joi, octombrie 28, 2021

De ce ne-am radicalizat

            Oamenii sunt intelectualmente depășiți de situația socio-politică în care se află. Așa scrisese Eric Voegelin cândva, într-un mic text despre profilele umane cu care se pot face democrații.

Ce cred eu că înseamnă asta? Înseamnă că oamenii sunt incapabili să delibereze rațional pe probleme care îi privesc direct. N-au nici cel mai mic chef să-și pună capul la contribuție. Aș plusa: nu sunt doar intelectualmente, ci și moralmente depășiți de situațiile interumane cu mize reale. De fapt, ei n-au niciun chef să fie realmente solicitați din punct de vedere uman în nicio direcție.

Cred că chestiunea trebuie luată în serios și foarte personal.

Nu e sigur că mai suntem capabili să înțelegem cele mai multe situații de viață în care intrăm. În lipsa unor competențe minimale de abordare a semenilor noștri, nu prea are cum să se pună problema de vreo deliberare rațională, de vreo negociere corectă, de vreun compromis adecvat.

Observați că n-am vorbit aici de „responsabilitate civică” fiindcă înainte de aceasta există totdeauna responsabilitate interpersonală. Cu cea din urmă ești bătut azi la cap de ONG-uri doar în măsura în care ți se spune că este subordonată primeia.

Aș vrea să fac foarte clar la ce anume mă refer când spun că oamenii nu mai au idee „cum se face”. Eu cred că ei s-ar descurca foarte bine dacă:

1. ar fi lăsați în pace (să zicem de troli (non)guvernamentali și de elite atotștiutoare care dau dispoziții tehnice sau/și ideologice);

2. dacă au „tonus interpersonal”, adică dacă au ABC-ul vieții așa cum reiese el din interacțiuni cotidiene reușite, deci nu din cultura lor filozofică, politică sau teologică.

Ideea acestui mic text este următoarea: în lipsa unor competențe existențiale minimale, oamenii nu pot negocia adecvat absolut nimic; dimpotrivă, pierd enorm (în toate registrele și pe toate planurile) și resimt – monstruos – orice tip de pierdere.

Nu e de mirare că decizia politică, oricare ar fi ea, nu mai oglindește niște virtuți civice reale.

Agregarea politică a unor indivizi ale căror minți rătăcesc anxios de la un fapt înspăimântător la altul, se face în cel mai bun caz prin încadrări ideologice grosolane: cele mai multe grupări politice se revendică exact de la acele valori spre care s-a nimerit să le poarte în acel moment vântul schimbării.

Agregarea politică nu are loc, așadar, prin interpretare și prin dezbatere (fie ea și una simulată), ci exclusiv irațional, prin apelul la pasiuni. Astfel e posibil ca doi inși să se întâlnească, având motivații opuse, la același pol. Sau e posibil ca una și aceeași motivație să împingă un ins spre extrema dreaptă, iar pe altul spre extrema stânga. Nu sunt rare nici cazurile în care unul și același ins migrează cu aceeași înflăcărare de la un pol extrem la celălalt; sau când insul e convins că e reacționar, dar în ochii celorlalți rămâne un vajnic progresist.

Dacă tot vorbesc de motivații, e greu să nu remarcăm că, de secole bune, stânga progresistă supralicitează schimbarea, iar dreapta reacționară se teme de ea. E pertinent să spui că extremismul, ca tip de atitudine, e necesarmente ofensiv, mereu gata să protesteze uneori în numele schimbării, iar alteori împotriva ei (dorindu-și adică… schimbarea schimbării).

Extremismul e, în orice caz, intim legat de dorința de înnoire a ființei umane, de unde suspiciunea că orice extremism e, de fapt, nutrit de o sensibilitate de stânga. Cu cât mai mare predispoziția societății spre schimbare, cu atât mai frecvente inițiativele de schimbare pe agendele politice și individuale. Toată lumea are nevoie de “o schimbare”! (Nu merg femeile la coafor pentru că au nevoie de o schimbare?)

Cu cât mai numeroase schimbările, cu atât mai numeroase extremismele.

Cum, însă, în jurul oricărei schimbări proliferează atitudinile și comportamentele de încurajare ori de frânare a schimbării respective, ofensivitatea acestora se devalorizează rapid.

Urletul devine – și el – monedă curentă.

Ca să mai poată totuși „umbla” la aparatele motivaționale ale cetățenilor, mișcarea de mobilizare sau de demobilizare a schimbării (cu retorica aferentă) e musai să devină din ce în ce mai ofensivă.

De asta orice voce distinctă care se aude azi prin (social) media pare una radicalizată. În tumultul general, dacă n-ar fi resimțită ca radicală, n-ar mai mișca pe nimeni.

Efectul e pervers. Extremismul pare absolvit de orice culpă: o dată din cauza frecvenței sale crescute (cu consecința imediată: devalorizarea sa) și încă o dată din cauza caracterul său irațional, pasional, căci ce folos să combați pasiunile oamenilor? (mai ales dacă l-ai citit pe Hobbes…)

Cum totul se reduce la înclinații pasionale și proastă gestiune emoțională, ce folos să mai stabilești rațional în ce constă o poziționare politică fermă? La ce bun să analizezi doctrine? Să interpretezi politic o acțiune civică a devenit, practic, o pierdere de vreme!

Ca o concluzie: să nu uităm, totuși, un lucru esențial: vrem nu vrem, motivele iraționale au o importanță crucială în deciziile noastre. Să nu uităm, însă, nici că nevoia noastră de a înțelege comportamentele semenilor a scăzut considerabil. Și că asta ne incapacitează serios atât politic cât și uman.

Simțirea (exaltarea emoțională) și suspiciunea (retragerea încrederii în ceea ce vezi și ceea ce ți se spune) au căpătat, în schimb, un prestigiu interpersonal, cultural și politic pe care gândirea și discernământul l-au pierdut demult. Sau poate că nici nu l-au avut vreodată. Asta duce la un deficit de implicare în propria noastră viață care nu e, cum s-ar crede, un deficit strict cognitiv, de racord empiric la datele problemei, ci unul mai profund și cu consecințe existențiale mai vaste.

Închei abrupt și cinic: amestecul dintre valori și umori nu e niciodată unul dezinteresat. Să nu ne facem iluzii.

Distribuie acest articol

54 COMENTARII

  1. Cred ca ar fi interesant sa aflam si cauzele degradarii morale si intelectuale mai ales in situatii de conflict ideologic, politic si filosofic. Nu intotdeauna doi care se cearta ambii gresesc. Facand asta poate ajungem si la un numitor comun …realitatea. Nu obsoluta dar nici atat de relativa incat totul sa fie folosit ca arma. Sper sa aibe sens ce am scris:P

    • ..ceea ce definim ca realitate e de fapt un numitor comun. Acesta este însă doar un număr din multitudinea de numere naturale.. Iar relativitatea e la ea acasă..

    • @Costin _ „Cred ca ar fi interesant sa aflam si cauzele…”

      Sigur că are sens ceea ce ați scris, ceea ce scrie autoare articolului nu prea are noimă. Să explic…

      Sintagma „ne-am radicalizat” din titlul articolului este ambiguă.

      Pe de o parte, echivocul, semnalat și de dumneavoastră, este cu privire la natura informațiilor transmise de autoare, care este cercetătoare. Ele sunt rezultatul unei cercetări științifice, care urmărește un fenomen [social] de la origini, studiindu-i detaliile intrinseci și amploarea, până la proiecții și scenarii probabile, sau este o simplă opinie personală? În cazul acesta, este necesar să remarcăm faptul că nu este respectată nicio normă epistemologică. Nu se spune nimic despre eșantionul studiat, despre durata cercetării, despre instrumentele și metodologia folosite, ori despre marja de eroare.

      …Sau este vorba despre o simplă opinie a autoarei, dar fără argumente? …Și atunci, în mod „moromețian” se iscă întrebarea „pe ce se bazează”?

      Pe de altă parte, este neclar cui se adresează textul, la cine anume se referă pronumele personal, la persoana I, număr plural, în forma neaccentuată „ne”. În lipsa altor precizări, se înțelege că este vorba despre domnia-sa și de cititorii articolului, cărora li se adresează. Dar, tot fără vreun argument. Eu, spre exemplu, și se pare că nu sunt singurul, nu m-am radicalizat. De altfel, această implicare este și motivul pentru care am zăbovit să comentez textul.

      Așadar, dacă îmi îngăduiți să răspund eu la interesul dumneavoastră privind „cauzele radicalizării”, probabil acestea nu vor fi aflate în acest context, întrucât citind articolul nu este clar nici cine, nici cum, nici când, nici, mai ales, dacă se radicalizează cineva.

  2. Dincotro va bate vintul ? Firescul lucrurilor este tocmai ce revendicam de fiesce data ca nefiresc .Politica este ,de cind lumea, doar o vesnica razbunare sau asa ne zice ,de mii de ani, un text coreean .Ideologiile nu sunt pentru oameni ele sunt doar pentru filozofi (doar nu crede cineva ca poate sa fie Socrate – dar sa nu uitam ca si el a fost un om ).Noi toti ceilalti ,chiar daca asa pare , nu ne-am radicalizat . Suntem asa de cind ne stim , acum insa putem vedea cu totii rapid multitudinea de imagini ce ne sunt oferite pe mai toate canalele de comunicare . Pina mai ieri stiam doar ce face vaca , primarul si vecinul de peste gard (de noi sau de nevasta nu eram chiar siguri ) .Vorba zicalei : stie tot satul ce nu stie barbatul (hai ca am fost un pic rautacios si anacronic vremurilor ) Acum vrem sa credem ca stim tot ceea ce ne inconjoara (fie ele si chestiuni ce sunt aflate la mii de km distanta) si cuprinsi de frumusetea cunosterii (fiecare vede si citeste altceva chiar daca se uita sau citeste acelasi lucru ) ne creăm singuri propriul nostru adevar , adevar personal transformat in realitate personala de care ne tinem agatati mai ceva ca „inecatul de pai ”.Sa nu cumva sa zica cineva ca nu avem dreptate , ferit-a sfintul de asa ceva .Vorbele noastre sunt de necontrazis .Si cum extremismul pare a ne framinta priceperea , hai sa zicem ceva si despre el .A te pune in pielea altuia , a gindi cu alta unitate de masura a lucrurilor , a incerca sa intelegi cum functioneza o alta persoana , a iti modifica convingerile de tot felul , a face toate acestea , ca parte a intelegerii personale ,elimina extremismul din propria ta viata .Cit despre schimbare acolo e alta„ gisca in alta traista” .Schimbarea vine la brat cu intelegerea (asta doar pentru unii )sau vine , in pas de dans,impreuna cu propria nevoie sufleteasca ce iti produce in organism o stare de bine .Nu poti a te schimba decit in momentul in care cererea adesata de tine eului tau iti va produce un bine absolut . Dar schimbarea are si cealalta fateta ce contine raul .Ma schimb tocmai pentru a face rau cuiva dar in acelasi timp pentru a imi fi mie bine .Ofensiva devine vizibila doar in momentul in care devii lipsit de argumente . Pina la urma ofensiva este apanajul nestiutorului (ca sa nu spun altfel ), apanajul celui care, pus in dificulate fiind, nu gaseste alta rezolvare decit ofensiva .Atac ca sa ma apar, de ceea ce nu stiu, este in fapt procedura .Singura solutie este „ignora-l pe atacator ”.Durerea acestuia va fi cumplita . Si da,nevoia noastră de a înțelege comportamentele semenilor a scăzut considerabil. Aveti dreptate (chiar daca nu am termeni de comparatie ) asa pare a fi .Totusi, in situatii extreme putini dintre noi se mai pot gindi la altii .Interesul poarta fesul sau ca sa zic neelegant (scuzata sa imi fie zicerea pe care inca nu stiu daca o sa o scriu sau nu ). Hai sa o zic totusi :Nici mama, lui tata ,nu ia dat-o degeaba .Si ca un final nu putem incheia decit spunind versurile celui nepereche : Iar noi locului ne ţinem,
    Cum am fost aşa rămânem.

  3. Cred ca, de fapt, cauzele nevrozei societale curente, la noi si in lume, sunt mult mai adanci si au legatura, primordial, cu disparitia transcendentului din peisaj, iar de aici, desigur, cu lipsa standardelor etice veritabile care ar trebui sa confere sens existentei umane. In lipsa acestora, avem un individualism impins catre extrem, o cacofonie de voci dezarticulate din care par, intr-adevar, sa prevaleze cele cu un discurs violent sau radical. Cat despre eventuale solutii, probabil ca in lipsa posibilitatii de intoarcere la transcendent, clarificata de Nietzsche, educatia este singura posibilitate de a evita dezastre majore. Si sa nu ne amagim ca altii sunt de vina, troli, conspiratii etc

    • Ce Nietzsche, domnule?! :) Aici se aplică filosofia plotonerului Borcan: „Dom’le, lu’ omu’ care stă și n-are treabă îi vine idei! Să fiu io a dreaqu’ dacă nu-i așa!” Societatea occidentală a ajuns la nivelul de prosperitate la care își permite șă ducă în cârcă o proporție imensă de oameni ce practic nu fac absolut nimic și sunt 100% inutili. Numim asta în mod elegant „economie bazată pe servicii” :)

      Toți oamenii ăștia care nu au nicio treabă, fără grija zilei de mîâine și care trăiesc fie în cârca statului fie din exclusiv din cauza faptului că societatea prosperă își permite să cumpere tot soiul de mofturi, doresc cu furie pe de parte o felie și mai din tortul la care nu contribuie cu nimic și în același timp doresc și mai abitir un dolce far niente și mai aprofundat. Sigur că de aici apare conflictul inerent între trântori și cei ce hrănesc trântorii. În mod elegant & eufemistic treaba asta se numește „progres”. Iar „progresiștii” după ce jupuie 7 piei de pe cei din jur, ar dori un pic de „dialog și înțelegere” spre a putea trece în liniște și în mod constructiv la jupuirea celei de a 8-a piei,

      • Chestia e mai complicata: “toți oamenii ăștia care nu au nicio treaba, fără grija zilei de mâine și care trăiesc din prosperitatea in exces a unui stat” sunt foarte puțini. Chiar și Șomajul este o stare de munca, iar situația, prezumat temporară, a șomerului este susținută din taxele plătite de el însuși. In aceste condiții sunt greu de identificat cei care “nu au nicio treaba”, fiecare închipuindu-și că el face mai mult decât primește. In realitate, cam toți primesc mai mult decât fac, iar datoriile in creștere ale statelor arată clar acest lucru: toți trăim pe datorie.

        Cu tehnologiile actuale cam 15% din locuitorii planetei pot asigura necesarul tuturor. Recompensarea doar a acestui fragment din populație n-ar duce însă nicăieri, întrucât necesarul ar scade și el cu 85%, prin imposibilitatea celorlalți de a și-l putea plăti. Reiterând, doar 15% din acei 15% inițiali ar putea să asigure noul necesar și așa mai departe, ceea ce evident nu ar fi viabil. Soluția este plata in avans cu bani care încă nu sunt câștigați, deci care (încă) nu oglindesc vreo valoare nou creată. Impresia sudorului sau a vânzătorului de înghețată că el muncește și plătește taxe din care trăiesc trântori, se bazează pe inocența sa in privința veniturilor clienților săi, presupunând că toți cei care îi solicita marfa își câștigă traiul direct. In realitate 85% din prețul plătit este venit creditat printr-un fel schema Ponzi, rostogolită spre generațiile următoare, și ca urmare și câștigul său.

        • Scenariul in care o mica parte din populatie produce suficient pentru intreaga populatie nu este nou, si, cel mai probabil, asa va arata viitorul. Fahrenheit 451 de Ray Bradbury este o distopie in care viitorul omenirii este descris chiar asa: o minoritate atent selectata pe baza de IQ are grija de treburile lumii, in timp ce imensa majoritate primeste gratuit cele necesare traiului, fara sa creeze nimic si fara sa aiba vreo obligatie fata de societate. Elita productiva are in aceste conditii marele beneficiu de a putea consuma alimente naturale, in timp ce majoritatea consuma alimente de sinteza. Si un alt element tulburator din cartea asta, cu legatura evidenta cu lumea de dupa aparitia retelelor sociale: datorita scaderii dramatice a capacitatii de concentrare (attention span) cartile devin inutile si sunt arse.

        • 15 % nu stiu de unde si pana unde acesta cifra reflecta realitatea si ce inseamna ca 15 % pot asigura necesarul restului planetei, care sa fie acel necesar incepand de la chiloti si pana la prezervative ? nemaivorbind de toate lucrurile intradevar inutile care se produc, in opinia mea bazandu-ma numai pe ce imi spune „burta”, aproape 50 % !!

        • Iluzia că 15% sau mai puțini vor putea asigura la nesfârșit traiul pe veresie al restului de 85% duce la dilema comunismului: Dacă toată lumea are un venit rezonabil asigurat, cine va mai face muncile neplăcute? Cine va mai face orice fel de muncă?! E ceea ce vedem de altfel în societățile dezvoltate: Pe de o parte o mare de oameni care nu fac nimic, pe de altă parte e de multe ori imposibil să găseștii oameni care să fie dispuși să facă munci esențiale pentru funcționarea societății.

          Afirmația că „Chiar și Șomajul este o stare de munca, iar situația, prezumat temporară, a șomerului este susținută din taxele plătite de el însuși. ” e de asemenea lipsită de fundament. chiar dumneavoastră sșpuneți că numărul celor ce nu fac nimic e mușt mai maare ca al ceor ce fac ceva. În cele mai multe cazuri într-adevăr beneficiarul de asistență socială nu a plătit niciodată nimic și e extrem de puțin probabil că va plăti vreodată ceva. Problema nu e deloc plata în avans a sudorului sau vânzătorului de înghețată. Munca lor e productivă și există un întreg mecanism de creditare care o face să funcționeze. Problema a a oștirii de trântori ce sunt plătiți în avans spre a nu face niciodată nimic. Dumneavoastră faceți practic prezumția ridicolă că dacă n-ar exista cerșetorii, atuci ar fi imposibilă și existența celor ce dau pomeni.

          Vă legănați cu speranța că pomenile dumneavoastră de azi vor fi plătite cu generozitate într-un viitor nebulos de ceva urmași pe care de fapt nu-i aveți. Tare mă tem că veți avea o surpriză neplăcută și că ața se va rupe cu mult înainte de acel viitor nebulos…

          • Liviu, nu părem a fi foarte departe de ficțiunea hedonistica a lui Bradbury. Alimente modificate genetic, factory farming, aquaculture șamd. Chiar și hârtia a devenit o raritate.

            Alin, recunosc nu am date exacte întrucât nimeni nu a comandat un astfel de studiu. Dar dacă burta va spune „aproape 50%” e probabil valabil pentru occident. Aici pensionarii de 80 ani au cam jumătate de viață în „câmpul muncii”. Dar nu toți au lucrat (în anii 50-70 femeile erau în majoritate casnice) și nu toți au produs bunuri (până la 10% erau bugetari, adică funcționari, polițiști, militari). În România acum lucrează vreo 4,5 din 18 milioane, adică 25%. În America Latină, în Africa, în Asia nici atât. Iar mulți lucrează încă la fel ca în urmă cu 100 ani.
            Cu tehnologii performante, productivitatea ar putea crește. Dar dacă nu sunteți de acord cu 15%, considerați 25% sau 33%. Limita șirului există și așa, chiar dacă e mai îndepărtată.

            Pane Svejk, nu e frumos să mințiți din nou! Eu am scris că „trântori” sunt foarte puțini, nicidecum chiar dumneavoastră sșpuneți că numărul celor ce nu fac nimic e mușt mai maare ca al ceor ce fac ceva.
            Și nici de asistați social nu am pomenit. Dar este evident că un brutar, de exemplu, nu poate prospera dacă are afacerea într-un cartier sărac și toți clienții săi sunt cerșetori.
            Afirmați destul de des că cei care vor să salveze lumea nu fac ei înșiși nimic pentru asta. Cum este clar că fiecare vede lumea după cum este el însuși, trag concluzia că cel ce perorează împotriva „trântorilor” este el însuși unul. Fiți însă fără grijă: eu nu vă fac concurență.

            • /

              Care e diferența între „trântori” și oamenii care nu fac nimic, nu au făcut niciodată nimic și nici nu vor face vreodatgă nimic? Dumneavoastră înșivă spuneți că 15% asigură existența tuturor. Cifra e desigur exagerată, dar hai să zicem că așa e. În acest caz e matematic imposibil ca ceilalți să facă vreodată cev, deci sunt autpomat trântori și nu au plătit NIMIC din ceea ce primesc de la cei ce produc.

              Exemplu cu brutarul relevă mentalitatea dumneavoastră comunistoidă de conțopist responsabil cu investițiile la primăria din Ouați Deal, unde toți cetățenii sunt asistați sociali dar slujbașului de stat i se pare fiuresc să ia leafă chiar dacă slujba lui e cu desăvârșire inutilă.

              În lumea reală brutarul își deschide afacerea acolo unde are clienți. Altfel e anu prea are cum supraviețui.

              Vă frecomand cu căldură să scrieți de câteva ori (oricât de odios v-ar părea) că cerșetrorul trăiește de pe urma celui ce dă pomană și nu invers. Cine știe? Cu timpul poate chiar prindeți ceva…

            • Pane Svejku: eu nu am scris nicăieri că „15% asigură existența tuturor” ci că „15% pot asigura necesarul tuturor” și anume „cu tehnologiile actuale”. Cel mai târziu după clarificările adresate lui alin ar fi trebuit să vă fie și dumneavoastră clar acest lucru. Continuați însă să deformati cele scrise, iar asta dovedește rea-credință și mă obligă la suprimarea dialogului.

          • ..munca va fi tot mai robotizată, de la muncă=rabota provenind și denumirea..
            De altfel sunt deja fabrici care lucrează non-stop, complet robotizate, având doar câțiva supraveghetori.
            Sau lanuri de cereale lucrate de la A la Z de utilaje autonome cărora GPS-ul le dă nu numai coordonatele, dar le spune și când trebuie să intre pentru recoltat.
            S-a experimentat și brokerajul asigurat de AI. Iar ăsta e doar începutul..

            Referitor la „oștirea de trântori”.. Mulți dintre ei „muncesc” cu capul, unii calculează, alții inventează tot felul de „nimicuri” care ne fac viața mai ușoară. Unii ne vindecă de boli, alții ne învață să citim și să socotim.

            Cineva trebuie să prindă hoții, alții trebuie să-i judece. Cineva trebuie să ne asigure securitatea vieții cotidiene. Alții văd de afaceri, de circulația banilor ..etc

            Unii (binecuvântați cu talent) muncesc cu sufletul pentru sufletele celorlalți, alții filosofează căutând un sens pentru viețile noastre și o cale de urmat pentru viitorime.

            Cu tot respectul pentru cei care trag la șaibă, ei sunt doar o rotiță din mecanismul societății moderne. Și e loc pentru toți sub soare..

            • Așa-i așa-i. În curâd va apare robotul care să vă scarpine pe spinare și să vă dea ghetele cu vax :)

              Asta era speranța de exact acum 100 de ani pentru anul 2000 a lui Karel Capek – ăla de a inventat termenul de „robot”. Iar anul 2000 a trecut de ceva timp. Cu toate că tehnologia a ajuns mult mai departe decât își imagina Capek, suntem extrem de departe de ceea ce spera/anticipa el. Fabricile alea „automate și complet robotizate” de care ați auzit dumneavoastră de prin tabloide există pe nișe extrem de limitate și mai degrabă pe procese decât pe produse complete. Varianta ce pare cea mai atractivă pentur moment sunt coboții: – roboți mai prostovani ce lucrează ca o extensie a unui operator uman sau/și în colaborare cu acesta.

              Întâmplarea face să lucrez destul de mult în proiectarea vehiculelor industriale autonome de ceva timp. Sunt extrem de limitate și la ani lumină de a putea face operații complexe ca să înlocuiască operatorul uman, sau mai grav, echipe de operatori umani. Se pretează la chestii gen compactorul de sol sau asfalt (ce merge la nesfârșit înainte-înapoi) sau la camioanele miniere pe trasee prestabilite. Sunt însă foarte departe de a putea opera cu adevărat autonom un excavator sau o mașină de asfalt.

              Culmea că operarea vehiculelor autonome e azi (și-n viitorul previzibil) mai scumpă ca utilizarea operatorului uman. Se încearcă introducerea lor nu din cauză că ar fi mai profitabili, ci din cauză că lipsște forța de lucru. Iar forța de lucru lipsește din cauza sistemlor sociale ce stimulează nemunca.

              Inteligența aia artificială de care ați auzit de asmenea prin tabloide e la rândul ei infinit mai proastă ca o pisică proaspăt născută. Mare noroc că n-aveți nimic de investit, că altfel (Doamne ferește!) chiar ați ajunge să vă sfătuiți cu pisica asupra oportunităților de investiții :)

              Nu mi-am câștigat niciodată existența din muncă fizică. Nu am numit „trântori” oamenii ce fac muncă intelectuală asemeni mie. Dimpotrivă. Cred (fără modestie :) ) că asta e munca cea mai productivă. M-m referit la armatele de băgători de seamă din slujba statelor (Peste 1/3 din forța de muncă a României sunt bugetari. Și Egiptul antic avea un scirb la 10 lucrători :)) la puzderia de „activiști”, pomanagii. strategi, asistați sociali profesioniști și alte lighioane ce trăiesc până la umră de tot de pe urma contribuabililor, care de fapt n-avem nevoie de ei. N-am nimic împotriva ălora de filozofează în mod profesionist, dar cred cu tărie că ar trebui să filozofeze pe banii celor ce-i plătesc direct pentru asta. Altfel spus să-și vândă filozofia pe parale celor ce vor să o cumpere.

    • ..nu știu dacă tocmai Nietzsche ne dă soluția salvatoare, pentru el democrația (sau alte forme sociale ale vieții moderne), nefiind decât o formă a resentimentului mulțimii fața de morala stăpânilor.

      Cât privește conflictul dintre rațiune și pasiune, el considera pathos-ul inevitabil, pentru că haosul va învinge întotdeauna nevoia de logică.

      Dacă mai adăugăm și că morala, era considerată o construcție ideală, care reprimă forța instinctelor și care are drept scop doar subordonarea, umilința și supunerea. Într-un cuvânt, ruina „lumii” moderne.. Firește, dacă „Așa grăit-a Zarathustra”.. :)

  4. „Este mai usor ca oamenii sa fie amagiti, inselati decat sa-i convingi ca ei au fost amagiti, inselati” Mark Twain
    ” Cu cat o societate de indeparteaza mai mult de adevar cu atat mai mult ii va ura pe cei care il vor pronunta”
    Selwyn Duke
    Am luat aceste citate dintr-o carte in care un jurnalist incerca sa prezinte aspectele care nu fost prezentate respectiv ignorate de presa in anul 2020, un an sub impactul pandemiei dar nu numai, au fost si multe alte evenimente care insa au ramas neabordarte, pandemia acoperind intreg spatiul mediatic pasul pana la radicalizare nemaifiind mare daca privim pozitiile intre vaccinisti si nevaccinisti, intre autoritati si paturi largi ale societatii, intre cei care cred in incalzirea globala cauzata de om , intre cei care o vad ca un fenomen al naturii normal, cei care se opun digitalizarii si cei care o accepta, intre sustinatorii lui Trump si opozantii sai, intre cei care accepta fara probleme monitorizarea tot mai accentuata a individului si a acelor pt care acest aspect nu prezinta mare problema, a celor care sunt dispusi sa renunte la drepturi individule in raport cele ale unui , grup, colectiv, societate etc.
    Toate aceste aspecte sunt urmarea a ceva, care se fie motivele aceste polarizari, radicalizazari tot mai accentuate din randul societatilor, al oamenilor in general ?
    Prin textul de mai sus incercati sa dati raspunsuri generale fara a intra prea tare in detalii, detalli insa fara de care raspunsurile generale nu vor putea fi intelese prea bine.
    Aveti dreptate, majoritatea oamenilor sunt depasiti de situatia creata in urma impactului cu noile technologii de comunicare in masa, devin concret, am dat primul detaliu , al doilea telefonul mobil, acel smartphone care ne-a schmbat vietile, obiceurile, manifestarile, valorile intr.un mod mai radical decat orice alta descoperire a omenirii pt ca el a intervenit asupra constietului nostru, am devenit dependenti de el precum narcomanii de droguri, betivii de sticla , exista studii stiintifice care demostreaza acest fapt.
    Consulul drogurilor cat si ale alcoolul schimba constientul, din constient devi inconstient, actiunile devin de la banal la foarte pericoloase asa si cu noile technologii, le-au fost puse in mana oamenilor fara un „manual de utilizare” si avertizarile de eventuale riscuri, riscuri insa foarte bine stiute de cei in cauza, consumul exagerat dauneaza grav sanatatii.
    Nu s-a vrut, am fost ininselati, adementi, la un consum cat mai mare si mult cu efectele pe care le deplangeti, printre multe altele, radicalizarea, cutia Pandorei o fost deschisa si nimeni nu o mai poate inchide.

  5. Mai, mai să cred, stimată doamnă, că fiecare suntem măcar nişte autoobservatori în ce ne priveşte propria conduită şi că ţinem sub supraveghere realitatea în care navigăm cu mână fermă pe timonă. Ar trebui să cred că, în vreme ce doctorul îmi caută mie un diagnostic, eu îi analizez din cap până în picioare conduita şi profesională şi morală şi îi voi face observaţii asupra limbajului deloc adecvat logoterapiei, ca să nu mai spun că vreo trei medicamente de pe reţetă sunt date din lista firmelor de pe urma cărora primeşte bonusuri. Sigur că sunt depăşit de situaţie şi că nu o pot controla, cum nici el, doctorul, nu-şi poate ţine în frâu poftele şi lăcomia, dornic să fie competitiv nu profesional, ci în aparenţe şi imagine. Trăim o lume tot mai superficială în care relaţiile cu autorităţile se formalizează, omul de rând fiind întâmpinat de un robot şi primind răspunsuri formale, departe de o soluţie practică; apoi aceste solicitări sunt trecute în statistici, comunicate presei şi bifate ca activitate. Vedeţi robotul de pe site-ul Ministerului Sănătăţii… Mai mult, fiecare om trece ca un număr, un CNP, o piesă de prelucrat în tehnologia IT, urmând să-şi ducă, la grămadă, destinul turmei iar pentru orice ieşire din rând va fi penalizat prin scăderea „creditului social” care, şi fără a fi anunţat, funcţionează sub diverse presiuni. Ia încearcă tu, ca părinte, să nu te conformezi solicitărilor profesorilor, ale şcolii, multe dintre ele abuzive dar care, neonorate, vor face din copilul tău un marginalizat prin tot felul de discriminări… Totuşi, nimic din toate acestea nu ţi se vor întâmpla ţie personal dacă ai străpuns plafonul şi ai ajuns în elită ai căror membrii au alte căi de a-şi rezolva problemele. Să nu-mi spuneţi că în lumea reală un parlamentar suferă aceleaşi umilinţe până ajunge la un medic sau la un drept al său datorat de casa de Sănătate. Să apelez la societatea civilă? Să vă spun atunci că societatea civilă, la noi cel puţin, este aservită celui care o finanţează. Iar cel care finanţează o şi controlează… Asta ca să vorbim în termeni reali.
    Da, ca soluţie, şi eu aş recomada fiecăruia să nu înceteze să lucreze la individuarea sa.

  6. Un articol interesant. Da, oamenii vor schimbarea, si da, in problema schimbarii oamenii se pot radicaliza. Unii pro-schimbare, altii contra-schimbarii. Pana aici e ok analiza si sunt de acord cu ea. Dar autoarea nu vorbeste nimic despre natura schimbarii, despre ce fel de schimbare se propune? Hai sa luam un exemplu putin exagerat, dar lamuritor. Sa presupunem ca oamenii s-au plictisit de mersul cu picioarele si cu fata inainte. Sa presupunem ca vine o minoritate ce propune mersul in maini si alta mersul cu spatele, ca normale, firesti. Sunt schimbari da, dar ce fel de schimbari. Sunt schombari cel putin ciudate, nefiresti, desi acele persoane care le practica poate sa li se para perfect normale si firesti, mai ales ca pot spune ca sunt si alte fiinte care le practica, de exemplu, surorile noastre, dupa Darwin, sau racii, etc. De aici cred eu ca vine neintelegerea si imposibilitatea ajungerii la un acord intre cei ce promoveaza mersul in maini sau cu spatele ca normale si cei ce nu vor asta. Dar daca s-ar forma o alta minoritate care ar propune mersul in pas de dans, sau mersul saltaret, ori mersul fandat, altfel se pune problema intelegerii. Nu cred ca taberele s-ar mai certa, nici nu s-ar mai jigni intre ele. Deci eu cred ca nu schimbarea e problema, ci ce FEL de schimbare se propune. Daca e una care desi e numita „progresista”, ne duce cu gandul la mii de ani in urma cand se mai mergea in maini sau cu spatele, de ex in acele „vestite” cetati antice, So&Go, atunci e o problema. Pentru ca schimarea ne poate conduce spre trecut, nu spre viitor, spre un esec, nu spre ceva mai bun. Spre imoralitate, nu spre moralitate. Aici e BUBA mare, nu la schimbare in sine, cu care majoritatea sunt de acord.

    • Mă tem că ați scăpat esența. Problema b=nue schimbarea în sine ca proces. Nu mă deranjeză deloc faptul că Xulescu vrea să meagă cu spatele sau săltăreț și nici măcar dacă face roata țiganului. E treaba lui. Ce-mi pasă mie?

      Problema e că în mod invariabil scnimbarea îi privește pe ceilalți. Xuleswcu vrea cu disperare să-i blige pe toți ceilalți să meargă cu spatele. Ei bine de aici încep să fie probleme. Autoarea vine și șpune cu bunăvoință serafică că trebuie să facem efrotul să-l înțelegem pe celălalt. Să purtăm un dialog cu mintea deschisă. Problema e că atunci când celălalt îi cere imperativ să-și abandoneze casa sau să se lase mutilată, probabil că nu prea ar mai fi dispusă la dialog… Părerea mea :)

      • Nici aici n-ați nimerit-o: xlescu dorește sa meargă înainte, in vreme ce alții vor sa bată pasul pe loc.
        Ori Cromwell a spus încă de acum mai vine de 350 ani “He who stops being better stops being good”.

        • Sunteți în fața prăpastiei și insistați sță mergeți înainte. Înaintați sănătos! Nu vă oprește nimeni. :) Problema apare doar din cauză că vreți musai să fiți însoțit de cei ce nu vor să zboare în prăpastie :)

          Cât despre Cromwell să nu uităm că englezii și-au cam băgat picioarele în înțelepciunea lui și s-au întors la monarhie :)

          • Republica Lordprotectorului Cromwell semăna ea însăși cu un regat. Avea chiar valențe dinastie, Richard fiul lui Oliver, urmându-i acestuia la tron. Doar pălăria prea mare pentru capul fiului, care a renunțat și s-a retras la Paris, i-a determinat pe britanici să-l ungă din nou rege pe Stuart, fiul celui a cărei decapitare au sărbătorit-o cu doar un deceniu mai devreme.
            Și-or fi băgat englezii picioarele, dar tot au rămas cu Agreement of the People și i-au făcut statuie la Westminster.
            În monarhie și-au băgat alții picioarele în 1776. Dacă ați fi fost mai atent la istorie, poate ați fi știut și asta. De la o vârstă ajută și lecitina.

            • Păi dacă ziceți că vă ajută lecitina aia ce ar fi să ne mai povestiți un pic și despre mersul ăla înainte? Că vă luară-ți cu vorba și ați uitat de el. Haideți! Nu vă sfiiți. Reușiți să ne binedispuneți de fiecare dată fără greș…

            • Păi nu mai e nimic de povestit despre „mersul ăla înainte”. Tot ceea ce era de spus a rezumat Cromwell, așa cum deja am scris.
              S-ar putea însă multe spune despre rămânerea în urmă. N-am nimic împotriva celor ce se complac în secrețiile proprii, doar că se spune că singurul cazan nepăzit din iad ar fi ăla cu români: cum vrea unul să scape, îl trag ceilalți înapoi.

      • Da, aveti dreptate, de aici incep toate conflictele si se produce radicalizarea, ini momentul in care, de regula o minoritate galagioasa incerca sa-si impuna punctele de vedere.

  7. Aveți perfectă dreptate referitor la trolii guvernamentali. Din păcate oamenii fără idei dar cu carnete de partid omoară multe din lucrurile bune făcute de privați. Mi-e scârbă de-a dreptul să vorbesc de oamenii care populează Ministerul Culturii și mai ales structurile județene. Cred că au fost aleși doar pe criteriul incompetenței crase! Altel nu îmi explic de ce astfel de oameni, plătiți să își facă meseria, dorm în bocanci ani de zile în posturi unde ar fi putut face ceva! Pentru mulți sunt doar sinecuri!

  8. ..da, se spune că pe oamenii politici nu trebuie să-i iubești, ci să-i judeci la rece, când vine vorba de alegeri. Și unii dintre noi, poate chiar sunt capabili să facă asta. Îi invidiez sincer.. :))

    Necazul e că democrația impune votul majorității. Iar politicanul abil va specula cinic această realitate (iluzorie..), iar dacă are și carisma necesară, calea-i e deschisă.. Kilul de zahăr, cel de ulei și găletușa în culorile partidului, bat orice doctrină, oricât de elaborat-ar fi ea. Ăștia suntem..

    Dezbaterea televizată față în față, este de multe ori decisivă. Am văzut asta atât la noi, cât și (recent) în SUA la alegerile prezidențiale.
    Iar ce-a urmat după votul americanilor, cu asaltul Capitoliului, nu cred să aibă vreo legătură cu gândirea și discernământul.

    Aduce mai degrab-aminte de provocarea cu care s-a confruntat Napoleon, atunci când a decis înlocuirea votului cenzitar cu cel universal. A „aduce în fața urnelor o plebe ignară și ușor manipulabilă, resentimentară și fără nici un exercițiu al vieții publice”, era greu de acceptat.
    Dar, genial nu doar pe câmpul de luptă, micul corsican a găsit soluția, educația .. Iar francezii (unii..) îi sunt și astăzi recunoscători.

    Sună cunoscut ? Analfabetismul funcțional cotidian, nu generează cumva cam aceleași probleme, în ziua cu ștampila (și nu numai..)? Că nu degeaba zicea Lenin.. Hait, c-am luat-o razna.. :)) Mai bine un Pink Floyd cu dragostea față dom’ profesor.. : https://www.youtube.com/watch?v=TftIYFrz0Bg

    • @ Mircea Gandu
      referitor la introducerea votului universal, exista o cale mult mai clara si directa pentru un vot echitabil (educatia e necesara, dar nu suficienta, una din probleme fiind analfabetismul functional):
      – Votul contributiv – valoarea votului individual este direct proportionala cu contributia adusa societatii (adica taxele + donatiile platite), adica zero, unitara sau supraunitara raportata la taxele minime
      Suplimentar, nici un „reprezentant” sa nu poata fi ales fara a fi votat de cel putin 50% din populatia pe care o reprezinta

      • Contribuția unui individ față de societate nu este dată doar de mărimea taxelor.
        50% ca barem pentru reprezentare este încă mai aproximativ. Vorbim de legislativ sau de administrație? În primul caz votăm mai ales idei, care pot fi adoptate doar prin majoritate parlamentară. Numele reprezentantului nu mai are multă importanță. El va vota cum îi cere partidul.
        În cazul al doilea, cel mai probabil vor fi necesare mai multe tururi de scrutin. Puțini câștigători vor fi prima opțiune a „cel puțin 50% din populația pe care o reprezintă”. Ce facem dacă prezența la vot este sub 50%? Prelungim la nesfârșit interimatul? Nu va fi nicidecum în interesul interimarilor să crească participarea la vot.

      • Ceea ce propuneți este de fapt votul cenzitar, adică o întoarcere la Romania dinainte de marea unire din 1918 : https://ro.wikipedia.org/wiki/Vot_cenzitar

        Chiar dacă discrimina femeile, „sufragiul universal” a-nsemnat modernizarea societății, având ca model Franța lui Napoleon. Mai e și unul dintre pilonii de bază ai democrației.

        Există desigur inconveniente, la lipsa educației aș adăuga și lipsa de discernământ. Aceasta din urmă nu e rezolvată de pragul de vârstă minimă.

        O evaluare de specialitate se face doar în cazurile patologice, dar până acolo electoratul abundă de inși care nu prea înțeleg pe ce lume trăiesc. Ce-nțeleg aceștia când se vorbește de doctrine, alianțe politice ..etc?

        • @ mircea gandu
          votul cenzitar, adica plata unei sume fixe pentru dreptul de vot si scutirea contributiei unor categorii profesionale, nu e deloc acelasi lucru cu votul contributiv/proportional, care reflecta contributia directa a individului la bugetul public (zero, unitar, supraunitar)
          @ Hantzy
          corect, un individ/corporatie poate contribui mai mult decat taxele (donatii), insa cheltuirea banului public este de departe obiectivul politic cel mai important si trebuie tratat ca atare, in special cand se cheltuie bani imprumutati.
          „ideile” parlamentarilor autohtoni sunt indisolubil legate de interese materiale direct palpabile (altfel ar trebui sa avem in parlament doar filosofi, matematicieni si profesori de drept).
          Alegerea unui „reprezentant” cu mai putin de 50% din voturi contrazice tocmai „ideea” de democratie, pentru ca atunci o minoritate agresiva conduce majoritatea (NSDAP in Germania anilor ’30, Firea in 2017 asemenea chiar fara mustata). Mai multe tururi de scrutin reprezinta o inconvenienta minora comparat cu lipsa reprezentativitatii. Organizarea alegerilor in 3 zile, obligativitatea votului si admiterea votului „alb” (nici un politician nu este reprezentativ) cu siguranta ar insemna reprezentativitate si democratie, nu circul absurd din ultimele decenii. Dar exact asta se evita (referendumul din 2009?).

          • Alegerea cu mai puțin de 50% a unui reprezentant sau a unei doctrine, dacă se datorează participării reduse la vot, poate fi interpretată ca un cec în alb oferit de cei ce absentează celor care participă.
            Pe de altă parte 50% conduce la maniheism. Ori parlamentul se dorește o fotografie cât mai exactă a societății, iar una aproximata și simplificată, doar în tușe alb-negru, nu poate îndeplini acest deziderat.
            În ce privește administrațiile, acolo unde ele sunt alese direct, de acord cu 50%. În acest caz avem nevoie de o echipă unitară.

          • ..ați citit prea în grabă..
            „recunoașterea calității de alegător și implicit a dreptului de vot cetățenilor care aveau un anumit venit anual evaluabil în titluri de proprietate imobiliară (terenuri, clădiri) sau stabilit în funcție de cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate”
            Mie mi se pare că e taman ceea ce sugerați dvs..

            • – votul cenzitar presupune plata unei taxe suplimentare, cu exceptii (si abuzurile inerente), cu baze de date, personal si eforturi suplimentare; contributivul foloseste datele existente de la ANAF, fara taxe in plus, exceptii si abuzuri
              – votul cenzitar cultiva un fals elitism veleitar, prin atribuirea dreptului de vot si FARA contributie la buget (prin titluri de proprietate, profesii scutite, etc); cel contributiv se bazeaza strict pe taxele platite, deci mult mai clar si corect.
              Pe scurt, votul cenzitar se „cumpara” (diferentiat rural/urban), cel contributiv reflecta contributia efectiva la bugetul public.
              Bineinteles ca asta ar deranja pe unii veleitari (ex votul lui Gigi Becali ar conta mai mult decat al unui membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, …un fel de justitie poetica)

  9. Consider ca ati zgariat un pic suprafata si ca articolul ar fi mai degraba schita unei discutii mai ample (cu multe persoane competente) pe care as urmari-o cu interes.
    Pe de alta parte, imi pun intrebarea (trista): de ce ne-ar mai interesa motivele pentru care ne-am radicalizat, daca, radicalizati fiind, suntem incapabili sa ne schimbam?
    Vreau sa spun cu asta ca asimilarea motivului nu este o conditie a vindecarii, ar fi mai degraba util un ghid practic. In acelasi timp insa, radicalizarea iti da sentimentul (tragic abandonat de societatea actuala) ca apartii unui grup inchegat, ci nu o oaie nesemnificativa ratacita intr-o turma fara forma si continut.
    Gata, ma duc sa ma plimb (singur) cu bicicleta, hahaha.

  10. Refuzul politicii poate parea o radicalizare. Sau poate chiar este, greu de spus.
    Spun acest lucru pentru ca eu nu vad in Romania „dreapta” si „stanga”. Chiar daca as fi vazut, as fi fost circumspect in a le eticheta drept „reactionare” sau „progresiste”.

    Dupa parerea mea, Romania este departe de radicalizare. Mai curand se afla intr-o miscare centripeta catre un fascism modern, criptic si confuz. Unii vorbesx despre iliberalism, dar eu nu sunt asa incantat de concept pentru ca la randul sau mi se pare o palarie prea larga.

    Faptul ca unii il sustin pe Presedinte si altii pe Dragnea intra in categoria tribalismelor, nu a polticii. Dar ar putea fi considerata o manifestare radicala, pentru ca nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca daca am fi fost in Africa acum 100 de ani, cele doua tabere si-ar fiert dusmanii capturati in cazane, pentru supe delicioase.

  11. Nu știu cine sunt ‘ne’ din titlu dar in mod cert v-ați autoexclus din grupul radicalilor (in creștere?) filozofînd ambiguu, impersonal și inofensiv asupra naturii „extremismului”.

    Dintotdeauna m-am definit ca un libertarian de dreapta, prin urmare, in raport cu organizarea statală și cu orice formațiune politică românească am fost și sunt un radical. Deci nu m-am radicalizat recent, ci sunt așa, radical conștient de răspărul său ideologic de vreo 25 de ani -de când m-am așezat axiologic prin deliberare, evident rațională (cum altfel?), respectiv extremist de dreapta/golan de vreo 40 de ani de când mi-am simțit libertatea confiscată/amenințată de regimurile Ceaușescu și Iliescu.

    Pe drumul ăsta aparent singuratic, de libertarian fixist, am tot căutat indivizi măcar oleacă radicali întru libertate (că deh, deliberarea de unul singur e cam plicticoasă, dacă nu chiar bolnăvicioasă). Și pot să vă spun că, spre mirarea mea, cei mai mulți i-am găsit in colbul unor sate uitate de lume, nu in cercurile de oameni fini ocupați cu producția literară sau jurnalistică (iar astăzi toate aceste cercuri mult_prea_dilematice sunt istorie pentru mine). Spre uimirea mea am descoperit că e țara plină de libertarieni radicali, desigur, majoritatea neconștienți de statutul lor politic. D-aia in mediul rural oamenii au fost mai greu de mituit cu un mizilic guvernamental pentru a se lăsa injectați cu un mediocru pseudovaccin ideologizat. Pe meleagurile unde lumea nu trăiește de la un concediu la altul și nici pensia de stat nu e un dat existențial există niște bestii greu de frânt, niște specimene capabile să perceapă injectarea ca pe o agresiune statală la adresa libertății și integrității fizice a omului. Nu sunt ei, radicalii rurali, indeajuns de radicali incât să conceptualize treaba asta, pentru ei opoziția e circumstanțială – se opun agresiunii imediate, nu o înscriu intr-o acțiune politică și nu o leagă de un lung șir de rapturi instituționalizate. Asta o fac eu când proclam campania de vaccinare ca un nou jaf etatist, când o calific ca pe o nouă incursiune a tâlharilor in domeniul nostru, pe zi ce trece mai restrâns. A achiziționa, din banii și in numele poporului care niciodată nu te-a mandatat să faci asta, zeci de milioane de doze dintr-un produs experimental, sute de milioane de măști, costume, mii de ventilatoare și izolete, sute de mii de minute de publicitate televizată/scrisă este o nouă schimbare de paradigmă in relația stat-cetățean, in care cetățenii deveniți supuși sunt obligați să plătească instrumentele cu care statul îi imobilează și chinuie (de pildă sweatboardingul de toate zilele, in care niște econanodictatori cretini poluează planeta cu miliarde de zdrențe infecte și nu tocmai iute biodegradabile).

    Dar abia aici începe radicalizarea: când, după luni de deliberare, ești in sfârșit capabil să emiți o sentință insoțită de o motivație. Și o rostești public. Dacă o coci in sinea ta ani de zile nu se cheamă că ești in căutarea și smulgerea rădăcinii răului, ci doar un individ tulburat, un rătăcitor înspăimântat de pierderea unei fărâme de reputație in cercul in care viețuiești. Un individ pentru care imaginea prețuiește mai mult decât libertatea, iar gura i se îngustează până la a deveni o fantă de pușculiță pe unde abia de mai ies cuvinte, darămite idei. Aproape un stângist, care, pentru că nu găsește valul popular cu care să se armonizeze ideatic și in care să se topească, incepe să disprețuiască și culpabilizeze omenirea pentru propriile neputințe. Oamenii ar fi pasămite incapabili de schimbarea la care visează tulburelul telectual, iar schimbarea firească ar fi in altă parte, nu in el, in conștiința sa. Și așa se naște micul mizantrop, care se lasă absorbit in trena mizantropilor supremi (cu adevărat) extremiști, adică a acelor psihopați care visează și lucrează la metamorfoză, la transformarea bietului mamifer biped slab in supraomul viitorului.

  12. Diagnosticul este sever. Nu pot aprecia dacă este general valabil, dar sigur este corect pentru mulți dintre contemporani.
    Totuși, când recitesc ideea centrală („în lipsa unor competențe existențiale minimale, oamenii nu pot negocia adecvat absolut nimic; dimpotrivă, pierd enorm (în toate registrele și pe toate planurile) și resimt – monstruos – orice tip de pierdere”), stau și mă întreb dacă nu există și căi de a ieși din această capcană. Nu trebuie să ne facem iluzii că vom fi „lăsați în pace (să zicem de troli (non)guvernamentali și de elite atotștiutoare care dau dispoziții tehnice sau/și ideologice)” – nu este în interesul acestora și al păpușarilor din spatele acestora să ne lase în pace. Dar există dacă reușim să creăm insule de normalitate și de reguli stabile, putem învăța să înțelegem interesele și aprehensiunile semenilor, și în esență să interacționăm rezonabil și constructiv cu aceștia.

    • ..cum ar fi, de exemplu, comunitățile Amish..? Sunt cei care-au întors spatele științei (cu mici excepții), tehnologiei și lumii moderne sub toate aspectele.

      Traiul lor tradițional, bazat pe agricultură și refuzul modernității, le asigură probabil acea pace interioară râvnită de omul contemporan. Dar ca s-ajungă la această pace propovăduiesc umilința, calmul placid și neimplicarea. Nu tu ambiție de a fi cel mai bun, nu tu competiție.. Fără idealuri de atins, fără vise.. O fericire legumicolă..

      Fără curent electric, fără mașini și fără telefon, mai treacă-meargă. Dar să interzici instrumentele muzicale, chiar și în biserici.. Adică să nu poată asculta omul măcar un „Dans napoletan” (Lacul lebedelor) ..? https://www.youtube.com/watch?v=IugXpfj_Kjc

  13. Mai de interes decat ´de ce´ – din ce cauze, sociale, economice, politice, pe scurt, materiale – ar fi poate ´cum´ si ´pentru ce´ ne radicalizam, daca (tot) ne radicalizam. Sa zicem ca e o energie vitala, elementara, ´radicala´ ( radix ), fie ca e numita dynamis, thymos sau eros ; fie elan vital sau vointa de putere, ambivalenta, ´daimonica´, ea face dintr-un Raskolnikov potential criminal sau/si sfant . Cum ( si cu ce ) nutrim deci, cum protejam, temperam sau gradam acest foc al entuziasmului, ce ne poarta dincolo de noi ? …
    Cei mai buni dintre oameni, aceia placuti zeilor, mor in floarea varstei, pe campul de lupta, viata e ca un concurs atletic : trec in Campiile elizee, ceilalti ramanand sa bantuie, libidinosi, Hadesul lumii. Oricat de implinita ar parea viata, dupa ipocritele canoane lumesti, de la o varsta nu se poate scapa de un sentiment al ratarii, acela de a ne fi ratat ocazia apoteozei. Forta vietii devine fetida, se radicalizeaza contra naturii, se autodevoreaza, e acreala acida a moralistilor mizantropi.
    Supravietuindu-si, luceafarul de odinioara isi stilizeaza decrepitudinea. Simone Weil a ales moartea pura a catarilor, desi ar fi preferat-o pe aceea eroica printre obuze. Daca ar fi supravietuit, aceasta simpatica punkista ar fi scris poate insipide nuvele existentialiste si psihologiste, ar fi primit si ea, ca tiza ei, vreun fotoliu onorific undeva la ONU sau ar fi creat vreo alta secta obiectivista.
    Marilyn Monroe ar fi jucat, supraponderala si cu mii de operatii estetice, in seriale, Jim Morrison ne-ar fi zgariat timpanele mai ceva ca Mick Jagger, John Lennon ar fi luat precis Nobelul pt. pacea lumii, Elvis ar fi fredonat mult si bine prin vreo biserica baptista din Las Vegas, Steve McQueen ar fi fost vreun ticalos balos in penultimul James Bond iar Bruce Lee, micul dragon electric, s-ar fi intrecut in dizgratios balet octogenar cu Steven Seagal. Sigur ca acesti semizei, aceste semizeite, isi mai inteteau din cand in cand entuziasmul cu diverse ingrediente, si pe unii scriitori, de succes si nu prea, ii cam tradeaza stilul, psihedelic si psihopompic.
    Dar de departe cei mai respingatori sunt ´radicalii pentru piata libera´. Radicalismul pentru Capitalism, aceasta necrofilie, iata un motiv pentru toate celelalte radicalisme.

    • Democratia, pt. a fi functionala, trebuie ´reglata´ . Sa zicem ca marea problema nu ar fi irationalitatea maselor, nici nu ar avea cum altfel – pana si ele ( masele ) o recunosc , ci irationalitatea ´elitelor´, inclusiv sau mai ales a celor intelectuale, a ´revoltatilor´ de toate steagurile.
      Nu stiu de unde ideea ( formulata, e drept, dubitativ ) ca extremismul ar fi conexat cu o ´sensibilitate de stanga´. Ah, da, Voegelin ( referinta maxima si ermetica a snobilor ) si colegul lui in conspirationismul cult, Kuehnelt-Leddihn, dupa care fascismul si nazismul ar fi fost, desigur, ´leftisme´- nici Nolte nu a mers pana acolo. Deci care, ce fel de ( bun, rau ? !) sau al cui – ´radicalism´ ? …
      Fiindca veni vorba si avem vreme,
      pt. a se vedea cat de aproape era initial E. Voegelin de spiritul austrofascismului, doar ca o introducere – subiectul fiind mult mai amplu ! – , iata rezumatul articolului lui Wulf D. Hund, The Racism of Eric Voegelin, Journal of World Philosophies 4 (1):1-22 (2019):
      As a young scholar, Eric Voegelin wanted to prove whether the ‘race idea’ could function as a means of political integration. He published two books on race that, after his flight to the USA, were eventually passed off as an early critique of racism. This is a complete misinterpretation and inversion of his endeavor. In his tracts, Voegelin only criticized a certain direction of race thinking that he identified as a materialistic biological approach to the problem. At the same time, he advocated another spiritual and metaphysical attempt, represented by the examples of Carl Gustav Carus, Othmar Spann, and Ludwig Ferdinand Clauß. Both versions of race thinking were abundant in different types of fascism and also in Nazi Germany. That is why Voegelin could publish his books in Germany—and one of them even at the recommendation of a Nazi philosopher, with a publisher close to völkisch and fascist ideology. The revaluation of his racist texts was only possible on the basis of their affirmative or superficial and uncritical reading against the backdrop of the development of a one-dimensional conception of racism.
      Sau : The Smooth Transition from Authoritarianism to Political Theology: The Case of Eric Voegelin – Eckhart Arnold, University of Stuttgart:
      Contrary to the myth that Voegelin was an antifascist of the first hour, Voegelin was in fact deeply influenced by the antidemocratic thinking of the 20ies and 30ies in the last century. He took sides with the authoritarian regime of Austria against liberalism and began to perceive the Nazis as a serious danger only as late as 1937. What is more, even in the emigration he retained many of his deeply authoritarian political convictions. It seems that his political theology was for him the means to keep his authoritarian convictions while at the same time supporting the liberal political order of the United States of America.
      Etc.
      @ mircea gîndu
      total de acord cu ´batranul´ Jean Gabin …

      • Nu cred că e vorba de snobism. Asta ar fi ceva foarte superficial, ori autoarea atacă „problema” mult mai profund. Citez:
        Aș vrea să fac foarte clar la ce anume mă refer când spun că oamenii nu mai au idee „cum se face”. Eu cred că ei s-ar descurca foarte bine dacă:

        1. ar fi lăsați în pace (să zicem de troli (non)guvernamentali și de elite atotștiutoare care dau dispoziții tehnice sau/și ideologice);

        2. dacă au „tonus interpersonal”, adică dacă au ABC-ul vieții așa cum reiese el din interacțiuni cotidiene reușite, deci nu din cultura lor filozofică, politică sau teologică.

        Citind cele două puncte, e aproape imposibil să nu îi dai dreptate doamnei Doctor Toplean. Doar că de când le-am citit, tot caut exemple care să îmi releve aplicațiile schimbărilor împotriva cărora oftează dumneaei. Și nu prea găsesc.
        Ce anume reprezintă noutate în comportamentul interuman?
        Că nu e voie să fumezi oriunde, de exemplu în apropierea locurilor de joacă? Găsesc că e o chestie de bun-simț și ar fi trebuit să fie dintotdeauna astfel.
        Nu e voie să arunci peturile la întâmplare? Nici n-ar fi o chestie prea nouă să nu faci mizerie, să nu poluezi.
        Că nu ai voie să-ți bați copii? Există, cu siguranță, și alte metode de educație. Instinctiv, cred că niciun mamifer nu-și bate puii. De ce ar fi permis oamenilor?
        Că nu e frumos să-ți identifici semenii după culoarea pielii, dacă acestora nu le place? Chiar nu se pot găsi alte elemente de identificare fără substrat rasial? Sau e vorba tocmai de comoditatea de a nu-și pune mintea la contribuție, adică exact ce sugera autoarea?
        Că nu e voie să porți burka în instituțiile publice? Evident, se poate și fără.
        Că trebuie să purtăm, temporar desigur, mască? E o măsură dictată de forță majoră, nu de elite și ONG-uri.
        Că sunt sau ar putea fi permise căsătoriile între persoane de același sex? Nu obligă pe ceilalți oameni la nimic. Pot decide în continuare liber asupra traiului propriu.
        Care sunt deci motivele radicalizării oamenilor ce nu sunt lăsați în pace de acele decizii tehnice sau/și ideologice? Sau e oare important ca oamenii să meargă la biserică ca să învețe să nu fure, să nu mintă, să își respecte semenii și să țină cont de sensibilitățile acestora, adică să aibă acel „tonus interpersonal”?
        Revin la chestiunea „snobismului și a radicalizării” și cred că e vorba de fapt de ceva ce e greu pentru fiecare să recunoască: doar un extremist vede extremismul exclusiv la polul opus celui pe care el însuși îl promovează. Na, că mă radicalizez și eu! (:

        • Multumesc pt. raspuns.
          Mea culpa. Divagatiile mele vizau subtextul, sa zicem, elita conservatoare ´dilematica´, les nouveaux reactionnaires romani.
          Textul in sine, de un gen psihologico-existentialist, ma depaseste cu mult, dar sunt de acord cu ultima propozitie, despre amestecul de valori si umori. As reformula, umori impachetate in valori.
          Ceea ce e foarte deranjant pt. un cititor ´neutru´, neangajat, adica normal, e ca savantii, profesorii, doctorii, artistii, ´fac ideologie´ , mai mult sau mai putin subtil, chiar si atunci cand predau, sa zicem asa, in specialitatile domniilor lor. Respiram, vrem nu vrem, ideologie, luam parte la marele razboi dintre progresisti si conservatori. Desi la noi, unde putin ´progresism´ nu ar strica, vad aproape numai ´conservatori´ , suntem intr-o imbacseala conservatoare de nedescris.

          • Mulțumesc și eu! Într-adevăr, vârfurile filologice au suficientă dexteritate pentru a-și expune pledoariile astfel încât să pară neutre, precum o cale cu ambele sensuri. Doar anumite subtilități, împachetate fallacious dar elegant, le transformă definitiv în sensuri unice. Pe care, vrând-nevrând, ne aflăm la un moment dat.

        • „Că trebuie să purtăm, temporar desigur, mască? E o măsură dictată de forță majoră, nu de elite și ONG-uri.”
          Eu crecă unii oameni reușesc să ne contacteze pe internet din alte dimensiuni. Unde nu niște nanodictatori panicarzi (susținuți de o clică de halate albe mituite in prealabil din bani publici) au impus portul (inutil, dăunător și degradant) al cârpelor pe față ci un imaginar bun-simț colectiv de „forță majoră”.

          Temporar…spuneți? hm. Profetul Fauci ce spune?

          • Eu crecă (…)
            Ei, asta e diferența între opinie și argumentație: ultima poate fi atacată sau apreciată, poate fi dovedită a fi insuficientă sau eronată, în vreme ce părerea personală rămâne părere personală și nu are, de cele mai multe ori, nevoie de susținere logică.

  14. Dacă n-ar fi fost ultimele două paragrafe ale textului, magistrale imho, n-aș fi comentat. Subscriu acestor două paragrafe, rezumând explicit afirmațiile oarecum voalate ale desfășurării textuale, altminteri docte, coerente, cuminți. De ce-aș mai adăuga ceva? Până și poezia recunoaște ascendentul tăcerii. Nici nu mai contează atributele acestui ascendent, dintre care cel moral e doar unul, neputând epuiza complexitatea realului, în general, a celui pe care-l trăim, occidentalicește, în particular.

  15. ” Înseamnă că oamenii sunt incapabili să delibereze rațional pe probleme care îi privesc direct. N-au nici cel mai mic chef să-și pună capul la contribuție.”
    Referindu-ma strict la vot, cred ca se face o confuzie intre democratia ateniana ( in care votantii erau „cetateni”, si alegeau in urma unor deliberari in cunostinta de cauza) si cea actuala, in care suntem doar „populatie”, situata din ce in ce mai departe de sofisticariile politicienilor. Nu cred ca de la noi trebuie sa se astepte rationalizarea dezbaterilor ( nici macar in viitorul indepartat, neexistand un astfel de trend), si nici de la cei ce ne-au inteles deficitul de intelegere si-l exploateaza cinic. Adica: lasciate ogni speranza, voi ch’entrate in democrazia! Si e valabil peste tot in lumea postmoderna.

  16. @Josef Svejk 18/08/2021 At 7:03 ..da-da și smartphone-ul care face clătite cu dulceață de fragi (un fel de căpșuni necontaminate de civilizație..)

    Nu știu ce vi s-a dat concret să faceți în domeniul în care vi se pare că ați avea habar, dar rețelele neuronale artificiale sunt capabile să învețe „de capul lor” și e doar o chestiune de timp până când ne vor depăși și la acest capitol. Cine sau ce le-ar putea stopa ?

    Nu intru în detalii, cine e curios poate să afle, ce-i drept, nu din tabloidele pe care mi le recomandați cu atât de multă căldură.. Oricum domeniul e vast și interdisciplinar. Eventualele dvs abilități de a folosi vreun soft CAD (eventual CAM), nu vă oferă o cunoaștere exhaustivă a roboticii la zi. Așa că, în loc dați cu tifla, mai cercetați pe ici pe colo, prin părțile esențiale..

    În rest, v-am abordat pentru că mi s-a părut că promovați rolul conducător al clasei muncitoare. Ori experiențe nu foarte îndepărtate mă fac alergic la așa ceva. Dacă a fost doar un omagiu adus palmelor bătătorite, subscriu. Nici mie nu-mi plac pomanagii, dar un popor fără elite culturale, științifice ..etc, este de fapt o populație tristă și amorfă, fără vise și fără idealuri. Așa că lăsați poeții și filosofii să facă ce știu, nu-i trimiteți la sapă..

    Și cu asta pun punct, pentru că am abuzat deja prea mult de ospitalitatea gazdei..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Agenda ,,verde”, Europa și gazul rusesc: cronica unei crize energetice anunțate

            Dacă la sfârșitul verii s-a vorbit despre o situație tensionată, acum se vorbește deschis despre o criză energetică. Prețurile la petrol,...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.