De la teatrul documentar la teatrul documentat

În lunile atât de tulburi ale toamnei complicatului an 1989 vestea morții Mihaelei Runceanu, binecunoscută interpretă de muzică ușoară, a căzut ca un trăsnet.

După obiceiurile din acele vremuri, nici cel mai mic comunicat nu a fost publicat în media oficială, însă nu e deloc exclus ca, dincolo de secretomania comunistă, crima să fi fost privită ca o mană cerească de autorități. Zvonurile erau multe, lumea la despica în mii de fire așa că, fie și numai pentru câteva zile, oamenii vorbeau și despre altceva decât despre lipsa alimentelor, a apei calde și căldurii sau despre ceea ce unii sperau că se va întâmpla la Congresul al XIV lea al PCR. Până și știrile auzite seara, pe undele scurte ale Europei Libere, știri referitoare la prăbușirea sistemului comunist, la căderea Zidului Berlinului, la faptul că Gorbaciov și Uniunea Sovietică nu plănuiau să intervină, la izolarea pe scena politică internațională a regimului lui Nicolae Ceaușescu au pălit la auzul crimei.

Aceasta nu înseamnă însă că organele de ordine, procuratura, miliția nu au primit ordine categorice în conformitate cu care un vinovat trebuia găsit cât mai curând posibil. El a fost identificat sau fabricat în persoana unui tânăr ce o vizita frecvent pe solistă, aprovizionând-o cu casete video. Un proces rapid, o condamnare la ani grei de închisoare (tânărul își reunoscuse fapta) păreau să fi pus capac afacerii în chestiune. Atâta doar că în momentul eliberării condamnatul a declarat că a fost silit să își recunoască vina. Una, desigur, inventată.

În linii mari cam acestea sunt faptele concrete de la care pleacă scenariul dramatic al spectacolului Disco ’89. Cele șapte morți ale Mihaelei Runceanu scris de Catinca Drăgănescu pe care tot ea l-a pus în scenă la Teatrul bucureștean Apollo 111. Respectivele fapte au fost completate cu o serie întreagă de presupuneri. Ca, de pildă, sentimentul iminenței morții încercat de Mihaela Runceanu, frica în fața omniprezenței Securității pentru care solista ar fi devenit un obiectiv supravegheat intens, chiar agresiv, ziua și noaptea, un noian de informatori ce își făceau mai de voie, mai de nevoie datoria sau existența unui dosar de urmărire informativă, niciodată găsit în arhivele predate la C.N. S. A.S.

Potrivit propriilor declarații, Catinca Drăgănescu s-a străduit să se documenteze cât mai  serios posibil, a încercat să îi găsească pe apropiații vedetei (altminteri o persoană extrem de discretă și pare-se că nici foarte sociabilă), a completat totul cu fapte colaterale ca, de pildă, neașteptata fugă din Raiul comunist a Nadiei Comăneci (probabil că scenarista s-a servit pentru asta de cartea lui Stejărel Olaru) și reacția furibundă a cuplului dictatorial la aflarea veștii, pesemne la fel de devastatoarea ca aceea a defectării generalului Mihai Pacepa.

Scriind și mai apoi punând în scenă Disco ’89 Cele șapte morți ale Mihaelei Runceanu, spectacol de teatru documentat, nicidecum de teatru documentar, Catinca Drăgănescu a urmărit un dublu obiectiv. A intenționat să construiască o ipoteză dramatică despre felul în care s-ar fi consumat ultimele zile din viața solistei și să ofere imaginea unei Românii dominate poate nu atât de foame, cât de frică. Scenarista a ocolit senzaționalismul ieftin, nu a izbutit însă să evite o anume cădere în caricatură. Vizibilă în felul în care au fost aduși pe scenă oamenii Securității sau Elena și Nicolae Ceaușescu. Ar fi fost nevoie, în opinia mea, de recursul la câțiva bemoli în conturarea evoluțiilor actorilor István Teglas și Cristina Drăghici, chiar și în aceea a lui Vlad Galer, în ipostaza de securist. Altminteri bun, convingător în siluetarea personajului Daniel. Excelentă mi s-a părut Silvana Negruțiu, interpreta Marianei, fata infiltrată în garsoniera Mihaelei Runceanu. Nimic în plus, nimic în minus, nici urmă de exagerare sau de căderea în caricatură ori ridicol.

Desigur, Disco ’89 Cele șapte morți ale Mihaelei Runceanu este înainte de orice spectacolul Oanei Pușcatu, o foarte bine aleasă interpretă a protagonistei. Bună în părțile de proză, acolo unde portretizează o artistă când expansivă, când speriată și nevrotică, excelentă în interpretarea marilor șlagăre ale solistei.

O scenografie despre care pot spune că mi s-a părut a fi exact ceea ce trebuie ( o semnează Gabi Albu&Marius Nițu), o muzică de scenă semnată de Xenti Runceanu, vărul Mihaelei (fapt de natură să amplifice impactul emoțional al montării) completează eficient spectacolul. Fapt de natură să ne facă să așteptăm cu nerăbdare promisa parte întâi, devenită, din motive de pandemie, partea a doua, pe care ar urma să o scrie și să o pună în scenă Gabriel Sandu.   

Teatrul APOLLO 111 din București

DISCO ’89 CELE ȘAPTE MORȚI ALE MIHAELEI RUNCEANU

Textul și regia: Catinca Drăgănescu

Scenografia: Gabi Albu&Marius Nițu

Video: Ana Cârlan

Muzica: Xenti Runceanu

Sunetul: Daniel Octavian Nae

Cu: Oana Pușcatu (Mihaela Runceanu), István Teglas (Securistul), Silvana Negruțiu (Mariana Sâmbeteanu), Cristina Drăghici (Securista), Vlad Galer (Daniel)

Data reprezentației: 8 februarie 2022