Cum va putea naviga noul președinte al României prin tranzacționalismul post transatlantic al lui Donald Trump

Românii trebuie să-și aleagă în luna mai președintele și, odată cu acesta, un interlocutor politic abil pentru cel mai tranzacțional lider american din istoria alianței euro-atlantice.

După aderarea României la UE și NATO, elitele țării noastre s-au complăcut în euforia momentului și au ratat oportunitatea consolidarii unei strategii robuste post-aderare. Într-o notă similară, admiterea României în programul Visa Waiver în primele zile ale acestui an nu ar trebui să reprezinte prilejul pentru a modera ambițiile parteneriatului strategic româno-american. Nu trebuie să ne complacem în euforie sau să răsuflăm vreo secundă ușurați, mai ales nu în contextul unei administrații americane care este atât de impredicitibilă si tranzacțională față de proprii aliați. Elitele țării, cu precădere competitorii din alegerile prezidențiale ale acestui an, au datoria să se pregătească temeinic să actualizeze instrumentarul diplomatic al României pentru a naviga cu succes administrația Trump 2.0.

Un pas care ar trebui să preceadă consolidarea instrumentarului de politică externă al următorului președinte al României în relație cu partenerul strategic american trebuie să fie identificarea intereselor care trebuie apărate cu prioritate. Acest exercițiu riguros de prioritizare trebuie să țină cont de un obstacol real pentru țara noastră: există o facțiune influentă în anturajul imediat al președintelui care consideră că Europa nu mai este o prioritate pentru SUA. Această poziție nu este nicidecum minoritară și a fost deja probată prin faptul că Marco Rubio, șeful Departamentului de Stat și un exponent al taberei moderate din MAGA, ar fi ignorat invitația șefei diplomației UE, Kaja Kallas, de a participa la ședința miniștrilor de afaceri externe din statele blocului comunitar în primele zile ale mandatului său. Mai mult, în primul contact cu aliații NATO, Secretarul apărării, Pete Hegseth, a transmis ferm că Ucraina nu este o prioritate pentru SUA, ci ar trebui să fie problema europenilor. Trump însuși a spus franc că va introduce tarife pentru bunurile importate din UE. O relocare a trupelor americane din Europa către alte teatre de operații este o idee tot mai probabilă, cu atât mai mult cu cât viitorul Subsecretar pentru politici al Pentagonului, Elbridge Colby, este un ferm susținător al ideii de prioritizare a Asiei în detrimentul Europei, fapt care este de așteptat să se reflecte în alocarea resurselor.

Faptul că nici România nu este la adăpost de politica externă tranzacțională, post-transatlantică practicată de administrația Trump s-a văzut destul de clar prin discursul plin de vitriol al vicepreședintelui JD Vance de la Conferința de Securitate de la Munchen. Acesta a pus direct sub semnul întrebării decizia suverană a României, materializată prin decizia unanimă a CCR, de a anula primul tur al alegerilor prezidențiale și a lăsat impresia (în contrast cu ceilalți aliați ai noștri, de pildă Franța, Germania și Belgia, care au confirmat de la cel mai înalt nivel interferența rusească) că decizia a fost nefondată, sugerând că rapoartele noastre de intelligence declasificate sunt neconcludente, iar decizia ar fi fost de fapt impusă din afara, adică din partea Comisiei Europene sau a partenerilor continentali. Astfel de acuzații sunt sfidătoare și intolerabile chiar și într-un context în care rigorile diplomatice par din ce în ce mai diluate de o administrație care nu se împiedică de protocol și etichete. Soluția pentru România nu trebuie să fie a ne pierde cumpătul sau a da înapoi de la decizia noastră, nici să dăm curs divizării coaliției guvernamentale sau să ne aventurăm în gesturi teatrale amplificate prin contraziceri instituționale pentru a intra în grațiile administrației Trump. Soluția trebuie să fie să ne regrupăm cu demnitate, să planificăm și actualizăm instrumentarul strategic, iar totul începe de la a pregăti instrumentarul politico-diplomatic al viitorului președinte, care va avea și legitimitatea democratică de a intra în dialog cu americanii.

Ținând cont de realitatea reprioritizării și conștienți de faptul ca administrația Trump va pune un preț mai mare pe negocierea cu statele europene în format bilateral decât în interiorul formatelor UE și NATO, viitorul președinte al României trebuie să abordeze mai multe categorii de interese naționale în relație cu partenerul american. Distingem interesele de securitate ca fiind prioritare, pentru care România trebuie să acționeze ferm în sensul prevenirii unei dezangajări americane de pe flancul estic al NATO și din regiunea Marii Negre. Menținerea grupului de luptă NATO bazat la Cincu, îndeplinirea planurilor regionale de apărare definite la Summitul de la Vilnius și consolidarea bazei militare Mihail Kogălniceanu trebuie sa fie interese pentru care România marșează cu prioritate. Pentru a securiza sprijinul american la Marea Neagră, nu este suficient să prezentăm Rusia ca fiind o amenințare, ci ar trebui să construim mai energic un ansamblu de mesaje politice puternice în care regiunea Mării Negre devine un teren fertil pentru testarea competiției geostrategice dintre SUA și China, ținând cont de candidatura Turciei la BRICS și de construirea portului Anaklia din Georgia de către un consorțiu dominat de o companie chinezească, în virtutea parteneriatului strategic sino-georgian.

În privința intereselor economice, executivul României ar trebui să continue să insiste pe importanța creșterii investițiilor străine directe (FDI) și pe a aduce mai multe companii americane în România, cu condiția menținerii unui climat fiscal predictibil și favorabil pentru business, ceea ce din păcate nu pare a fi cazul acum. În aceeași notă, cooperarea tehnologică trebuie intensificată, context în care guvernul României ar trebui să considere menținerea fiscalității reduse pentru IT-isti, dar și să prezinte cu mai multă energie cooperarea existentă pe care compania lui Elon Musk, Starlink, o are cu ANCOM. Grație acestei cooperări, Starlink a putut efectua o serie de teste în România pentru sateliții săi. Mai mult, în pregătirea reuniunii Organizației Internaționale pentru Telecomunicații în 2027, în care va fi dezbătut un set comprehensiv de norme pentru sectorul telecom, viitorul președinte ar putea folosi acest prilej pentru a pune în discuție oportunitatea consolidării parteneriatului nostru strategic în domeniul tehnologiilor emergente și a comunicării prin sateliți.

Simbolurile politice reprezintă o categorie distinctă de interese, care impactează tot spectrul anterior menționat. România nu s-a mai bucurat de vizita unui președinte american din 1997, ceea ce ne face să părem cu adevărat dispensabili în ecuația regională. O vizită a lui Donald Trump în România nu ar fi doar prilejul unei conversații de substanță pe subiecte cu miză mare, ci ar fi și o oportunitate de afirmare a României ca actor important în regiune, atrăgând cu sine vizibilitate și interes din partea investitorilor. 

Tot la capitolul intereselor regionale trebuie să includem prioritatea ca România să-și orienteze activismul de politică externă înspre includerea Republicii Moldova în viitoarea arhitectură de securitate europeană rezultată ca urmare a păcii pe care Donald Trump dorește să o faciliteze în Ucraina. Este în interesul nostru să urmărim ca această pace să nu fie una temporară, personalizată pe perioada mandatului lui Trump și legată doar de autoritatea sa politică, ci una care să aibă garanții instituționale fiabile și care să nu rezulte într-un conflict înghețat cu implicații regionale, genul de conflict pe care Moscova are vocația de a-l administra cu măiestrie.

Care sunt oportunitățile pe care viitorul președinte al României le poate accesa pentru a atinge aceste obiective naționale? Chiar dacă geografia pare că ne poartă pică, instrumentarul nostru de politică externă nu poate fi unul limitat și nici unul reactiv. Acesta ar putea fi îmbogățit prin a verbaliza eforturile țării noastre în vederea modernizării militare, probate prin bugetul în creștere pe care îl alocăm sectorului de apărare, buget ai cărui beneficiari sunt, într-o proporție semnificativă, jucătorii americani ai industriei de apărare. Trebuie să amplificăm angajamentul partidelor aflate la guvernare pentru o creștere progresivă și susținută a acestui buget destinat modernizării militare și să ne arătăm dispuși să militam pentru ca, la nivelul Uniunii Europene, cheltuielile cu apărarea sa fie exceptate de la exigențele privind deficitul. Având în vedere noul peisaj geopolitic, România ar trebui să-și contureze o poziție de țară privind Strategia industriala a UE pentru apărare adoptată în 2024, care impune statelor membre europene “să cheltuiască cel puțin jumătate din bugetul lor alocat achizițiilor publice în domeniul apărării pentru produse fabricate în Europa”, respectiv “să desfășoare cel puțin 35% din schimburile comerciale de produse din domeniul apărării între ele, și nu cu alte țări”. Ca stat membru UE, România își poate folosi această poziție mult mai activ pentru a maximiza oportunitățile de negociere cu diverși actori statali interesați să extragă beneficii din bugetele mai mari destinate sectorului de apărare, inclusiv (și poate mai ales) SUA.

O altă oportunitate este derivată din prognozata numire a lui Georgette Mosbacher, fosta ambasadoare a SUA în Polonia în primul mandat al lui Trump, ca ambasador în România. Experiența sa regională, dar și activismul lui Mosbacher în conturarea Inițiativei celor Trei Mări pot fi folosite cu iscusință de decidenții români pentru a repoziționa centrul de greutate al acestei Inițiative la București. După cum am arătat și în acest policy paper, la 10 ani de la lansarea inițiativei pentru dezvoltarea infrastructurii în regiunea Europei Centrale și de Est, formatul pare ca și-a pierdut vlaga inițială. Cum în Polonia această Inițiativă este legată intim de imaginea președintelui Duda, al cărui mandat expiră în câteva luni (și cu care Trump are o relație personală excelentă, vizibilă prin modul în care acesta a fost primit la Washington), există toate premisele ca ea să cadă în irelevanță. Nu și dacă România își asumă, profitând de prezența lui Mosbacher la București, o reeditare a Inițiativei, inclusiv prin adăugarea unui nou pilon de cooperare între statele participante destinat inovării militare, suplimentar față de cei 3 piloni actuali (energie, digitalizare și transporturi). România ar putea să se situeze în avangarda înglobării proiectului de reconstrucție al Ucrainei într-o conversație regională mai robustă, având ca obiective geopolitice îmbunătățirea conectivității pe coridorul Nord-Sud și reducerea influenței nefaste a Rusiei și Chinei în regiune.

Un element de oportunitate extrem de relevant pentru a dezvolta instrumentarul României în relația cu SUA este reprezentat de legislația noastră robustă pentru reducerea influenței Chinei în economia noastră și în geopolitica regională. România are politici comprehensive pentru reducerea acestei influențe, pe care alte state europene nu le au, precum legea 5G care interzice participarea Huawei la licitațiile pentru rețelele noastre de telecomunicații (recent, această politică publică a fost extinsă de guvernul Ciolacu pentru a include și rețelele 6G). România a interzis participarea companiilor chinezești în marile proiecte de infrastructură și are un mecanism de screening pentru investițiile străine copiat după modelul american. Mai mult decât atât, în Parlamentul României a fost introdus, la inițiativa fostului deputat Pavel Popescu, un proiect legislativ menit să descurajeze universitățile românești din a găzdui Institutele Confucius, pe care autoritățile americane le consideră a fi huburi pentru spionaj tehnologic. Faptul că România are o înțelegere strategică tot mai profundă față de influența Chinei în Europa poate fi probat și prin faptul că parlamentari care au introdus în vocabularul politic național tema “Chinei ca amenințare la securitatea națională” dețin astăzi funcții cu responsabilități adiacente politicii externe și de securitate a României, un exemplu fiind numirea lui Alexandru Muraru, membru al Aliantei Inter-parlamentare pentru China (IPAC) la șefia Comisiei parlamentare pentru controlul SIE. Toate aceste elemente, dacă ar fi promovate mai susținut, ar demonstra că România are vocația de a fi mai antreprenorială în orientarea politicii UE față de China și un aliat de încredere al Washingtonului pentru a diminua influența Beijingului într-o regiune cheie.

În fine, un alt teritoriu de oportunitate politică pe care viitorul președinte al României îl poate exploata pentru a naviga cu succes provocările asociate noii administrații americane este reprezentat de dorința lui Trump de a se prezenta lumii ca un pacificator cu proiecție globală. Obiectivul acestuia de a obține Premiul Nobel pentru Pace este cunoscut deja. Fructificând relațiile bune ale României cu vecinătatea și reluând narativul stabilității, România se poate “vinde” ca fiind în poziția strategică de a garanta securitate și prosperitate în regiunea noastră, dar și în regiuni unde avem parteneriate care au trecut testul timpului. Ne putem implica într-un proiect consolidat pentru a reduce tensiunile din Balcanii de Vest, susținând procesul de integrarea europeană a statelor din regiune și reitera angajamentul de a acționa ca o forță constructivă în regiuni tensionate precum Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu. În satisfacerea acestui obiectiv, predictibilitatea politicii externe a României este un atu care ar trebui menținut de către viitorul președinte al României. Cum pentru Trump pacea și stabilitatea globală comportă în acest mandat și o miză personală, România poate arăta că avem toate elementele necesare pentru a participa energic la acest efort, atâta timp cât liniile noastre roșii sunt comunicate ferm și respectate.

În ultimele două decenii, parteneriatul strategic cu SUA a reprezentat unul dintre cei trei piloni fundamentali ai politicii externe a României. Uitându-ne la evoluțiile din regiune, putem afirma cu certitudine că România a fost primul stat care, atunci când SUA spunea „sari”, răspundea cu „cât de sus?”. Această abordare loială a României față de partenerul strategic american ne-a adus garanția securității și condiții excelente pentru dezvoltare economică. Astăzi, această abordare a loialității fără a cere nimic la schimb își arată limitele, fiind contestată atât din interiorul țării, prin filonul suveranist, dar și din exterior, geopolitica imprevizibilă actuală obligându-ne să învățăm să practicăm tranzacționalismul și să ne adaptăm la o eră a securității post-transatlantice conturate de Donald Trump. Viitorul președinte al României, care prin prerogativele constituționale se va afla în centrul ecosistemului nostru de securitate și politică externă, va trebui să internalizeze aceste noi realități și să-și actualizeze un instrumentar diplomatic pe măsură. S-a terminat era alianțelor necondiționate în numele unor valori euro-atlantice comune, născătoare de prosperitate economică, iar România trebuie să învețe să balanseze imaginea de actor predictibil într-o regiune complicată cu cea de stat matur, conștient de propriile interese naționale. După cum spun americanii, „we have to learn to walk and chew gum at the same time”.