marți, mai 17, 2022

dar despre porumbei, ciori, cormorani… putem vorbi?

La întrebarea asta – aparent retorică, în realitate autoinvitație – anticipez un răspuns sub formă de mormăire-n barbă. Un fel de „hai, bine”, „merge”, „dă-i drumul”, „zi”… Acela gen „oare cu ce ne mai freci/deranjezi astăzi” ar pretinde prea mult efort bucal, și parcă-l văd pe tipul supraponderal căreia i-ar putea ieși dintre buze considerând instant c-ar fi prea lung sau ostenitor, așa că mai degrabă s-ar mulțumi să pufăie scurt fără nici măcar a-l mai formula-n gând de-o propoziție. Fapte și fleșuri pentru care și pornesc aproape abrupt.

Din mizantropie (frustrări ori antipatie față de semeni), unii își fac din animalele de companie obiect și sursă de tandrețe, iubire și milă, sensibilitate, omenie. Unii-au ajuns să se chiar mărite (poate însoare) cu animăluțul adorat/favorit, deși mai degrabă demonstrativ, ori măcar pentru a nu-și lăsa averea pe seama statului ori a nevrednicelor rude. Cazuri rare și amuzante, bifabile fără a face mare caz. Cazul care merită analizat și priceput cu seriozitate e acela aparținând unor majorități (ori minorități mult mai consistente și proxime social), pentru care animalele de casă ori de companie devin proprietate, colecție numerică posesivă, trebuind să le arate stăpânilor recunoștință mai ales prin supunere absolută, prin tumbe sau bucuria bietelor lor reflexe de a primi și executa ordine, prin calitatea de jucării. Majoritate umană în sânul căreia domesticirea și pasiunea față de animal e uneori identificabilă cu autoritarismul, cu beția superiorității, a dominării și a poruncirii, cu patologia dominației crâncene, cu sadismul temperat pe sub mască. Și-adesea cu abuzul devenit uz presupus consimțit.

Așadar, se poate și mai rău. Precum atunci când îți absolutizezi nefericirea personală și-ți generalizezi acreala intimă și mentală întinzând năvoadele lor fetide peste bietele animale. Sadismul efectiv este proxim oricărei firi needucate, necivilizate, neumanizate atent și din vreme, adică din cea mai fragedă pruncie. Cu un asemenea infantilism necizelat la baza subconștientă a personalității unii își bat familia demonstrativ și didactic, iar pe animalele de povară și transport le troznesc cu bestialitate. Iar când familia-i părăsește iar copiii-s mari (mari șanse să-și bată la rându-le proprii părinți), nenorociții seniori rămân să-și chinuiască barbar doar sclavele animale rămase în bătătura curții.

Și mai există și „alții”, care se-abțin să-și omoare caii, câinii și pisicile proprii, împușcând cu arme și permise legale bietele mamifere și păsări sălbatice, adică cele aparținând numai lui Dumnezeu și astfel neprotejate. Spre deosebire de măcelarii de profesie, care-și fac treaba cruzimii foarte discret, cu modestie și rușine, fără să-i știe nimeni, fără să se expună (cu toate că meseria lor e de maxim folos public), ucigașii pasionali de animale și păsări sălbatice care se numesc vânători pretind stimă și respect, se impun cu panaș și trufii (înspre a fi considerați printre cei mai demni dintre pământeni), se expun prin poze, cupe, decorații și publicitate cum domină ei de draconic peste leșurile celor mai nevinovate și libere vietăți. E felul lor de-a se resimți Cineva, de-a se crede preaputernici, de-a se da mari.

În articolul anterior am povestit câteceva despre mamifere (umane și animale), despre vânători, lăcomie, abuz, aroganță, cruzime, cinism. Ba mai mult, printre rândurile comentatorilor m-am certat cu un anonim care reprezenta clanul vânătoresc cu-n glas pe cât de oficial și protecționist, pe-atât de demagogic și autoritar. Printre alte multe i-am zis că prefer să-mi fie milă de amărâtele vietăți omorâte de ei, nicidecum de ei înșiși. Nepricepând (caii sălbatici n-au șa, deci n-ai ce bate), omul a zis că nu-mi cere nimeni milă. Cum să-i mai spui că subiectul expresiei nu-l privea deloc, ori că mai degrabă exact de-așa ceva ar avea nevoie, dat fiind că, precum pe politrucii aroganți, o majoritate consistentă de lume îi privim cam cu greață și silă. Oricum, nu utilitatea ocazională a vânătorilor am negat atunci, ci-am certat doar plăcerea ucigașă care-i motivează intim, bestialitatea ce stă în spatele scuzei pedepsirii de dăunători, tentația și jubilația exterminatoare, iluzia superiorității. Cât despre nefericitele animale victimizate abuziv, atunci am pomenit doar câteva mamifere. Ba le-am și pozat. (Aviz privitorilor: nerecomandabile inșilor finuți ori sensibili!)

Într-un comentariu adiacent textului respectiv, o doamnă și-a exprimat atitudinea negativă cu privire la ciori și porumbei (ale căror „zgomot și mizerie” o oripilează), împărtășindu-ne și o foarte neplăcută experiență personală. Trecea pe sub un tei înalt (preciza dânsa, inclusiv dând adresa locului), în care-și făcuse cuib o cioară; iar zburătoarea a atacat-o înfigându-și de două ori ghearele în capu-i personal, zgâriind-o și-acoperindu-i fața cu sânge. Incident grav pentru sinele femeii, posibil de-a o marca pe viață, dar nu el însuși capabil de-a genera o fobie inconturnabilă, ci numai mintea și hipersensibilitatea umană. În general, fără o minimă „muncă cu sine”, fără explicații educate și o rearanjare a fondului emoțional, după asemenea experiențe înfricoșătoare oamenii stochează și alimentează o mare rezervă de resentiment și agresivitate, gata oricând să irumpă vindicativ împotriva oricărui factor care le reamintește evenimentul șocant, gata să interpreteze exagerat și eronat orice semnal cât de minimalist similar, declanșând riposte ori cel puțin orbitoare și furibunde furii. Grație fragilității mentale și emoționale, ne putem distruge singuri mult mai mult decât ne distrug factorii externi. Victime ale unor mărunte accidente pot reacționa exagerat chiar și în preajma unor viitoare amenințări imaginare, ale unor suspiciuni gratuite. E cazul fobiilor iraționale din copilărie, păstrate toată viața doar din pricina unor sugestii sau impresii niciodată refiltrate emoțional și rațional. Ca în cazul doamnei noastre atacată de-o cioară, poate fi inutil să explici calm, rece și distant că bietul animal se comportase așa deoarece, pe de-o parte trebuia să-și protejeze cuibul și progenitura, pe de-altă parte știa că majoritatea covârșitoare a oamenilor suntem răi de tot și ostili. Cum tot neconsolant poate fi să explici unui ins speriat că o pasăre atacă exact după chipul și asemănarea oamenilor, cei care lovesc o ființă inferioară fără să stea pe gânduri, fie din prejudecata absurdă a dușmăniei pricăjitelor animale, fie din prevenție închipuită/fictivă, fie (poate mai ales) din răutate pură. La vremea respectivă am răspuns plângerii doamnei „cu maximă empatie și profundă părere de rău”, adăugând că „mai că-mi vine a-mi cere scuze pentru gestul necugetat al ciorii”, atacul datorându-se faptului că pasărea o va fi „confundat cu majoritatea umană, atacatoare și inumană”. Consolant sau nu, i-am transmis și că incidentul dânsei era rarissim, „de 1 la 3-4-5 milioane de locuitori, mult mai mulți oameni fiind omorâți de tencuielile clădirilor vechi și sfârtecați rău de câinii care vagabondează pe lângă parcuri”.

Cât despre „mizeria și zgomotul” porumbeilor și ciorilor (alt aspect menționat de aceeași comentatoare), am asigurat-o că tot noi oamenii suntem de vină. O dată, am contribuit la transformarea porumbeilor în vesele și vivante decorațiuni urbane, uitând că de milenii înaintașii noștri îi foloseau ca pradă gastronomică, ca producători de îngrășământ natural, ba chiar folosind găinațul și drept ferment alcoolic. I-am semidomesticit pentru a profita de ei drept curieri poștali, apoi pentru sportul frumuseții lor fizice, al colecțiilor de paradă sau expoziție, ca și drept ținte de tir și mai ales pentru vânătoarea furnizatoare de cărniță gourmé. I-am semidomesticit drept ornamente urbane, drept victime ale milei și pomenii noastre dătătoare de sentiment de superioritate și de importanță (amor propriu specific uman), făcându-i dependenți de hrănirea noastră artificială. Tot timpul, altminteri, porumbeii și turturelele s-ar fi descurcat foarte onorabil în sălbăticia lor firească, în câmpurile și păduricile din jurul urbelor. Acum, înmulțiți exponențial, îi hrănim la orice colț de stradă, făcându-i dependenți de zahărul din covrigii și cartofii prăjiți. Acu câțiva ani am dat peste un fost amic din tinerețe care certa-n plină stradă primăria, fiindcă distrusese toate spațiile verzi din jurul statuilor de la Universitate (cu ocazia pavării pietroase a-ntregii zone), lăsând zburătoarele fără sursa scormonirii după rădăcini, râme, muște, furnici. Drept pentru care el însuși se deplasa zilnic cu troleul, poposind și aruncând pumni de grăunțe chiar pe asfaltul străzii, pe trotuarul Universității și-al Librăriei Eminescu, determinând bietele păsări să se-ngrămădească printre picioarele trecătorilor și printre roțile de mașini, așadar stânjenind circulația și expunându-se bruștei stâlciri sau storciri. Gestul lui mi-a părut iresponsabil, compasiunea lui, deplasată ori strâmbă, bunătatea-i, absurdă. Dar ce să-i faci, nu-l mai văzusem pe individ de două decenii, toți îmbătrânim în chip diferit…

Unii concetățeni îi pun pe porumbei pe-același plan cu șobolanii și carcalacii, considerându-i dăunători. Nu m-ar mira ca într-o foarte proastă bună zi cineva să găsească vreun microb sau virus gripal și-n ăștia, declanșând o isterie, panică și decizii exterminatoare ca din când în când pentru orice găini, pentru lilieci, ciori, pescăruși, cormorani. Acest război este previzibil; anticipându-l poate fi evitat.

Fără a fi deloc columbofil sau veterinar, mă hazardez a opina cum că porumbeii urbani, totuși, și-au păstrat suficient de mult instinct și temperament sovaj. Atât între regnuri cât și-n interiorul propriei specii încă dețin genele necesare pentru a fi decusine adaptabili și reintegrabili în ce mai poate fi considerat natură. De i-ai privi atent în perioada de rut, cuibărit și clocire, luptele pentru parteneri și teritoriu sunt crâncene, ucigașe, canibale, fiindcă în ciuda spațiilor umane mereu noi și generoase încă dețin o agresivitate în contrast deplin cu candoarea pașnică pe care le-o acordăm privindu-i superficial și rămânând dependenți de-o mitologie și simbolistică antică. Iar de le-ai observa semenii din mediu forestier te-ar uimi viteza cu care pot zbura, plonja și cârmi autoprotectiv, evitând orice prădători aerieni. Ar trebui doar să-ncetăm a-i mai hrăni pe cei urbani cu mâna proprie, așa forțându-i să ia urma ciorilor care vin în oraș doar pentru a dormi nocturn, obișnuindu-se cu colectarea de hrană, naturală și adecvată lor, cu prețul abandonării orășenescului sedentarism și a deprinderii de-a zbura doar rar, scurt și leneș.

Până una-alta, lumea s-a obișnuit cu găinațul stradal al porumbeilor comunitari, nici guguitul și cârâitul lor nederanjându-ne, destul de puțini plângându-se în mod special sau specific contra zgomotelor lor. Problema murdăriei, mirosului și zarvei a ajuns pusă pe orice tapet cu deosebire odată cu amplificarea invaziilor serale și matinale ale corbilor. Corbi sau două specii de cioară, animale mult mai inteligente, capabile de foarte multe operații cognitive, mnezice și strategice, de acte și fapte de ingeniozitate, de spectacole aeriene complexe, fascinante. Cu privire la corbi și ciori chiar toți elevii de actuală școală primară nu mai cred în superstiții morbide, știind că a lor înmulțire tot nouă oamenilor ni se datorează, explozia deșeurizării și îngunoirii de peste tot, de către toată lumea, oferindu-le păsărilor sursa alimentară simplă și sigură, infinită. Tot obligatoriu de știut devreme fiind și că le-am distrus tuturor habitatele naturale. (Vezi măcar și crucește-te de fantastica restrângere a pâlcurilor de pădure din toată Muntenia, ca și de tăierea tuturor copacilor seculari de pe marginile drumurilor doar pentru ca fostele câmpuri, azi parcele de cartier rezidențial, să aibă frumoase trotuare, podețe, rigole și borduri de beton brut.) Cu populara aruncare a gunoaielor menajere peste tot, cu multiplicarea și cu distrugerea locurilor de cuibărit și cu exterminarea prădătorilor care țineau în șah firesc înmulțirea zburătoarelor, ciorile și-au făcut din parcurile urbane și comunale hotelul preferențial pentru adormit.

Însă, pomeneam deja, spectacolul apropierii hoardelor de ciori de departe, către seară, carnavalul adunării și organizării lor, prin rotocoale doar aparent haotice, repetate, pe deasupra unor cartiere (cel de deasupra Palatului Parlamentului sau al Intercontinentalului este cel mai cel!), apropierea în megastoluri de parcuri (Cișmigiul constituie, din când în când, preț de luni de zile, unul din cele mai fascinante priveliști), setul de noi rotiri, selecții și organizări de clanuri și comunități urmat de așezarea, croncănirea și lenta adormire calmă, peste noapte, merită mai degrabă apreciere. Șou aerian, cu acrobații și balet spontan, gratis. Repetat în ordine inversă și în zorii zilei, când păsăroaiele decolează, planează și plonjează, se reorganizează rotativ, se ușchesc.

Iar acustic vorbind, zgomotele vorbăriilor ciorilor nu sunt deloc fără noimă sau efecte speciale, putând fi luate drept concert bruitist/naturalist, tot fascinant (dacă nu ești isteric sau cultivator de fobii), tot spontan (de chiar știi să asculți), niciodată la fel și total benevol. În altă ordine de idei (cum ziceam și colegei comentatoare la articolul trecut), respectivul spectacol sonor doar indicând oamenilor „când ar fi deștept să te culci și să te scoli din pat. Și n-am auzit de oameni care să fie alungați din casele lor de către găinațul și croncăitul zburătoarelor; însă de lume silită să se mute din cartier din cauza zgomotelor și muzicilor unor localuri și ale unor vecini” precis am auzit toți. Deci, răspunsul la toate (nemulțumirile) tot noi suntem.


Să masacrăm ciorile, cum cere mulțimea și mai ales cum ar juisa vânătorii așazis utilitari? Dacă da, musai trebuie să urmeze porumbeii, turturicile, pescărușii extralitorali. Dar, cum bine se știe din pățaniile istorice (de pestetot altcândva și de oriunde altunde), greșala va fi plătită scump, prin alte pagube. Cum n-am putut extermina gândacii, șobolanii, puricii și alte multe insectuțe care ne jenează, evenimentul criminal ar dura efectiv doar pentru scurt timp, totul urmând să revină, cu aceleași șanse de surclasare și supraviețuire inclusiv speciilor umanoide. Conviețuirea interregnică e singura soluție realmente viabilă, nu doar demnă și onorabilă.

PSD 1 (= post scriptum dialectic nr. 1). Un mic adaus redundant, de-cum 3-4 ani.

Peste miliardele tonelor de gunoi lături moloz porcării
s-au înmulțit pretutindenea corbii
planeta următoare nu a primatelor va fi
ci mai degrabă a acestor păsări cu creier cald gigantic
zburând mai agil decât avioanele dronele
ca umanoizii se păzesc având și-un perfect sistem sociogregar
își împart sarcinile de dușmani se-ocrotesc
reproducându-se spornic în ciuda circumstanțelor de precarism maximal
Dealtminteri le vezi peste tot pe pământ
pretutindeni devin pentru om de temut
deși inocența lor mai e de aflat doar în biblie
deși au eleganțe extreme decențe politice
și absolut niciunui om vreun rău gratuit n-au făcut
Oricum niciunde altundeva nu am remarcat
spectacolul extraordinar dăruit bucureștiului
unul nu doar gratuit de inedit circ dans teatru miraj
ci chiar de miracol genuin de revelație magică-n actual
îngeri de sidef gri suflete de călugărițe în negru
virgine ferite de orice păcat ori dincontră păcatul integru
ne dau cea mai splendidă mărturie într-un decor alb
în acustica epifanie în măreția largului peisaj urban
După apariția lor lentă însă tot mai densă
de marei năvălind înspre-amontele orizontal
după identificarea zonelor verzi și a copacilor mari
înnegresc coronamentele tot trăncănind o vreme
se așează făcând cunoștință se liniștesc cad în transa onirică
iar când se crapă zorii ba chiar cu minute bune-nainte
se scoală ca din morți sau ca din crisalide
gânguresc apoi croncăne tot mai sonor
se ridică-n capul oaselor din hamacele crengilor
tot mai viguros încep acelaș dans al rotirilor
al recunoașterilor regrupărilor redirecționării
valurile lor de migranți precum la apus au venit
tot așa fug sau dimpotrivă fac loc răsăririi
luminilor și astrului de fiert bronzat încălzit
ducându-se în plata domnului muncii și a hrănirii
Pentru noi toți ziua reintră în normalu-i banal
rutina bucureștiului în care ne foim
uitând de orice-altceva înafara egoismului personal
îngropându-ne în disperările/alergările mărunțișului de a fi
și nemaiobservând câte lucruri aparte paralele
independente concomitente se petrec
precum e ciudatul festin al survolărilor de vecernii imponderale
dinspre berceni parlament și marea catedral-apărând
seară de seară peste soarele tuturor asfințind
din toate depărtările valurile migratorii fantaste se-adună
înspre parcul central în preajma căruia se rotesc
vorbesc se-așteaptă își aleg clanuri înspre culcare vicinală deșteaptă
aici neavând prădători înafara oamenilor fobici anxiopați
a celor care le-alungă din orice inimă inventându-le molimi
cerând mereu primăriei gloanțe cu-alice pocnitori un măcel psihopat
și cu toate că zburătoarele presimt preabine urile
ne vizitează-n toate serile ne păzesc dormind lângă noi
își iau zborul devreme ne lasă-n pace în fiece zori
așa dublându-ne spectacolul înfloririi trâmbițelor arhanghelnice
spectacolul descântării aleruhivnic-dinamice a cerurilor
În timp lumea largă de pe-ntreg mapamond
a aflat de-acest grandios eveniment cotidian
despre această natură animală de clasă și amplori
a ciorilor care-au ales drept gazdă parcurile bucureștilor
iată pentru ce turiștii-abundă astăzi se-așează-n oraș
suie la apus și la crăparea de ziuă pe terasele de acoperiș
pentru a observa și pricepe cel mai mare șou spontan
avioanele elicopterele dronele survolânde ale marelui aviar
sufletele tuturor virginelor moarte sau monahiilor nelumite
care sfințite prin văile suferințelor care peste apele murdăriilor petrecute
acum oglinzi sau parabole de învățat altfel lucrurile
noutăți veritabile despre migrare și transmigrare
despre conviețuire îngăduință maiestuozitate zgomot și liniște
adică despre voia cerurilor planetelor lunilor stelelor
cea de făcut odată și pe pământ dumnezeule

PSD 2 (= post scriptum dialectic nr. 2). Bată-mă să mă bată! Uite că iar n-am zis nimic despre cormorani. Mai exact despre ticăloșenia de a-i masacra vânătorește, sistematic, ministerial-decretal, apoi de-a-i alunga preventiv, cu bubuieli cu totul speciale (vezi http-urile de „tun anti-păsări și animale”), repetate nonstop în preajma bălților naturale sau de peste foste excavații balastiere. În vreme ce, de pildă, ar fi fost atât de simplu și compensabil sau rambursabil să-și tragă bazinele piscicole niște plase de sârmă, atât peste puietul lor bleg și năuc cât și peste obezul lor pește îngrămădit și-ndopat forțat pentru comerț angro. Totuși, totuși… – vor fi zis manipulatorii de spirit al nației. Nu mai bine să se pricopsească românul cu înc-o obidă și silă? Zis, dres și făcut. Sens în care nu putem decât să felicităm bravii noștri vânători și pescari, parlamentari și miniștri, atât de eficienți în a pironi în mentalul românesc și ura oarbă față de cormorani! Dar stați așa, căci doar c-un minut înainte de-a-mi expedia textul către redacție m-a sunat un prieten. Că cică tocmai s-a-ncheiat ultimul Congres EuroAsiatic al Cormoranilor, în cadrul căruia proprii lor dictatori impuși electiv au decis și-au jurat. Zicând: „Iubiți frați ai dracu’ de tuciurii și surori (vorba unui poetaș) negre ca păcatul iubirii! Dat fiind faptul că oamenii-s proști ca noaptea și inviolabil de răi, de-acum ne schimbăm tot meniul! De azi, mâine și poimâine-ncolo ne vom deda exclusiv la balene albastre, rechini, cașaloți, inorogi și elefanți volanți sau orice-ți mai vedea zburând impropriu!” Vestea n-a explodat încă, dar precis… în curând. Gaudeamus igitur! Nu e mișto că cel puțin pentru capetele și apșoarele teritorial-românești ne-au rezolvat chiar ei problemoaca?

Ba da, e foarte mișto. Răsuflăm ușurați. Deși cei cu mare chef de-mpușcat (orice, doar să fie) iar își vor mușca buzele-a pagubă, jurând răzbunări. Și vor mai vopsi niscai rotvailări ca să pară șacali și vulpi, punându-i să zmotocească două-trei găini, pentru ca unii dintre mulții primari cu permis și pușcă de vânători (că de vânătorii foști sau activi militari cu funcții + politruci din absolut toate eșaloanele funcționarilor publici nu mai vorbim) să mai solicite și organizeze câte-o sesiune de-mpușcat vulpi (plus alți câini, jderi, dihori și nurci tot pe post de vulpi). Numai că dup-aia, când vor auzi și românașii că se legalizează și se bagă pretutindeni concursuri internaționale de pescuit cu cormorani, repede-or să-și pună tovarășii lor vânători din parlament să tragă o lege și-n fix acest sens. Și-anume prin care statul să importe cormorani cu containăre și vapoare din China, totodată trimițând o mie-două de pescari la studii de specializare-n Vietnam, pentru a deprinde și-a autohtoniza respectivul sport, meserie și sursă de hrană familială pentru orice famelici. Urmând ca peste cel mult 5-10 ani să se vadă și pe toate râurile patriei, care de prin bărci, care stând în apă până-n coapse ori brâu, sumedenii și sumedenii de pescari amatori și familiali, toți pescuind cu sfoara de care-i legată biata pasăre, ce se scufundă și-nghite însă sugușată fiind debursează frumos pește după pește în tradiționala găleată de plastic pentru vopsea a ultrapopularului vânător acvatic cu japca. Bestiala practică pomenită în urmă astfel dispărând, ca și acelea ale datului pe râuri cu dinamită sau pocnitori, cu carbit sau curent din baterii auto.

PSD 3 (= post scriptum dialectic nr. 3). Dar nu se face să n-avem și noi stil, așadar hai să terminăm frumos, ca-ntr-o sonatină, cu revenira eroică a temei princeps. Și-anume aia cu porumbeii. Deci. Dacă vă plimbați un picuț mai atent prin țară, inclusiv prin cartierele sudice ale Bucureștiului, veți observa că încă mai există pe-alocuri căsuțe și căsoaie având în curte, înălțat sus nevoie mare, câte-un grilaj aducând a gigantic uscător de rufe ori a radar de pe vremea captării undelor scurte gen Europa Liberă și Vocea Americii. Rețeaua de stinghii nu era nici una nici alta, nici pe când erau folosite, folosul neprivind doar hodinirea preaosteniților hulubi. Concret: n-ar fi nicio rușine să se facă de-acum propagandă elementară pentru revenirea la formele capturării de turturele și guguștiuci în sens gastronomic și bucătăresc, cele proprii păsărarilor de cândva. Așadar, să se repopularizeze vechile captatoare de stoluri de zburătoare obosite ori în căutare de pigulit/cerșit prin străini, bețele sau crenguțele pomilor unse cu clei de prun sau de oase pentru a le reține de gheare și aripi pe respectivele, cuștile-capcană în care porumbeii domesticiți pot atrage pentru ciugulit porumbeii sălbatici, comunitari sau ai altor vecini. Ba n-ar fi absurd chiar să fie reînvățate pisicile și câinii companioni cu prinderea zburătoarelor în scop alimentar. Așadar toate astea să se facă exclusiv pentru uz culinar gospodăresc, nicidecum pentru pierdutul vremii cu-n sport gol sau mutilant și lipsit de necesitate cinstită. Mai ales că umilitoarele scumpiri, penurii și inflații vor face viața amară tot mai multor amărășteni, mai ales că se pune problema autosuficienței alimentare pe plan național, să se reculturalizeze poporul în vederea revenirii la vânătoritul aviar artizanal. Cel simplu, manual, la-ndemână, totodată lipsit de pretenții gen permis, cotizație, taxă, lipsit de riscurile, sclifoselile, fuduliile și risipele financiare pe care le pretinde împușcatul cu pușcoace și braconajul inclusiv cu pistoale de aer comprimat. Bine?

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Bateti campii fara nici un pic de rusine! Habar n-aveti despre ce vorbiti! Macelarii isi fac meseria „discret si cu rusine“…??? Iar vanatorii sunt niste criminali un fel de tortionari sadici ai animalelor???

    Nu, cu dumneavoastra nu vreau sa vorbesc despre cormorani si si alte salbaticiuni.

  2. În urmă cu vreo 200 de ani, o specie de porumbei din zona Marilor Lacuri devenise o adevărată calamitate: erau miliarde de exemplare și migrau la fel ca lăcustele, devastând totul în trecerea lor. Specia respectivă a dispărut, a fost exterminată înainte de 1900, însă pe aceia nu-i domesticise nimeni. Porumbeii de azi din orașe ocupă o nișă pe care altfel ar ocupa-o rudele lor sălbatice. Ar fi greșit să-și imagineze cineva că orașele de azi ar fi liniștite și curate, dacă n-ar fi domesticit oamenii porumbeii.

    Vrăbiile nu le-a domesticit nimeni, dar s-au adaptat foarte bine la conviețuirea cu oamenii, probabil nici nu mai există în prezent vrăbii total independente de așezările umane. Iar rândunelele vin și ele din urmă: prin orașele mici deja au cuiburi deasupra vitrinelor de la magazine de la parterul blocurilor, iar apariția lor și în orașele mari e doar o chestiune de timp.

    Ca regulă generală, ar fi ideal dacă s-ar ocupa fiecare doar de păsările și animalele pe care le poate îngriji. Că în rest se descurcă ele și singure să ocupe mediul urban.

  3. După ultimul articol al autorului nu m-am gândit că poate să urmeze unul si mai „tare”. Dar cine spune că astăzi nu se mai fac minuni? Pe Contributors aveam impresia ca se fac niste analize serioase, nu doar pareri si poezii fără noimă. Dle. Bălașa, fără supărare, cred că ați greșit și site-ul si vremurile in care trăim.
    „Iar acustic vorbind, zgomotele vorbăriilor ciorilor nu sunt deloc fără noimă sau efecte speciale, putând fi luate drept concert bruitist/naturalist, tot fascinant (dacă nu ești isteric sau cultivator de fobii)”. Daca cineva este deranjat de zgomotele ciorilor este fie isteric fie are diverse fobii, așa-i? Cred că Dvs. aveti prea mult timp liber la dispozitie, nu munciti si nefiind nevoit să vă treziți de dimineata (neavând asa mare nevoie de somn sau liniște) puteti aprecia subtilitățile metafizice din spatele croncanitului ciorilor. Sincer, va invidiez. Dar sa va fie mila si de omul simplu, cu isterii si fobii (Ca doar oameni suntem) se poate? Cer prea multe?

    • Din păcate, stimate coleg, pe cât de reale sunt supărările dvs., pe-atât de reală dreptate are și textu-mi. Atât că, pe de o parte, e evident că nu avem deloc umor, iar stările sufletești sau emoționale pe care vă duc la furie (în contra-mi), au nume (tehnico-medicale) destul de exacte. Nu e deloc rușinos să fii fobic ori isteric, cum nu-i rușine să fii supărat rău și răzbunător, doar că toate aceste stări de-a fi au și remedii, terapii, tehnici de remodelare a minții și afectivității. Din păcate, oamenii „orbesc” foarte ușor când nu li se cântă literalmente în strună. Și nu mai observă câte informații foarte exacte (de la găleata de lavabil care marchează toate locurile de pescuit neoficial, pe absolut toate râușoarele țării, până la pescuitul cu cormorani sau capturatul păsărilor de către arhaicii păsărari) există aproape pe orice propoziție din textul de mai sus. Iar asta doar fiindcă nu e totul desenat după obiceiurile cele mai școlărești. Oricum, n-am zis — ca alți colegi pe aici – că dacă nu vă convine mutați-vă în Occident. Am zis doar adaptați-vă, acceptați conviețuirea cu vietățile care au aceleași drepturi la viață ca omul. Eventual schimbați casa ori cartierul, dar nu puteți mâna pe bâtă sau pușcă (da, se trage-n păduri și peste câmpuri chiar și cu pistoale cu aer comprimat), mânați de antipatii/fobii, furii sau lăcomie. Repet și închei: nu fiți animale tocmai prin imorala atitudine de a considera că vulpea ne papă nouă de la gură iepurii și fazanii, când în realitate e exact invers (noi furându-le hrana lor naturală, ba chiar omorând sălbăticiunile pentru a fi noi singurii nesătuli prădători).

      • „Nu e deloc rușinos să fii fobic ori isteric, cum nu-i rușine să fii supărat rău și răzbunător, doar că toate aceste stări de-a fi au și remedii, terapii, tehnici de remodelare a minții și afectivității”. Lasati psihanaliza asta ieftina, in care oricine nu este de acord cu Dvs sau isi exprima anumite sentimente automat are o problema care trebuie si poate sa fie rezolvata. E „argumentul” exprimat cel mai adesea de stanga radicala si urmareste reducerea celor care au obiectii la un set de probleme/frustrari/complexe care trebuie tratate. Cred ca e invers, la ei e o problema. Nu mai luati aceste povesti in serios ca psihanaliza pe care o faceti aici si nu doar aici nu are nimic de-a face cu stiinta. Sunt povesti si discursuri de autolegitimare.

        „Am zis doar adaptați-vă, acceptați conviețuirea cu vietățile care au aceleași drepturi la viață ca omul. Eventual schimbați casa ori cartierul, dar nu puteți mâna pe bâtă sau pușcă”. Nu stiu cate schimbari ati facut Dvs in viata, dar am impresia ca credeti ca a schimba o casa/cartier se face asa, cam cum schimbam o pereche de soseste sau de lenjerie. Nu-ti convine, pleaca, dar nu pune mana pe bata. Nu pune nimeni mana pe bata sau pe pusca de unul singur, autoritatile din acele orase isi dau singuri seama ca este o reala problema.
        Legat de Occident, ca spuneati ca nu recomandati nimanui sa plece acolo, cum credeti ca au rezolvat acele probleme? Oamenii s-au impacat cu situatia, nu? Fiti serios dle. Balasa, astfel de articole scrise doar de dragul de a fi scrise si de a face norma pe site va descalifica si mai mult, daca mai era cazul.

      • Cine se simte vinovat pentru că există, ar putea fi îndreptățit să le reproșeze starea de vinovăție doar părinților proprii, fiindcă ei i-au indus atitudinea asta. Întreaga omenire nu are nicio vină, iar reproșurile la adresa întregii omeniri nu au nicio justificare.

  4. mor frumoasele gainuse si frumosii cocosei cintatori de batrinete? dar blajinele vacute si nevinovatii porcusori? pacatul lor este ca si produc si sint si usor de mestecat, spre deosebire de ciini si pisici care nu produc nimic mincabil si sint si greu de rontait (ma rog, exista zone in care se pun la fezandat si devin delicatesuri). viermii neavind coloana vertebrala nu simt durerea coltilor umanoizilor, si intreb, care s criteriile selective ale vinatorilor umani?

  5. ), ucigașii pasionali de animale și păsări sălbatice care se numesc vânători pretind stimă și respect, se impun cu panaș și trufii (înspre a fi considerați printre cei mai demni dintre pământeni), se expun prin poze, cupe, decorații și publicitate cum domină ei de draconic peste leșurile celor mai nevinovate și libere vietăți. E felul lor de-a se resimți Cineva, de-a se crede preaputernici, de-a se da mari.
    Dacă asta e tot ce ati inteles din vânătoare, nici nu vad rostul pentru care ar trebui purtată o discuție cu matale. Am făcut eroarea de a citi articolul datorita titlului, care mi s-a parut cumva interesant. Dacă vă opreati doar la titlu ati fi scris un ‘articol’ bun. Pe lângă stilul intenționat pretențios in care scrieți, sunteti complet pe langa subiect. Nici nu are rost sa vin cu contraargumente, ca la o povestioara din asta nu este ce argumenta/contraargumenta. Poate doar sa nu iti placa sau sa nu iti placa.

  6. Nu inteleg ce averti cu șobolanii. Cu ce sunt ei mai prejos decat porumbeii? Sunt si mai superiori evolutiv, si mai apropiați genetic de noi.

  7. Domnu’ filozof, dumneata nu intelegi lucrurile de baza in privinta realitatii vietii pe planeta asta dar te bagi in seama pe un subiect care-ti e complet strain. O fi ideologic, treaba dumintale. E dreptul dumitale s-o faci. Nu te mira insa daca te trezesti cu reactii adverse pina si dinspre cei care au fost la citeva vinatori, de urs si de mistret (plus ceva la fazan), am scris vinatoare dupa reguli, cu riturile masculine aferente nu cu timpenii abominabile de braconieri. Si carora nu le-a placut, cazul meu. Am inteles, e ceva acolo, nu e de mine si basta. Imi permit asa ceva insa nu ma intereseaza, nu e de mine.
    De aici insa, domnu’, si pina la a-ti permite sa filozofezi cu ciocanul precum faci e o cale mult prea lunga si-ti lipsesc date, experiente si, mai rau, lecturi elementare. Incearca orice scris nu de alde Sadoveanu ci de Aristide Stavros, poate pricepi. Nu e obligatoriu. Iti astept opiniile si la schimbari climatice. Stiva de pari e gata pregatita.
    Am rugamintea de a nu-mi raspunde, nu e in intentia mea, tinere filozof, de a spala pe jos cu cineva pe aici: Domnul NT a declarat deja ca nu va mai comenta aici, nivelul multor articole, precum al dumitale, e atit de jos incit incep sa resimt, precum domnia sa, ca-mi pierd vremea pe platforma asta.

  8. Un eseu de batut campii cand se plictiseste autorul. Un amalgam de idei fara substanta. Problema este unde incepe educatia si civilizatia habitatelor umane si pana unde merge dragostea pentru animale, mai ales ale celor puternic invazive. Autorul nu a citit ca in multe tari, in orase ai fost adusi soimi pentru a reduce efectivul de porumbei?!!!

  9. Domnule Bălașa, cand cineva va spune că batetii câmpii, puteti sa il credeti sau nu, nu are mare relevanță. Dar cand majoritatea (de fapt toti) comentatorii va spun acelasi lucru, atunci e clar ca exista o problema la dumneavoastra si e bine sa căutați sa o remediati.

  10. Din cate vad, concluzia articolului e să ne întoarcem la arc si săgeata, la modul „simplu si la indemana”. Ba chiar ar fi bine sa cautam inca de pe acum niste peșteri in care să locuim, până nu vor fi toate ocupate ca urmare a propagandei dlui. Bălașa. Dvs. chiar recititi ceea ce scrieti? Cand va spune toată lumea care comentează la articolul de fata ca nu aveti idee despre ce vorbiti, lucrul acesta nu va pune un pic pe gânduri?

    • Ba da, mă foarte pune pe gânduri, însă nu în sensul că mi-ar spune ceva nou și neașteptat. Pe de o parte, zecile de replici de genul celor pe care le reprezentați/reproduceți constituie o minoritate față de mult peste curenta mie de cititori. Așadar, această „toată lume” pe care o reprezentați e mult mai vocală doar fiindcă respectivii foarte vocali sunt, prin caracter, mult mai puțin empatică (sociouman, nu doar inter-regnic) și mult mai beligerantă, reținută în scrupule, agresivă. Un alt subiect serios de gândire fiind și că restul, majoritar al lumii, tace. Iar această majoritate tăcută:
      (1) fie ia cu mult mai mare lejeritate și chiar umor toată „povestea” mea (UMOR — cum și sugerez de regula, recunosc, o regulă un pic exceptată/încălcată de data asta, „a voastră”, ori poate prea subtilizată ca să mai fie văzută și de după cătarea puștii sau din avion),
      (2) fie o doare-n cot de toată această sfadă cu accente temperamentale ușor puberale,
      (3) fie chiar își vede de altă treabă (războaie mai importante),
      (4) fie crede că sunteți mulți și fioroși, deci se retrage timidă, se lasă intimidată.
      Pe scurt, atât preafrumoasele voastre invective și amenințări sunt binevenite, căci va materializează tot mai „elocvent” agresivitatea (e drept, a unei minorități, dar nu numărul contează), așadar oferă o excelentă materie primă pentru studiul avansat, bine aplicat/documentat, al agresivității (egal individuale și sociale, egal de clasă/grup uman specializat). Totodată și lipsa vocalității de alt gen, eventual aceea „instigată de-o ceartă”, ca și lipsa intervențiilor minorității care mi-ar „ține partea”, însă se lasă intimidată, e tot temă de cugetare și studiu serios.

  11. Ati uitat și o a 5-a posibilitatea, aceea că acea mie de cititori efectiv își dă seama ca nu are ce sa comenteze pentru ca nu merita timpul sau efortul sa comenteze la un astfel de articol. Asta nu inseamna ca e de acord, ba din contra. Nu-i ideea de umor aici, ca nu e nicio nota de umor cand vezi pe cineva ca nu stie ce spune. Mai mult, acest mod stufos in care scrieți anihilează si ultima urma de umor care ar fi putut exista. Poate Dvs. aveti un tip de umor pe care numai dvs si vreo cativa inși il gusta, numai ca acești aleși nu cred ca sunt aici pe platforma.

    Dar cine va amenința? Si cu ce? Sau sunteti si Dvs in randul celor care consideră un dezacord sau o critica drept amenințare?

    Agresivitate există in toata lumea, din contra, ar fi bine daca ar tine de o minoritate. Chiar si in articolul dvs se vede agresivitate, doar ca mascată si îndreptată împotriva unor categorii de persoane ale cărei acțiuni nici măcar nu va dati osteneala sa le înțelegeți intr-un anume context. Dar agresivitatea dvs e una a neputinței.

    Referitor la studiul cu agresivitatea, cred că ați fi un studiu de caz ideal, dar nu din motivul pe care-l amintiți ci pentru ca de cand scrieți aici ati reusit performanta de a obține atea comentarii negative pe care niciun alt autor de pe platforma nu a reusit-o. Aici e marea intrebare, de ce Dvs si nu mai degrabă altcineva? Sau cum ar întreba Heidegger, de ce fiintarea si nu mai curând, nimic?

  12. domnilor comentatori, toată această ceartă la care am asistat cu mâhnire aici, de prea multă vreme deja, nu este altceva decât o ceartă pe care domniile voastre o purtați cu dumneavoastră înşivă, nicidecum cu autorul

    o manifestare necontrolată a unor orgolii masculine, din păcate

    aşa că ar fi cazul să încetați, din respect în primul rând pentru dumneavoastră, dacă nu pentru majoritatea „tăcută” (dar deloc intimidată) şi cu bun simț

  13. Aveți dreptul la opinia dvs. Eu unul o consider greșită, exagerată și subiectivă (majoritatea părerilor sunt așa, știu). Dați însă dreptul și altora să greșească, să fie subiectivi și exagerați, alfel nu exercitați decât ipocrizie!
    Nu sunt de acord că TOȚI vânătorii sunt niște bestii cvasiumanoide și neelevate, or fi și din ăștia câțiva dar or fi și oameni echilibrați și calculați printre ei. Ca peste tot!
    A fi vânător înțeleg că vă este complet imposibil, nu judecați însă d-le Bălașa doar prin prisma valorilor și proceselor cognitive proprii. Dvs. puteți avea tendințe sadice pe care le controlați, alții nu le au însă deloc și nu trebuie să facă față demonilor interiori ca dvs. De aceea e greu de generalizaț, oricum vă stimez pentru că vă opuneți tendințelor interioare și luptați.
    Eu unul când vânez nu simt nici o satisfacție la moartea animalului, sufăr însă când animalul nu moare imediat. Atunci am procese de conștiință și de multe ori refuz carnea la masă.Dacă animalul nici nu știe ce s-a întîmplat consider că vânătoarea a avut succes. Și da consum carnea vânatului, de aia vânez. Nu suport vânatul pentru trofee și reacționez violent când alții se laudă cu așa ceva.

    P.S. În momentul în care veți vedea doi șacali care rup în două un pui de căprioară încă viu veți înțelege vânătoarea la combatere. Eu unul am văzut așa ceva lângă Slobozia în 1994 ca stagiar vânător și de atunci am tras fără ezitare la combatere. E drept că nu o fac din plăcere ci din convingere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro