Studiu de caz: Republica de la Weimar
Studierea istoriei Republicii de la Weimar ar trebui să fie obligatorie pentru toți politicienii: atât pentru cei care se prezintă drept faruri ale apărării valorilor democratice, cât și pentru aceia care, sub faldurile discursului democratic, fac tot posibilul să dezechilibreze diferitele sisteme politice. Unii ar putea încerca să evite greșelile din trecut, alții ar putea regăsi în această perioadă un adevărat manual de dinamitare a democrației.
După o tranziție dureroasă, cu o inflație fără precedent, cu datorii de război imense, Germania părea că, începând cu anul 1924, urmează calea stabilizării. Partidele cu orientări democratice puteau forma cu lejeritate majorități parlamentare, iar traumele din anii postbelici păreau a fi depășite. O lume mai bună se ivea la orizont. La alegerile din decembrie 1924, comuniștii obținuseră 9% din voturi, iar național-socialiștii 3%. Extremismul politic putea fi identificat, dar părea marginal și lipsit de efecte politice.
Nici în 1928 lucrurile nu s-au modificat semnificativ din această perspectivă: comuniștii au ajuns la 10,6%, iar naziștii au scăzut la 2,6%. Comparativ, social-democrații conduceau în preferințele electoratului, cu 29,8%, fiind urmați de conservatori (14,2%) și de Partidul de Centru, reprezentant al catolicilor germani (12,1%). Liberalii, divizați în Partidul Democrat German (DDP) și Partidul Poporului German (DVP), au obținut 4,8%, respectiv 8,7%.
Debutul crizei economice și influența pe care efectele acesteia au avut-o asupra ascensiunii național-socialismului sunt unanim acceptate. Cu toate acestea, nu criza economică în sine a făcut posibilă dinamitarea republicii weimariene. Cel puțin la fel de importantă a fost reacția establishmentului politic la acest fenomen. Sau, mai degrabă, lipsa unei reacții adecvate.
În fiecare dintre partidele politice apărătoare ale sistemului democratic existau grupări divergente care se luptau pentru putere în propriul partid, ceea ce a contribuit la slăbirea unității și la crearea unei imagini de slăbiciune în fața propriului electorat. Încercările de coaliție dintre partidele amintite au eșuat din cauza divergențelor. Pericolul extremist a fost subestimat, iar neînțelegerile dintre acestea au compromis coalițiile realizate.
Măsurile de redresare economică au lovit direct în interesele propriului electorat. Invocarea realităților economice nu a putut tempera nemulțumirile din ce în ce mai numeroase. Aplicarea viziunii liberale clasice în situație de criză a însemnat o politică bazată pe reducerea cheltuielilor publice, scăderea salariilor și limitarea cheltuielilor sociale. În locul unor soluții menite să reducă șomajul și să ofere sprijin categoriilor lovite de criză, partidele tradiționale au rămas prizonierele unei ortodoxii economice care cerea sacrificii tocmai din partea acelora de a căror loialitate politică depindea supraviețuirea sistemului democratic. Această opțiune a agravat sentimentul de insecuritate socială și a accentuat ruptura dintre partidele care apărau republica și alegătorii lor, tot mai convinși că sistemul politic nu mai era capabil să le protejeze interesele.
Nu ar trebui uitat faptul că, în perioade de criză, apelul la rațiune rămâne fără ecou. Realitatea contează din ce în ce mai puțin, iar percepția asupra realității este cea care primează. Atunci când oamenii sunt convinși că trăiesc o criză, când lipsa de sens și sentimentul sfârșitului îi copleșesc, statisticile își pierd relevanța. Conștiința germanilor că trăiau un moment de răscruce a fost augmentată de propaganda nazistă, de condamnarea unei lumi aflate în derivă. Discursul național-socialist a prezentat criza conjuncturală drept dovada prăbușirii iminante a „vechiului sistem”.
Constatând ascensiunea național-socialismului, mulți dintre liderii partidelor aflate până în acel moment la guvernare au considerat că ceea ce îi favoriza pe naziști era aflarea lor în opoziție. Astfel, a apărut un curent întâlnit din ce în ce mai des, conform căruia includerea naziștilor la guvernare i-ar fi temperat și ar fi demonstrat electoratului incompetența acestora.
De aici până la colaborarea cu NSDAP n-a fost decât un pas, iar primii care le-au deschis ușa colaborării politice naziștilor au fost conservatorii, prin liderul acestora, Hugenberg, deținătorul unui adevărat imperiu al presei.
Pentru foarte mulți germani, înainte de începutul anilor `30, Hitler era o simplă relicvă a tumultoșilor ani de după încheierea războiului mondial. Colaborarea conservatorilor și articolele favorabile la adresa politicii naziste l-au readus pe Hitler în prim-planul vieții politice.
Înainte de a cuceri statul german, printr-un proces fără precedent de „estetizare a politicului”, național-socialismul și-a apropriat o parte însemnată a spațiului public. Prin critica „spațiului experienței”, național-socialismul a devenit, pentru mulți germani, expresia „orizontului așteptării”. Nevoia de sens i-a făcut să ignore antisemitismul mișcării și violența îndreptată împotriva celor considerați a fi dușmani politici.
În condițiile în care „vechea” lume politică oferea imaginea dezbinării, nesiguranței și a ignorării propriului electorat, naziștii creau iluzia unității, a siguranței și a unei soluții prin care să fie rezolvată criza economică. Iar ziarele patronate de conservatorii germani au contribuit din plin la răspândirea acestei imagini la nivelul întregii Germanii.
Nazismul le-a promis germanilor tocmai ceea ce celelalte partide politice uitaseră să mai ofere: speranța depășirii crizei. Tocmai din cenușa republicii weimariene urma să renască națiunea germană. Succesul electoral al național-socialismului s-a bazat și pe această capacitate de a înlocui sentimentul sfârșitului cu promisiunea unei „palingeneze naționale”.
Implicarea în viața politică a Republicii de la Weimar a fost extrem de ridicată, participarea la vot depășind și pragul de 80%. Cu toate acestea, electoratul nu se identifica în totalitate cu un anumit partid politic. Loialitatea la care sperau liderii partidelor democratice s-a dovedit o simplă iluzie. Loviți în propriile interese, simțindu-se trădați de cei pe care îi votaseră, mulți dintre germani și-au îndreptat opțiunile către național-socialiști, cu sentimentul acut al lipsei unei alternative.
Sloganurile electorale naziste făceau adesea referire la lupta împotriva „sistemului”. Iar mulți cetățeni germani s-au identificat cu acest mesaj pentru că sistemul politic weimarian a încetat să-i mai reprezinte.
Pe de altă parte, nazismul nu trebuie analizat doar ca fenomen al unei conjuncturi strict germane, ci și în contextul unei crize europene mai largi, în care mișcări politice asemănătoare au mobilizat teme recurente precum respingerea democrației liberale, cultul mobilizării maselor, legitimarea violenței și promisiunea unei regenerări naționale. Germania reprezintă exemplul paradigmatic, dar nu singurul în care radicalismul fascist a exploatat în propriul interes criza politică.
La alegerile din iulie 1932, rata participării la vot la nivel național a fost aproape de neimaginat: 84,1%. NSDAP a devenit cel mai votat partid, obținând 37,3% din voturi. Cu toate acestea, nu trebuie ignorat faptul că cei mai mulți germani nu i-au votat pe naziști. Atitudinea elitelor politice a fost cea care a făcut posibilă numirea lui Hitler drept cancelar al Germaniei, într-un guvern în care naziștii erau minoritari.
Iluzia că participarea la guvernare ar fi temperat discursul extremist și ar fi compromis politic nazismul a contribuit decisiv la distrugerea democrației germane, iar, pe termen lung, consecințele s-au răsfrânt asupra întregii umanități.
Bibliografie orientativă
Evans, Richard J., Al treilea Reich, Vol. 1, traducere Alin Matei, RAO International Publishing Company, București, 2009.
Gentile, Emilio, The Struggle for Modernity: Nationalism, Futurism, and Fascism, Praeger Publishers, 2003.
Griffin, Roger, Modernism and Fascism: The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave Macmillan, 2007.
Hamilton, Richard F., Who Voted for Hitler?, Princeton University Press, 2016.
Kershaw, Ian, Hitler. 1889-1936: Hybris; traducere din limba engleză de Diana Popescu-Marin, Editura Litera, București, 2023.
Kermode, Frank, The Sense of an Ending: Studies in the Theory of Fiction, Oxford University Press, 2000.
[1] Imagine preluată din Richard F. Hamilton, Who Voted for Hitler?, Princeton University Press, 2016, p. 476.
