sâmbătă, iunie 15, 2024

De ce nu-i bun populismul (ep. 1)

Pentru prezenta serie de glose aveam variantele de titlu: La ce-i bun/nebun populismul și, respectiv, La ce-i bun (sau cum de-i nebun) populismul. Însă m-am tot gândit și-așa-m găsit că poate fi prea ostentativ, drept urmare căutând ceva mai simplu sau tandru cu cititorul. Oricum eram și rămân chitit pe dezavuarea populismului, mai ales că prost (adică prejudicios și handicapant) părându-mi-se, era cât pe-aci să pun drept titlu: Pelagra populismului. M-am abținut. Cum știu cât de hipersensibilă și ranchiunoasă e celula românească față de orice onestitate privitoare la sensuri și consecințe (darmite îngroșare sau expunere de adevăr net, chiar dacă verdea formulare vizează veritabilă luare aminte și responsabilizarea preopinentului), iată că prefer un titlu un pic estropiat, diluat, candid. Cel de față (sus).

Pe scurt (prea scurt ca să fie priceput și nu trecut iute peste orice privire analitică), populismul e parșiv, pervers și ipocrit – ca absolut orice flatarisire, ca orișice filistinism, fariseism, fățărnicie. Că-n spate obligatoriu deține, cară și deloc nu dezminte nu puțină falsitate, plus interes strict meschin, vom vedea mai departe.

Într-un fel de comparație ilustrativă, ușor ridicolă (adică subliniind ridicolul subiectului abordat), populismul e oarecum ca gesticulația excesivă și coregrafia histrionică a unor dirijori simfonici. Dirijori care nu doar bat tactul măsurii și timpilor (să nu fie încălecați/încâlciți de luarea pe arătură a membrilor de ansamblu vocal sau instrumental), nu doar indică alergări sau rarefieri de tempo, nu doar sugerează creșteri sau descreșteri de volum printre unii și-alții dintre muzicieni sau coriști. Căci aceste elemente de comportament sau debit sonor pot fi și învățate deja în repetiții, pot fi și sugerate-n concert public prin priviri, grimase faciale sau semne corporale discrete. Dar există dirijori care țin cu tot dinadinsul să ilustreze cu mai tot trupul lor ce se pretinde a fi transformat și perceput în sală drept exclusiv acustic. Șefi ce se lasă furați de propria euforie mentală și senzorială, exacerbând corporal pentru a-și epuiza (cică transmite) propria energie biofizică, magnetismul strict personal.

Acuma, drept e și că dirijorii de mare pompă sau fală trăiesc intens muzica, internalizând total corporal ceea ce dirijează. Bătrâni, cu auz atenuat, unii și fluieră, îngână, murmură târșâind melodia. Că le scârțâie podiumul sau pupitrul ce mai contează. De fapt, mai toți au metamorfozat partitura și viziunea ei mentală în mișcările întregului trup, iată de ce, practic, ei efectuează spontan și irepetabil un balet care rămâne de presupus că reprezintă muzică materializată, emanată direct din trup, din mișcările dumnealor. Celibidache era un asemena „vrăjitor”, iată și de ce el detesta sau cel puțin vorbea suficient de denigrator la adresa muzicii înregistrate și puse pe disc, unde nu poate fi vizibil prezent dirijorul. Și agreea filmările, cu-atât mai mult cu cât acestea aveau și cadre de maximă apropiere de marea-i personalitate corporală. Nemaipomenit de filozofica sa „fenomenologie muzicală” se baza așadar nu doar pe o speculație mental-cognitivă sau pe-un vizionarism ideatic, ci și pe un orgoliu foarte bine eșafodat și mascat, constant gigantesc, în virtutea căruia considera și că muzica se exprima direct și-n primul rând chiar prin sine, prin corpul său total posedat de spiritul discursului muzical. Oricum, să lăsăm cazul geniului său artistic sau al oricăror alți muzicieni veramente posedați, revenind la dirijorii curenți, de masă, de orice orchestruță, cor, fanfară, taraf. Să observăm „conducătorii” șefi de orchestră de la nivelul talentului și al taliei „șefilor de sală” comensuală și convivială. Aceștia chiar nu au de ce să fie histrionici, exagerați, captând toți ochii, putându-și reține modesta eficiență la o gestică ceva mai măruntă, poate banală.

E drept, există melomani care se extaziază înaintea oricărui balet dirijoral, admirându-l per se. Există spectatori care vin dinadins să-l vadă pe dirijor (și aproape deloc să sesizeze vreo diferențiere strict muzicală, vreo nouă sau veche versiune la ceva ce vor mai fi auzit și pot rememora, deci compara, oarecum/relativ auditiv). Audiția numită mai degrabă snobism e una care se ajută de ochii ațintiți pe baletul mai mult sau mai puțin figurativ al siluetei dirijorale (slavă Domnului că există televiziune, grație căruia putem vedea acum nu doar dosul-dos ci și fața și profilurile dirijorului în toată splendoarea participării neastâmpărate și a comenzilor corporale). Iar informația sau lauda împărtășită ulterior altor inși se referă la faptul de-a-l fi văzut (sau nu) pe dirijorul cutare, în vreme ce cum a sunat muzica „sub bagheta” dirijorului cutare/cutare ține doar de ideea și exprimarea variată a muzicologului și criticului muzical, nicidecum de conștiința și percepțiea melomanului de rând.

Fiecare dirijor/dirijoare are gimnastica sa, ambalată sau rarefiată funcție de meandrele muzicale și decibelice ale discursului compozițional, pe care dacă le-ai vedea cu sonorul închis (sau cu urechile-n cască ori doape) ar fi exclusiv retorice în sens ridicol, rizibil. Însă sub pătura ori scuza atmosferică a muzicii, respectiva gesticulație, baleiaj-baletaj aerian contează mult pentru unii melomani. Ei își asigură satisfacția concertistică atât funcție de respectivul decorativism vizual dinamic, cât și după reputația aprioric convingătoare și constrângătoare a numelui dirijorului, la care se va adăuga imparabil și efectul covârșitor al aplauzelor furtunoase asigurate spontan de grosul publicului. Adevăratul conținut, cel strict acustic-auricular, e pentru nu puțini unul secund.

Din analogia sau alegoria asta hai să rămânem cu ideea că felul „cum sună” o orchestră e o chestie (bună, normală, sănătoasă, în conformitate cu propriul și cel mai important adevăr al concertului), în vreme ce zbânțâielile unui dirijor sau altul (la fel ca vorbele-vorbe ale cronicarului sau criticului muzical) reprezintă o treabă absolut paralelă. Demnă de diferențiat (mulți i-au spus dispensabilă), ba chiar de ignorat (mulți au clamat public: orchestra noastră poate și fără). Posedați de hormonii juneții, la-nceputuri cei mai mulți dirijori gesticulează de parcă toată muzica orchestrei chiar ar ieși din propriul lor trup electric. La bătrânețe, aceiași inși pot produce sau scoate din orchestre sau voci „mare muzică mare” reținându-se/abținându-se maximal, șezând greu prăvăliți într-un scaun, parcă de-abia mai mișcând degetal, ocular, facial. Paralizat de brațul drept, celebrul Ionel Perlea gesticula umil doar cu stângul. Oricum ar fi, narcisist și exhibiționist ori modest sau minimalist, dirijatul e întotdeauna o inginerie, un cod sau tehnicism scenic, care vizează și sugerează strict un constructivism sau mecanicism de producții sonore, dar care n-are importanța/valoarea efectului ultim, cel de perceput în cu totul alt orizont, și-anume ținând de câmpul auditiv, afectiv, estetic, spiritual.

Aici, în contextul discuției lansate prin titlu, materia strict muzicală a „concertului” este adevărul și sinceritatea de a-ți iubi, îngriji, servi, prezenta/reprezenta patria și concetățenii (poporul ca neam, norod ca familie, etc.). În vreme ce populismul e doar un exagerat exhibiționism formal, o fanfaronadă de șiretlic retoric, tehnicist. Și așa cum melomanul adevărat nu tre să-și agațe atenția și sufletul de trupul dirijorului (un saltimbanc vizual, adică pe-atât de formal pe cât este și partitura înscrisului muzical), ci numai de efectul muzical pe care-l produc muzicienii (care-i știu și urmăresc partitura scriptică și trupească), tot așa și ascultătorul social, receptorul discursului politic, comanditarul, susținătorul, votantul electoral, ei bine acesta din urmă trebuie să ignore discursivizarea exagerată, șarmul baletului oratorial, emfaza lingușitoare, adică gura sau limbajul tipic și definitor al populismului.

Cine adoră și se lasă încântat de populism e ca surdo-mutul total, care n-are decât să perceapă într-un concert baletul repetitiv, rebarbativ și ridicol al dirijorului, fâțâielile de ritmuri și periodicități bizare ale mișcării instrumentiștilor pe scenă, grimasele ritmice și repetitive ale gurilor de soliști vocali și coriști. O pantomimă abstractă, experiența nonsensului ornat.

De un asemenea spectacol și eu m-aș amuza; dar nu cred că l-aș suporta mai mult de un pumn (hai 20-30) de minute. După care, ca un surd care se respectă și nu-l ține nimeni cu sila într-o asemenea circumstanță, m-aș ridica și-aș pleca. De-altminteri, pe parcurs de decenii și-n deplinătatea facultăților senzoriale am și făcut-o-n câteva săli de teatru, operă, concert. În timp ce deranjam pe cei adormiți în șezut și complăcuți în inconștientul sau mediocrul lor masochism, drept scuză zicându-mi cam așa: mi-ajunge, fraților, efortul și păcăleala de-a mă fi deplasat, în liceu sau studenție umilința de-a fi stat în coada așteptării până s-a umplut sala, ulterior de-a fi cumpărat bilet de bilet, de-a fi pierdut deja destul timp în plictisul datorat neadecvării dintre rol/text/partitură și joc prost gândit, vax talent, experiment amatorist. (Drept lecție de viață și-acum prefer precautele locuri dinspre margini centrale și ușchiri lejere.)

Dar despre faptul că (acuma revenim la discursul populismului cultural sau politico-politruc, da?), pe de o parte, este multă lipsă de orice har, talent, adecvare și oportunitate în prestația publică a inteligenței umane; și că, pe de-altă parte, este cazul stimatului auditor să mai știe și a-nchide microfoanele/difuzoarele, a zapa ori a se ușchi din fața insistentelor prestații, gesticulații și perorații de 2ă parale, hai să mai povestim câte-un pic, pe îndeletele altor 2ă-3 episoade.

* * *

(addendă & corrigendă: pârdalincă poemătură pî)

Praștia populismului populează poporul/ prăvălii prăvălite poluant potopind/ pierd prin postări purulente penibil/ puritatea patriotismului pe parale-n profit
Proastă pâine politică palavrele prinse/ produc ponoase precare preludiind/ potop pentru prădații poporeni plus puchinoase partide/ primprejur prididind pestilențe porcind
Postească pălinca pogoare proorocia păcii/ parastas pornit pravoslav prin prăpăstii/ primenești provizoriu prestanța prescurii/ peste privilegiat papălaptele prică pristanda.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Ce noroc pe mine că am ajuns de tânăr să prefer jazzul*. Iaca cum am scăpat de o droaie de probleme existențiale.

    *nu că ăștia -improvizatorii de grup- ar fi incapabili să cânte cu trupul îmbibat de un ghiveci stufos de sunete și afecte ce poartă numele pompos de ‘soul’ (când l-am văzut pe viu pe Wooten mi s-a părut că muzica îi iese din burdihan și m-am tot frecat la ochi să mă asigur că nu are vreun cablu mufat prin posterior :) )

  2. Populismul este minciuna dorită de popor, cunoscută de popor, dar crezută pentru că așa ar vrea poporul. Și eu aș vrea iaht și vilă, dar dacă cineva îmi spune că o să mi le dea de pomană, eu nu îl votez pentru că îmi spune ce doresc eu, ci nu-l votez pentru că mă ia de prost. Poporului se pare că îi place să fie luat de prost, iar cu poporul nu te pui!

  3. nea marine, dirijorul, ca si arbitrul de fotbal, este cel mai bun cel care nu se vede !…cred ca s-ar putea extinde si la politicieni…dar astia daca nu vorbesc prostii si nu-si dau ochii peste cap, n-au ce arata.

    mie-mi place populismul…o sursa inepuizabila de-un anumit tip de umor…si surse de senzatii ca cele create de manele dlui euNuke iubitor de jazz

  4. Pentru unii populismul de stânga (marxismul, comunismul, progresismul) este bun, dar populismul de dreapta (naționalismule, suveranismul, euroscepticismul) sunt rele și considerate ‘extremiste”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro