noul nostru Presedinte (devenit deja vechi ) doreste , probabil la comanda MAGA, sa preia rolul lui V. Orban deja disparutul din politica mare a UE.Va fi pus curind la punct .Imensele sume de bani investite in acest imens proiect franco – german (germanii cu banii francezii cu ideile ) trece dincolo de natiune sau de conceptul national al vreunui Presedinte , ce ar critica , impotriva dorintelor votantilor care l-au ales ,UE. Acest imens proiect European este in extindere vadita avind acum si oportunitatea (pina mai acum vreo 4 ani parea un vis de neatins ) de a se inarma cu cele mai noi si dovedit sofisticate tehnologii militare .Nimeni nu are banii si accesul la aceste noi tehnologii cu exceptia UE.Un milion de militari ucraineni (a doua Germanie ) un milion de militari germani si inca un milion de militari poloni totul pe linga alte sute de mii de militari europeni si ENATO sunt o putere de neoprit de nimeni si daca suprapunem si probabilitatea ce ne arata noi tehnologii nucleare la care se vor fi parte si alte natiuni europene alaturi de Franta si M.Britanie avem adevarata masura a fortei continentului .Telul final este refacerea Imperiului in integralitatea lui de la Portugalia la Ucraina si de la tarile Nordice la intreaga Peninsula a Balcanilor si cine stie poate ca pacea finala se va face chiar la Moscova .
@Bunul Samaritean _ „Va fi pus curind la punct. ”
Am auzit asta în 1990 cu privire la I Iliescu.
L-am auzit pe Brucan care a zis că e nevoie de 20 de ani.
Au urmat mineriadele, a urmat instaurarea la guvernarea României sub oblăduirea regimului Iliescu a cleptocrației de sorginte securisto-comunistă.
Am auzit asta în 1996, când unii vedeau schimbarea Președintelui Republicii drept „luminița de la capătul tunelului”.
După doar patru ani E Constantinescu a refuzat să candideze la un aldoilea mandat – pe care foarte probabil l-ar fi câștigat -, declarându-se învins de sistem.
Șamd.
Suntem la 36 de ani de zicerea lui S Brucan, iar cleptocrații și marionetele lor de pe scena politică nu au putut fi încă „puși la punct”.
Alegerea lui Iohannis, alegeri în care PNL și USR s-au aflat la guvernare, Alegerea lui N Dan, cu un guvern „pro-european” condus de I Bolojan etc….
Toate, adică, orice încercare a cetățenilor de a schimba ceva cu privire la cleptocrația care a capturat statul român – stat eșuat, după cum chiar președintele său a spus – au rămas fără nici un rezultat real, concret.
Nimeni nu va fi „pus curind la punct”.
Fiți realist.
Pe scurt, politicienii „vechi” întinaseră nobilele idealuri ale pașoptismului
Aluzia la AUR este cat se poate de evidenta.
Articolul uita de mesajul serialului german `Babylon Berlin` care arata implicarea Moscovei in ridicarea extremelor si faramitarea celorlalte partide politice.
Prin acelasi proces a trecut si Regatul Romaniei prin implicarea Moscovei in PCR, miscarea legionara si faramitarea PNT sau PNL, pana la dictatura carlista.
Regatul Romaniei a fost printre ultimele state din Europa care au fost agresate de bolsevici. Vezi Spania, Italia, Franta si UK. Nici SUA nu au fost scutite.
Ce au folosit bolsevicii in politica lor au fost orgoliile personale, care au impiedicat unirea partidelor centriste.
Dumnezeu sa binecuvanteze Romania in timpul care i-a mai stat la indemana ca stat unitar!
(Off-topic) A intra în sau a ieși din Dobrogea cu un autovehicul este taxat. Național, unitar, din părți.
Partidele extremiste sint interzise prin lege. Partidele care exista, functioneaza, participa la alegeri si au parlamentari nu pot fi numite extremiste fara a comite o calomnie. Implicit sint calomniati si insultati si alegatorii care le-au dat votul lor. In unele cazuri, milioane de oameni.
Cei care uzeaza de astfel de etichete ar trebui sa fie capabili sa le justifice in instanta si sa obtina interzicerea impricinatilor. Dar nu o fac. Oare de ce? Ma mira la fel de mult lipsa de reactie – IN JUSTITIE – a partidelor si politicienilor etichetati in fel si chip, fara argumente si fara dovezi. Oare de ce nu pun, nici acestia, lucrurile la punct?
Se eticheteaza mult prea usor si fara riscuri in democratii, in mod evident doar pentru a speria si influenta electoratul, fiindca e un total nonsens ca unii sa „injure” fara sa riste nimic, iar altii sa se lase „injurati”, fara sa le pese de onoarea lor.
Partidele etichetate ca extremiste, care accepta fara nici o reactie un astfel de tratament, constituie – fara nici o indoiala – opozitia controlata, de care partidele „traditionale” au nevoie pentru a se eterniza la putere.
Sa fi avut dreptate George Carlin (It’s A BIG Club & You Ain’t In It!)?
Nobilimea – junkerii – au obținut ce au vrut atunci, au distrus republica.
Asta a distrus Europa în interbelic.
Tratatul de la Versailles a stat la baza WW2. Daca in loc de răzbunare împotriva Germaniei ar fi fost adoptată o politică de reconciliere( cum s a întâmplat după WW2 adică foarte târziu) al doilea război mondial nu ar fi avut loc iar naziștii nu ar fi ajuns niciodată la putere în Germania și nici comuniștii.Stabilirea unor despăgubiri de război uriașe( imposibil de platit) ,limitarea armatei germane la 100.000 de oameni,fara tancuri și fără aviație și asta Intr o țară din vecinătatea URSS provine din prostia ,iresponsabilitatea și spiritul de răzbunare a celor care au câștigat războiul.Cand a fost semnat Tratatul de la Versailles invingatorii nu au ținut seama că Germania din 1920 nu mai era cea din 1914 ,nu mai era Imperiul German Wilhelmina ci o țară peste care trecuse o revoluție și care devenise între timp o republica democratică și nu mai era un imperiu militarist.Modul în care a fost tratata Germania prni Tratatul de la Versailles și după aceea a a afectat profund economia germană,a generat hiperinflația,sărăcie,tulburări sociale grave ,revolte și a contribuit în mod esențial la nașterea noului naționalism revizionist german și la ascensiunea comunismului și nazismului.Aliatii au semănat ranchiuna și au cules furtuna. Germania a fost tratata foarte dur în timpul Republicii de la Weimar și conciliatorist după 1933 adică exact invers decât trebuia,în contratimp.,total inadecvat.
Se pare ca Romania e într-o situatie asemănătoare cu cea descrisa in articol,anul 20262027 sau 2028 poate deveni anul 1933 al Romaniei. Pe post de NSDP unt AUR,Sos Romania si POT ,Georgescu e pe post de Hitler,Sosoaca pe post de Goebels iar Simion pe post de nimic. Ideologia e imprumutata de la rusi adica e putinista,antieuropeana si antioccidentala.,puternic populista.,fals nationalista..Conflictul dintre Bolojan si Grindeanu nu poate aduce nimic bun democratiei si asa fragile din Romania.. Istoria se repeta pastran proportiile tinand cont de specificul haotic romanesc
Amintiri despre viitor?
Cand democratia… este „decat” emanata
… doar un „doctor” explica de ce se prabuseste.