D’ale porcului3

De data asta (a 3a!) [*], toată apologia făcută unui biet animal domestic (porcul), unei profesii ignorate și disprețuite (porcăritul), ba chiar unei culturi specific autohtone (porcănimea + porcărirea), își atinge propriul climax, apogeu, finiș. (Vorb-aceea: o fi pătratu pătrat, da niș cu cubu nu ne facem dă râs.) Însă cât de la cub, 3D sau 3G se ridică pledoaria de față… vedea-veți toți au ba, judece-mă „colegii de la academie”. (Ah ce profundă și deja eternă sintagmă, aparținând d-nei tov Elena C. zisă Leana lu Nicu, despre care va trebui cândva să vorbim serios. Căci la o mai atentă reconsiderare s-ar putea adeveri că oricât om fi fost noi de îndreptățiți s-o detestăm pentru rolul de Nambăr 2 în Stat, totuși posibil e să fi fost și un pic exagerați, alias porci sau măgari, cu privire la dânsa. Oare dac-am fi lăsat-o să trăiască, precum pe madam Paukăr, la ora asta uitându-se la noi pe ferestruța vreunei garsoniere de demisol/ajutor social și văzând vag sau cețos cât de fain și bine-o ducem și ce preafericiți capitaliști suntem, oare nu ne ședea mai gigea-gigea, oare nu emana țara asta un amiros de altă mâncare de pește prăjit? Întreb promițând să revin asupra temei ăsteia altădată, cu bunăvoința răbdării și intervenției unora dintre dvs. Căci articolul respectiv e gata demult, așteptând/avansând în coada coridoarelor de lectură/cenzură/evaluări/corecturi avizate.)

Așadar: „climax, apogeu, finiș”. Lucru care se urnește aici/acum într-un stil clasic, și-anume cu un rapel la clasici. Cu exactitate invocându-l și rezumând taman pe dl. învățător, popă răspopit și scriitor folcloric de geniu, Ion Creangă. Și tot cu o oarecare precizie voi proceda didactico-filologic, repovestind/retălmăcind una dintre poveștile cu care respectivul bard prozaic și premodern încânta inimile și se făcea de râs printre emancipații junimiști moldavi, pe numele ei (zis și scris) Povestea porcului.

Acuma, drept este (partea I: introducere în context) că acești junimiști erau un pic paraleli cu confratele și șeful lor oficial, boier Vasile van (pe-alemănește, pe vieneză von, pe franțuzește de, pe itală da, pe greco-turcă sîn, pe românește alu’ sau mai bine fără nimica) Alecsandri. Acela care crezuse-n geniul românesc încă de tânăr și foarte tânăr („de mic copil” ar fi exagerat spus), atât doar că-l luase drept bolovan brut, necizelat, băgându-și întrânsul propria-i motocoasă, drujbă, flex ori dăltiță, pe-atunci-zisă pănuță. La concret: reeditând, corijâng, inventând și caligrafiind din capul propriu varii versuri vacant-similare ori calofile, peste ori printre ce va fi fost exprimare sinceră și frustă proprie oralității naturalist-autentice a țăranilor. Cu alte cuvinte, Alecsandri și alți câțiva confrați mofturoși credeau că geniul din toporul rural musai are nevoie de sprijinul intervenționist al gulerelor scrobite și-al cravatelor cu nod de Paris. Spre deosebire, mai sugerasem, junimiștii un pic mai juni vedeau geniul și exact cum și acolo unde se brodise; drept pentru care-l și încurajaseră pe moș Ion Creangă să scrie cum vorbea, să nu se rușineze de spontaneitatea vulgo-peizană, deci să-și aștearnă pe hârtie inclusiv porcăriile. Așa se face că Creangă e unanim cunoscut (chit că puțin, totuși bine întipărit în minte), neexistând românaș/româncuță să nu știe de povestea aia grosolană la care vă gândiți absolut toți în păr, totuși națiunea amintindu-și și de primele povești povestite și/sau citite în școala primară, apoi chiar confundând cele mai populare narațiuni pentru copii crezând că vor fi fost toate scrise sau lansate, oarecum proprii, de Creangă. Drept fiind și că, pe-altă parte, Creangă chiar era veritabilă Creangă de Aur (vorba Lovinescului nr. 2 sau 3, ezotericul care i-a și închinat o carte fix cu-acel titlu). În rest, de umblat creanga prin vorbirea și rostirea românească l-a caracterizat și pe marele Eminescu, pân-acolo c-a debitat și notat și el rime porno, făcându-se certat postum de toți netoții. Dar să revenim.

Context înseamnă atât în ce împrejurări, atmosferă mentală și mediu social s-a lansat și pus pe scris povestitorul Creangă după jumatea secolului românesc aflat la nr. 19, după cum context e și de ce veni tocmai acu (sau doar propun eu) a ne gândi la o poveste infantilă veche și dedemult, numită Povestea porcului. Cu-atât mai mult cu cât, de fapt, titlul ei e doar unul căutat, suprinzător și comercial, iar povestirea face un racursi sau salt temporal, expunând un subiect ori motiv narativ secundar ca și cum ar avea rol principal, debutând așadar mai degrabă retoric și stratagemic, șocant, pentru a evolua în timp înspre adevăr, acolo unde narațiunea se diluează și „decade” în logic, coerent și comun. Concret, începe prin a ilustra un cuplu disperat de bătrânețe și lipsă de preocupare respectiv urmași, care adoptă un purceluș amărât și-l tratează ca pe propriul produs biogenetic. Abia ulterior aflând că, de fapt, porcul era un Făt-Frumos blestemat, metamorfozat temporar, urmând să redevină un prinț frumos și bogat doar atâta timp cât oamenii acceptă să trăiască în visul feeric și nu în cotidianul prozaic. Așadar, în derularea poveștii fantastice totul devine, încet, perfect logic și coerent… dar totodată și narațiunea călcând pe pașii tuturor povestirilor sau basmelor de pe lume, avansând treptat dinspre iluzoriu și fantezist înspre realul știut tuturor, înspre cotidianul deconspirat.

Cum se vede deja, nu copiez și reproduc povestea (în onlainul de azi orice se poate afla, berechet, așadar căutați orice sursă, credibilă/incredibilă, pentru vreo versiune de text pretinzând că reprezintă originalul creangăș). Ce totuși ne învață ea este că porcul (exact ca-n multe alte legende cerșetorul, sărăntocul, vagabondul, Bestia care înfioară egal milostiv și erotic o cosânzeană frumoasă ca bucățicile rupte din rai) aduce cu sinele lui modest noroace barosane, e comoară ascunsă, se va adeveri eroul eroilor și va răsplăti regește pe cine-i poartă la o adică de grijă. Așadar: visul absolut tuturor supracompensațiilor incredibile în schimbul dramului unei gingășii sau compasiuni momentane ori sezoniere. Sens în care geniul poporului de tip Creangă ar fi putut nimeri să numească, așa cum face tot restul lumii, o broască drept metamorfoza de moment pentru Prinț, Făt Frumos, Fiu de Rege sau Împărat; sau chiar Bestia (tot motiv internațional), care să reprezinte sau să fie readusă la realul prințului tânăr, preafrumos și putred de bogat de către apropierea și dragostea unei cosânzene. Dar nu, românul și-a preferat cu tandră empatie porcul său cel egal întru ființă și de toate zilele, iar Creangă e primul care-l și pune-n primplanul feeric, miraculos, mirobolant. Nici broască râioasă, nici fiară înfiorătoare (ca mai toți alții), de-ajuns fiind cruda ambiguitate maniheistă și bogomilă care i se acordase dintotdeauna porcului (calm + căpos, dulce + puturos, util + jegos, bonom + mocirlos), pentru a fi introdus în miracolul de-a fi și-a nu fi, de-a avea un aspect și destin în paralel cu un cu totul altul, cel virtual, de excelențe, pozitivități, dezirabilități și onorabilități maximale.

Acuma, cu sau fără nicio legătură, că tot am vorbit atât de context cât și de finalități și hepiending, nu mă pot abține să nu-mi amintesc, cât de vag ar fi, că parcă însuși marele maestru 33 respectiv al nostru al tuturora, Eugen Ionesco, nu s-ar fi sfiit să recunoască undeva/cândva/cuiva/ceva cum că de n-ar fi fost moș Ion Creangă și povestea sa nici el n-ar fi existat. Ceea ce mi se pare nu doar adecvat, dar chiar corect (poate „foarte corect”, deoarece are și corectitudinea gradele sale de gravitate sau culpă, veridicitate sau rafinament, chiar și-n contumacie ea chit că nu se vede și nu se dă prinsă totuși există). Deci dacă însuși mesiio academisien Ionesco a putut fi convins de una ca asta (relevanțele porcului vreau să zic, cu toate că nu și-a intitulat Rinocerii cum ar fi fost la mintea copiilor, mult mai potrivit, Porcii, ori măcar Mistreții, probabil din modestie, decență și deferență, de nu doar din politețuri politice avanlaletrî), ceea ce l-a și îndrituit și uns drept epifanie și apocalipsă a teatrului de totdeauna și pe vecideveci de pe lume (de maniera în care tot și orice va mai fi urmat este doar redundanță, învârtire în jur de codițe mai mult au mai puțin bine pârlite), ei bine, atunci lucrurile sunt mai clare ca bunăziua și mai definitive decât noaptea, și-anume fix ca moartea end redutabila-i veșnicie.

Oricum, Povestea porcului lansată de moș Creangă frapează ca ceva original doar în secvența de bebe porc a personajului Făt Frumos; în rest putând semăna structural ba și narativ cu destul de multe alte basme internaționale. (Vezi desigur indexul Aarne-Thompson-Uther tipul ix subtipurile ygrec și zet.) Căci toate basmele care ascund și relevă universalul vis și ambiție a transformărilor ca arivisme economice și sociale musai tre să țintească și să ofere atingerea excelenței pornind de la standardul sau nonstandardul celor mai umile cu putință condiții sau indignități. Să iei de suflet o pisică ori un cățel, ca să-ți faci milă și pomană primind în schimb doar o recunoștință submisivă, e mai mult decât banal. Personajele poveștii-basm de Creangă îl prind însă pe porc la mijloc, punându-l pe piedestalul norocului deghizat, adică iau făptura cea mai lipsită de calități, cea mai josnică și disprețuită, urmând să facă din ea har și dar de-a dreptul divin, providențial, de Aur.

End nau (vorba neamțului), samting totalii difrănt!

Suntem în 1989. (Fasondeparlé.) Se face și drege filmul Un bulgăre de humă, menit să marcheze frumos și patriotic centenarul morții lui Eminescu și Creangă. Poate și-al dragii de Veronica Micle, cu toate că marea zână e-atât de minoră sau ștearsă în film că după ce se termină nici nu-ți mai prea amintești cum, când și că figurase. Și bine-i făcură. Că dac-o lăsau să iasă-n relief poate iar o lua gura pe dinainte și mai zicea ceva despre cât de pedofil și machiavelic era Maiorescu ca director peste școala-i de fete, cât de mare-i era haremul feminin sub oblonul Junimii, că se mutase-n capitală numai să pună laba pe nou șeptel sexual, că tocmai s-o țină pe ea sub control posesiv i-o plasase drept soață la vârsta de 14 ani bătrânului coleg Micle și că ulterior văduviei nici căsătorie cu Eminescu nu i-a permis grăsanu aparent deștept și detreabă însă hapsân și negru la suflet. Și-n fine: că dacă-j mai bat joc de ea absolut toți porcii de bărbați cu care-a avut a face (că nici de-alde Caragiale n-a fost mai breaz în vreme ce era certată cu Eminul) ea la mânăstire se duce și s-omoară cu mâna ei! (Ceea ce biata femeie va fi și făcut.)

Afară de asemenea ciondăneli sau istericale și mai ales cinstite vindicații de sex și de gen, natural interzise societății socialiste multilateral dezvoltate la minunatul centenar 1989, mai erau însă destule alte cestiuni dilematice. Severei cenzuri nu-i putea scăpa un asemenea naturalism sau relism preacinstit însă necomunist, filmul fiind conceput ca basm, feerie (cu copilași colindând celestin și cu zăpezi fabulos-ancestrale), metaforă, ninsori veșnic poetice. Poate chiar neterminat și nesupus vizionărilor care-i vor fi putut da drumul sau îi puteau ordona distrugerea, filmul ieșea și din așteptarea și tiparul vremii politizate extrem. Nu părea să aibă aproape nimic evident propagandistic și patriotard întrânsul (îngrozitoarea sărăcie a scenografiei și vestimentațiilor era realistă și cotidiană), ba chiar și modernismul său feeric, oniric și basmic nu era ușor de-nghițit de către orice ideologi vigilenți. Iar prietenia dintre cele două genii masculine ilustrate putea trezi rezonabila suspiciune de filohomosexualitate, detaliu ce în epoca ceaușistă ar fi condamnat filmul în mod frust, brutal și definitiv. Cu toate că-n anii ‘50-‘80 fragmentele având tema incestului flamboaiant din opera Oedipe de Enescu au fost cenzurate, totuși permițându-se grosul. Deci hai să zicem că, redus spre jumate, filmul-filmuț ar fi putut primi bec verde și trece. Terminat ori neterminat, fapt e că s-a văzut, o singură dată (poate doar printre experți) în 1990; iar apoi, tot o dată, la televizor, post-2020. Abia acum scriindu-se și făcându-se un miligram de zarvă, cum că era un film rogvaiv și elgibitist de-a dreptul, că Eminescu și Creangă (alias Adrienuțul de Pintea + Dorelușul Vișan) sunt acolo amorezi evidenți, efectivi, ba chiar eficace. Deci, după unii: un adevăr etern; după alții: o porcărie. Oricum, umila-mi părere strict personală e că nici bisexuali și nici pansexuali nu fuseseră cei doi, dat fiind că toată poezia eminesciană trădează o erotică exclusiv vulvo-mamară, iar cât de afemeiat curvar era Creangă o știe bine orice biograf, istoric ori măcar moldovean getbeget. Așa că filotimia cu nuanțe de libido dintre cei doi mari bărbați mai degrabă provenea din etilism pulbere și din verbalistica dezinhibată paharnic, nicidecum din sexualism propriuzis. (Doar că părerea mea nu contează, atât de specificul oralității neaoș provinciale cât și de amantlâc/dezmăț, + proverbiala îmbețivire constantă a antroposului moldovean și scriitoricesc, toată lumea preferând a se preface că fie nu știe fie uită.)

Altminteri, treaba cu „o porcărie”, la români, e lungă și groasă. Tot așa (ba cu șimai vituperante adjective și invective) s-a zis despre cartea din 1932 a doctorului Constantin Vlad, Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic. Volum în care cel mai harnic psihiatru al vremii analiza cu nevinovată intenție schizoidia și decăderea mintală a geniului, dar care op nu doar c-a fost atacat atunci cu maxim scandal (doar vitrionu Miței Baston îi mai lipsea Călinescului și multor altor dăștepți violenți ca să termine treaba), dar ulterior a și fost vârât sub index interdictiv, urmându-i o desăvârșită tăcere, nici măcar după 1990 neaflându-se nimeni s-aibă curajul de a-l pardona, corija, retipări. De-altminteri nici n-are cum, astăzi când sunt atât de prețuite nenumăratele cărțulii care vorbesc despre conspirația politică și masonică care l-a ucis la modul propriu pe Eminescu, demonstrând cu neîngrădită pălăvrăgeală sofistico-documentară atât luciditatea geniului cât și că nicidecum n-ar fi suferit măcar de atrabila vreunei depresii tot mai cumplit maladive [**].

Adăugând la paradoxul inexistenței de liberalism ideatic/mental, la tristul adevăr că trăim într-o cultură ahtiată până la dependență față de pudibonderie și mistificare, iată, spre (alt) exemplu, măruntul fapt că încă nici până astăzi nu s-a putut îngădui pe-aici măcar un singur microstudiu despre efectele inebriației asupra productivității poetice (de la puiandri Văcărești sugând muștiucul narghilelei cu flori de mac până la Nichita Stănescu și Titu-Dumitrescu golind canceie votkare). Și-atunci de ce-am continua să ne mirăm cu privire la eminescologie?… (Atențiune-atențiune: n-am spus nimic, nici aici nici altunde, despre versificările pornografe ale Eminului!)

Așadar și prin urmare. Cu privire la istoriile, biografiile, științele și conștiințele noastre (încă fragile), mai tre să curgă multă apă de la Nistru pân-la Tisa, din Carpați până-n Balkani, mai tre să nască și moară multe generații, până să ne integrăm în realul care-l face inclusiv pe porc semenul nostru cel de toate zilele. Asta la similară scară a supraviețuirii, creșterii și-nmulțirii alături nu doar cu preabunul și atotmilostivul Dumnezeu, ci și laolaltă cu Diavolul cel drăcos și degrabă-vărsător-de-drăcuire din mintea, vorba și spiritul nostru de-acum și-n vecideveci amin.

Capitol nou

Treaba cu „capitolul nou” e un artificiu, o scuză. Trebuia o pauză, un respir, o cezură. Mă răvășisem un pic deltaic, riscam a mă pierde prin jungla semnificațiilor mult prea-ncrengănate și-amestecate, ținând de complexele și complicațiile conștiinței colective. Dar nu voiam a termina așa, mai ales că simțeam bine c-ar fi trebuit să insist, să revin la poteca un pic mai decantată a relevanțelor oii și porcului. Simțeam că selecțiile și amețelile ideologice extrase din cultura fiecăruia trebuie scobite și minerite mult mai departe, dar și tăbăcite și repictate un pic grosier, pentru a le vizibiliza până și miopilor cu dioptrii de perspicacitatea unui Perpessicius. Tainica sau măcar tăinuita luptă dintre Eminescu și Alecsandri, Junimea moldoveancă și cea bucureșteancă, în ultimă instanță dintre porc și oaie (alias simbolistica fiecăruia), merită sondată până la microscopic. Căci e lupta nu doar dintre inși precizabili, ci mai ales dintre idei, idealuri și idealizări, dintre referințe fizic materiale și imaterial sufletești, dintre mituri, opțiuni, ideologii și politici mai mult sau mai puțin romantice și fantezistice, mai mult sau mai puțin interesate, vanioase, egofil-mercantile, grotești. Întrecere și bătaie ilustrabilă elocvent drept Fabula-Nefabulă dintre Oaie și Porc.

Așadar, recitiți Miorița. În oricare dintre miile sale de variante. Mai ales că să agrăiască o oaie așa de frumos, coerent și perfect rimat depășește chiar și basmul, filmul de SeFe holiiudian, ba inclusiv delirul maniacal-schizoid. Dar treacă/meargă, să zicem că Miorița vine din basmul feeric (deși-i pe jumate spre ¾ trilăr gothik). Problema-Problemă este că la ora la care povestea oral și transcria scriptic bădiia Creangă Povestea Porcului, conu Alecsandri, șef de șef și maestru peste maeștri, deja lansase Miorița de la Nistru până-n Sena, iar cu-așa un promoușăn, premiu și lauri de gintă supranațional-internațională cum să concurezi? Mai putea porcul cel fermecat să bată oaia cea năzdrăvană? Putea? (întrebai)… Nu puteaaa! Nu era nici loc și nici caz ca să împingă vreun oreșcine Porcul Vorbitor și De Oameni Iubitor al bietului țăran și cam bețivan (+curvar) Creangă. Carevasăzică aici e la mijloc și o mare lovitură de societate egal secretă și fățișă: căj doară nu era să lase Junimea atâtor cosmopolitani și urbani să-ntreacă porcul din târla literară a ruralului oaia Mioriței de-abia avansate politic. Poporan și poporal (ba și popular și populist) vorbind, nu era ei să lase să facă grohăielnicul porc pretins-princiar umbră pământului, să riște să ia el piuitul oii adoratoare, cucernice, submisive, obediente, inspirată de duh sfânt și turnătoare de hainie. Așadar, la mijloc e vorba de o titanică luptă între două totemuri și simboluri marginale, care (din ele) să devină central-naționale, de folosit ca stemă și steag pentru reprezentarea cu mândrie majoră a unei nații puse galopant pe propășire.

Nu știu dacă-nțelegeți gravitatea situației, cu ce oră astrală a României, a boieriei și țărăniei, a domnitoratelor, principatelor și regatelor aveam noi a face, căci poate-ar fi mai bine să dăm olecuță de ascultare și bravilor de conspiraționiști contimporani, care susțin sus și tare că însuși dl Mihail Eminescu nu de moarte bun-ar fi murit, ci tot împins ca Labiș sub tramvaiul în mers, aici fiind caz de-o odioasă conjurație aranjând internare forțată și omor în azilul Șuțului. Căj logic tre să ne-ntrebăm: nu cumva intenționa Geniul Poetic, Jurnalistic și Politic ca, din dragoste și veselie față de hâtrul Creangă, să-l susțină pe acesta și toate pocinoagele lui până-n pânzele albe, în ultimă instanță instalând Porcul și cine știe ce alte porcării mai presus decât Oaia? Adică decât previziunea de răutăți și resemnarea calină mai degrabă ceva în favoarea unei populații mai greu de prostit cu idealisme, fantasme, deliruri și exaltări suprematiste? Nu cumva? (Întreb iar; …; și iaca că tac cu tâlc.)

Pe de-o cu totul altă parte de parte, de ținut cont e și că nevasta onorabilului Ioan Slavici era unguroaică. Precis agent al AustroUngariei Mari (în al cărei colimator stătea bine țintit Eminescu, căci zice-se că intenționa să pună el însuși de-o revoluție a românașilor din Ardeal). Căj cum altminteri ar fi dus-o pe muiere capul să lanseze, prima pe lume, apelativul „alienat mintal” pentru preaiubitul nostru poet național? Conspiraționiștii patriotici să facă bine să uite fleacul c-o fi fost casa pretenului Slavici cea-n care se pripășise Eminescu, căci casa nu era ținută zi de zi de către apropitarul bărbat, ci doar de respectiva-i soție. Și care-n calitate de casnică avea de suportat mult mai frecvent decât dl. soț nervii și răbufnirile acustice și kinetice ale chinuitului geniu. Prin urmare, înghiontită de situație și manipulant informată științific de Budapesta (se știe, Budapesta fu și va fi-ntotdeauna c-un pas-2 înaintea Bucureștiului într-ale psihopatologiei, psihiatriei, neuroștiinței, Nobelului și altor măgării antiromânești), ghionoaia aia de unguroaică fu trigărul răutății [***].

Dar să lăsăm tribulațiile pătimașe și să ne osârduim într-a reveni la oile noastre numite-n speța prezentă porc. Întrucât apucasem a sublinia esența, cea constând în competiția ideologică ce plutea-n aer cu privire la Oaie și Porc. Căci, neîndoios, iată, stimați domni, doamne (poate și domnișoare, de ce nu, mai ales că știm cu ce viteză și pasiune virilă se pot vârî și domnișoarele-ntre polemici), asta e cestiune asupra căreia măcar noi, acuma, când avem atât de puține a mai putea face pentru draga noastră de țărișoară, măcar putem sta strâmb și medita un moment, la cum era de câtpece alta să ne-ajungă soarta filozofică și psihologală. Căci la ce te-nchini și slăvești aia ești și pățești, așa că poate bine e că din oaie ne-au tras pașoptiștii simbol, spectru, tamtam, nicidecum din bietul, smeritul, nevrednicul porc. Sau poate ba? Asta… las pe boieri domniile voaste să vă puneți potcapul de juzi decidenți.

Fapt e că de nu ne luam ca oile după oi, după mioritici și miorițologi, alta ar fi fost istoria, cultura, civilizația și psihologia neamului. De politică nici nu vorbim, căj cu-n alt patron și patronim geofizica țării poate-ar fi rămas tot ca peștele de nămol marin sau ca terestra găină umflată, însă politicienii pământeni precis vor fi fost ceva mai tupeiști și cu gură mare pe plan internațional, pe plan național mai cu bucă-n obraz și mai puțin porci și măgari de cum au fost legionarii, comuniștii și postcomuniștii otova-n păr. Cât despre masa critică numită popor: de nu credeam toți în oaie poate n-am fi mers totdeauna muți sub porunci („ca mielul la tăiere”), ci măcar guițând/cârtind un picuț, pretinzând c-a-ntârziat tramvaiul, c-am uitat acasă ghiozdanul ori rechizitele, mai văzând și vorbind mâine/poimâine, deci trăgând de vreme.

În fapt, oareșce zori de zi și răzbunări seculare par a se instila chiar astăzi, sub privirile noastre atât de scrutătoare degeaba. Căci tot comparăm toatecele cu un trecut încuiat, neobservând tocmai ce ziceam că se petrece sub cețurile aurorei. Și-anume că decând tot românul s-a ajuns intelectual nu mai pune mnealui niciun os, rânză ori mână pe munca fizică, agricultura și ea pretinzând să se facă din taburet de mașini și-utilaje, benzi rulante, apăsări pe butoane, așa evoluând poporul galopant spre superbolnăvicioasa obezitate, hiperglicemie diabetică, colesterolizare în masă, la atâta volum de macră personală transferată iute în slană și colăcei mai mirându-ne că facem infarct și atac cerebral la 40 de ani, iar pe lângă nuca-n perete a rarefierii demografiei mai umplem și țara cu văduve binare, când relativ triste când relativ vesele. Nemairămânând decât să decretăm că și fotbalul tre jucat profesionist de către artiști ai gambei care storcesc cântarul, iar alergările nu-i bai de sporesc în zeci/sute de secunde important fiind să se facă sport și să se umple stadioanele și cu atleți fiștecare de câte 120 de kile cu +. Treptat, de-altminteri în ton cu toată sedentara omenire, vom ajunge și noi o mulțime de rotofei/rotofioare, lăsând măsurile tip par de fasole recte talie de silfidă pentru o minoritate specială și necomercială de adolescenți anorexici, pentru orice adult/adultă vorbind de-acuma doar în termeni de XXL, XXXL, XXXXL, XXXXXL (6 de x, da? – pardon, lipsește unul). Acuma, în șenalul perspectival al acestor orizonturi roșii și raze dodoloaie ce se întredeschid, eu personal ce să mai zic?… Așa să ne-ajute bunul Dumnezeu? Sau dincontră: să nu ne-ajute?!…

Orișicum, o recuperare a porcului/porcinității are loc, o uitare sau dialuare a religiei banalei și blegei oi se întâmplă, măcar și numai efectele lor când ne măsurăm/cântărim și când ne lenevim de le-am privi și tot ne-ar dovedi convertirea. Căci, desigur, chiar dacă cu toții, tot ca oile, ne ducem la sală, o facem doar ca să ne obosim și-nfometăm pentru-a putea înfuleca și-ngurgita mult mai abitir după; totodată ca să micșorăm straturile depozitelor subcutanate și interosoase pe care le-am acumulat tocmai halind în prostie sau în disperarea foametei filogenetic-ancestrale și a Zilelor de pe Urmă. Dar jocul de punem-luăm/punem-luăm tot va fi câștigat de „punem”-ul poftei bulimice. Și-atunci ce-i de făcut? Sau ce ne vom face? Putea-vom oare detrona pe Măria Sa Porcul, revenind iar la totemul smeritului miel, reinstalând alecsandrina credință în păscut intermitent selectiv, ronțăit cumpănit, postit gri și negru, rezonabilitate, abținere, galeș sacrificiu de sine? La care răspunsul responsabil și cu veritabil scaun la cap poate fi numai unul singur. De bunăseamă unul, totuși trinitar: (a) poate da, poate ba; (b) ‘mniezeu cu mila; (c) să trăim și-om vedea.

Iar cu vorb-aiasta mare, mulămiesc de îndurare, căci călare ori pe jos, când mai câș când mai frumos, fără stea ori fără șa, eu am zis povestea mea, cui știe a hasculta (și-și permite careva, să spuie și alcuiva)!

ANEXĂ/ACARET

Ce-am scris (mai sus) am scris. Adică rămâne. Cel puțin până la contrariul unor probe consistente, multiplicate, de paradigmă acceptată/asumată și inconturnabilă. Poate consolidată după numeroși pași mărunți, poate inclusiv precum cel constituit de firmuța personală a repărului ce-și zice Deliric (poate fiindcă Derelict era deja luat). Cel care în ciuda versificărilor sale de cocalar violent totuși și-a constituit un brand elegant, numit (nici mai mult nici mai puțin, cum te văd și cum mă vezi) Porc. În zece ani, tinerelul care a început prin a comercializa 3 tricouri tricotate cu mânuța lui a ajuns la producția (comandată din Italia până-n China) a peste 300 de mărfuri (la kintale cât poate ține-n depozit) și la o cifră de afaceri de-aproape un milion d-euroi. Magazinașul lui de pe Calea Victoriei e unul din cele mai șic ale capitalei, pozele din episodul 2 (trecut) și 3 (de față) făcând reclamă dezinteresată conceptului și dizainului respectiv. Desigur, Porcul repărului antreprenorial spune și face altceva. Dar măcar ceva (mult sau puțin și doar pentru unii) face și spune.

[*]  https://www.contributors.ro/dale-porcului/; https://www.contributors.ro/dale-porcului2/.

[**]  Despre atrabila depresiei vezi definiția unui preten al colegilor de la Ed. Meridiane: „Atrabila este condensarea imaginată a experienței directe pe care o putem avea în legătură cu melancolia și cu omul melancolic. Pînă cînd știința s-a înarmat cu metode anatomice și chimice destul de exacte pentru a demonstra că atrabila e un mod de a vedea al spiritului, această umoare neagră a rămas reprezentarea cea mai satisfăcătoare și cea mai sintetică a unei existențe dominate de grija pentru corp, îngreunată de tristețe, săracă în inițiative și mișcare. (…) Atrabila este o metaforă ce se ignoră și vrea să se impună ca fapt al experienței. Căci imaginația vrea să creadă într-o materie melancolică pînă la proba contrarie” (Jean Starobinski: Melancolie, nostalgie, ironie, 1993, p. 59, 60). Din păcate, din foarte savanta hermeneutică a lui Starobinski lipsește critica oblomovismului, ca și discutarea totemicei imagini or măcar siluete a leneșului și lentului porc, a inactivei și preponderent adormitei scroafe supraponderale.

[***]  Ghionoaia e nu doar o pasăre de basm fantastic (săltă eroii pe aripile ei, cărăbănindu-i peste enșpe tărâmuri), dar în primul rând e cea mai frumoasă ciocănitoare din arealul european; față de speciile pestrițe (mare, medie, mică, roșii la cap/gât/fundic) având în tot penajul spatelui un verde satinat demn de așternut pe orișice steag (deci cu-atât mai mult cel maghiar). Fapt pentru care mă și-ntreb uneori de ce n-au cerut dragii de vecini, preteni și concetățeni (mereu aflați în avangarda științei) să i se zică Picus Pannonika (sau P. Hungarika), de nu chiar lui Belon, direct lui Linné sau măcar lui Darwin? Oare să fie chiar și pentru dânșii (că de noi nu-i mirare) prea tardiv?…