vineri, iulie 30, 2021

De unde să iei mâine noapte Lumină?

I have set fire to myself.

Now my enemies will never find me. And neither my god.

At last, I am safe from all failure.

Scriu acest text “la cald”, având în minte numeroasele reacții legate de interdicția de a participa la slujba de Înviere pe care le-am citit aseară pe Facebook și pe Contributors.

Întâmplarea face că am reluat de dimineață lectura unei binecunoscute interpretări pe care o face Kierkegaard situației lui Iov. Am dat, cu această ocazie, peste următorul pasaj (cu sublinierea mea): “Pentru că într-adevăr casa lui Iov e o casă de jale, în măsura în care o casă poate fi astfel.”

Evenimentele oribile nu se metabolizează ușor. Când ne lovește o calamitate apare, inevitabil, o discrepanță între sistemele legitime de așteptări (adică ceea ce ni se parefamiliar sau măcar compatibil cu normele cunoscute) și ceea ce se întâmplă efectiv. Evident că oamenii nu se descurcă cu această discrepanță și că au, astfel, senzația că răul le depășește mereu așteptările.

Nicio instituție și niciun sistem normativ nu reușește, de fapt, să se descurce cu problema răului. Răul e inepuizabil. Răspunsul spontan al oamenilor la o boală fulgerătoare, accident, atac terorist, pandemie etc. nu poate fi decât precar. Ceea ce instituțiile pot orienta, decide și structura efectiv e, de asemenea, mereu insuficient, mai cu seamă raportat la presanta nevoie de sens care apare în astfel de situații desecurizante.

Aici intervin bisericile și, în sens larg, religia, de fapt sistemele de credințe care capătă, prin instituționalizare, caracter normativ și care, sociologic vorbind, ar trebui să țină în echilibru “economia” morală și motivațională a oamenilor, adică fondul ultim de așteptări și sensuri – inclusiv, nu exclusiv existențiale. Acesta ar oferi oamenilor obișnuiți fără afinități spirituale speciale și fără îndârjiri nihiliste instrumente normative de evaluare a răului care li se întâmplă.

Religia devine, astfel, inevitabil, ea însăși o structură socială orientată care ameliorează sau reduce dicrepanțele între acele evenimente destabilizante și așteptările deja instituționalizate, raportându-le mereu, fie și formal, la un principiu transcendent. O religie schițează, deci, un orizont valoric care, prin demersurile specifice instituției Bisericii ajunge să fie, într-un fel sau altul, integrat structurii sociale.

Oricare ar fi, deci, mecanismele concrete prin care o anumită societate ajunge să răspundă la un eveniment destabilizant, acestea trebuie să fie măcar într-un anumit grad compatibile cu sistemul dominant de valori deja instituționalizate.

Și dacă lucrurile stau așa, atunci n-ar fi oare mai simplu și mai eficient ca religia să fuzioneze pur și simplu cu structura socio-politică a societății? Nu s-ar amortiza astfel mai bine șocurile? Aici apare dificultatea.

Prin instituționalizare, valorile absolute (supramundane) se deteriorează. Prin legiferare, se închid. De unde extraordinara subtilitate și complexitate a problemei secularizării.

Secularizarea s-a dovedit într-adevăr stabilizantă în plan social, însă cu prețul pierderii legitimității celor spirituale în plan civic. Omul, în public, se descotorosește de haina sa spirituală. Pare convenabil s-o țină în intimitate, ca pe un halat de casă. Numai că atunci când exprimarea religioasă a omului e irelevantă civic, ea devine curând superfluă. Puterea politică nu are nevoie de autoritate spirituală pentru a-și îndeplini misiunea de a proteja opțiunile și proprietățile indivizilor liberi. De la irelevanța autorității spirituale până la vidul spiritual s-a dovedit a fi o cale mai degrabă scurtă. De la vidul spiritual la re-divinizarea societății pe criterii imanente, drumul se dovedește a fi încă și mai scurt fiindcă nevoile de manifestare spirituală a omului oricum nu devin mai slabe; ele își găsesc doar alte mijloace de expresie. Deci nici vorbă să se rezolve mare lucru, căci aproape singurul lucru care se obține astfel e că se bramburește conștiința credinței despre care Părintele Scrima ne-a vorbit pe larg.

Și totuși, știm bine că secularizarea e singura cale.

Din ce e o religie mai bine organizată instituțional, din ce are mai multă putere și eficiență instituțională, intrând astfel și mai flagrant în contradicție cu principiile sale ultime, singurele care îi justifică de fapt existența.

Aș vrea, deci, să subliniez faptul că dilema instituționalizării unui sistem de valori absolute (religioase, cvasireligioase, utopice etc.) e cât se poate de reală. Nu e deloc sigur că valorile absolute pot într-adevăr fi instituționalizate. Cum nu e deloc sigur nici că poți “obține” o comunitate spirituală prin implementarea unor “politici religioase”. Structurându-se social, li se dau automat niște scopuri seculare. Ele nu mai pot lua căile neștiute ale sacrului (știm preabine că Duhul suflă unde vrea). Eledetermină, în schimb, anumite scheme cognitive specifice indivizilor societății respective, niște constelații de sensuri, ticuri de interpretare etc.

Cu cât o biserică sau – de ce nu? – un partid susțin mai abitir anumite principii absolute, cu cât sunt ele mai temeinic organizate, cu atât vor avea ele mai multe responsabilități sociale în anumite contexte sociale concrete. Cu atât, adică, vor fi ele mai des și mai explicit chemate să rezolve dileme și provocări sociale mai degrabă decât impasuri existențiale (în sensul că sistemele de așteptări legitime ale oamenilor vor merge inevitabil în direcția trasată de agenda instituțională respectivă). Și, deci, cu atât vor fi ele mai abitir amendate în cazul în care eșuează în demersurile lor sociale.

Una e religia și alta e “implementarea” sa. Una e marxismul de manual și alta e ce și cum se aplică ce scrie acolo. Atenție, nu spun că sunt “idei bune aplicate prost”, ce vreau să spun este că într-adevăr, în dinamica socială, posibilitățile de instituționalizare ale valorilor absolute sunt limitate și întotdeauna problematice. Nu e blasfemiator să pun, în sensul ăsta, ideile religioase pe același palier cu ideile utopice – să zicem cu egalitarismul – fiindcă și acestea întâmpină exact același tip dedificultate de implementare. Și dacă se implementează, implementarea se va face întotdeauna cu profile deviante, nu cu oameni normali și funcționali.

Așadar, în cazul nostru, a lua Lumină de Paști devine un drept care se cere apărat ca orice alt drept social, adică cu argumente seculare.

Înainte de a tranșa, simplist, spunând că dai Cezarului ce-i revine lui, trebuie să fii convins că ceea ce-i dai Cezarul chiar i se cuvine Cezarului. Convingerile ți le iei din religie și din educația religioasă sau din educația civică și hiperconștiința ta socio-istorică? Important e, deci, nu doar dinspre ce privești problema – dinspre Cezar sau dinspre Dumnezeu, mai există o întrebare care o premerge pe aceasta: cine legitimează pe Cine?

A lua Lumină e un gest spiritual care nu poate fi contestat. Când îl revendici cu argumente seculare, îți pierzi dreptul să-l săvârșești pentru ceea ce este. Nu-l poți “revendica” într-o ordine spirituală care e oricum prin ea însăși inatacabilă.

Pe de altă parte, viața cetățenilor e, de asemenea, într-o ordine laică, imposibil de contestat. Cine dorește să câștige viața, o poate câștiga prin legi, decrete, amenzi și hashtag-ăreală. Numai că, într-o ordine spirituală, se știe că cine dorește să câștige astfel viața, o va pierde.

Nu poți amesteca criteriile și nici să le faci pe unele să treacă drept celelalte fără să nu fii, pe bună dreptate, suspectat că vrei să manipulezi.

Pandemia de coronavirus nu e, de fapt, pentru cei credincioși un eveniment care poate fi înțeles exclusiv în cheie laică. Din nou avem aici problema originii criteriilor de evaluare normativă.

În fine, ca să înțelegem ceva din situația de față, cred trebuie să ținem cont de cel puțin două lucruri:

1. Toate dilemele de mai sus sunt posibile pentru că avem deja criterii și repere spirituale de evaluare a lumii, fie ele și rudimentare. Dacă n-am fi avut deja acces la o logică ne-laică sau dacă n-am fi avut car presimțirea unei ordini care e mai presus de această lume, n-am fi avut azi deloc dileme și deci nici posibilitatea de a amesteca raționamentele și a perpetua erori de tot soiul. De fapt, brambureala vine din ne-asumarea până la capăt a unui mod de gândire și simțire la care, pare-se, avem cu toții un fel de acces, indiferent care ne e poziționarea față de subiect. Aflându-ne deci în situația în care atât credincioșii cât și necredincioșii discută aceleași date cu text și subtext spiritual, cred că trebuie spus clar că credincioșii sunt de fapt singurii obligațide conștiința propriei credințe să gândească situația de față până la capăt. Până la urmă, ei sunt cei care, prin fidelitățile lor “absurde”, au “provocat-o”.

2. Dacă am stabilit că însăși problema cu care ne confruntăm e făcută posibilă de chiar faptul că avem sensibilități sau revendicări spirituale, mi se pare că suntem obligați să admitem că, în cazul concret al participării la slujba de Înviere în vreme de pandemie, ceea ce se vede în social media e o bătălie între aroganța spirituală și aroganța civică. Și că acest război e atât de acaparant, că toată lumea ratează ambele“cauze”. Din păcate, reacțiile pe platforme susțin și adâncesc nu doar erori de interpretare, ci și de poziționare față de ceea ce e de presupus că apără. Mă refer în principal la neputința credincioșilor de a acționa în virtutea propriei credințe. Văd la ei, mai exact, o credință orientată greșit și preferențial spre niște mize pe care credința, dacă ar fi autentică, le-ar depăși firesc.

Pentru omul autentic religios, suferințele cu care îl confruntă viața nu au doar o dimensiune supramundană, ci și una contingentă, imediată. Fără încorporarea necesității, credința nu înseamnă nimic. Meritul și valoarea ei constă în faptul că poate încorpora și absorbi totul, inclusiv criteriile socio-istorice cu scurt-circuitele și cu deficitele lor valorice cu tot.

Observați că nu vorbesc aici de instituția Bisericii, ci de omul credincios concret care are, cum știm de la Părintele Scrima, acea conștiință a credinței care depășește această lume fără ca totuși s-o rateze. Omul credincios dă, astfel, seamă atât de existența sa imediată, cât și de cea supramundană.

Omul credincios în mod autentic poate face și poate înțelege mai mult decât poate face și poate recomanda public o instituție (fie ea Biserică sau, de ce nu, Stat).

Problema nu e aceea de a nu-l ispiti pe diavol – acesta e un argument superficial, specific celor preocupați de eficacitatea magică a religiei sau de contracararea ei – greșeala tipică pentru toți cei care se complac în amestecarea planurilor. Problema aici este, mi se pare, una de repartizare a sensurilor pe care le atribuim elementelor lumii (lume care e, în cazul ăsta, o casă de jale). Repartizarea adecvată a sensurilor o poate face doar un om autentic credincios, care are simțul proporțiilor și al priorităților izvorâte din chiar credința sa autentică. Cum repartizează el, deci, sensurile? În acord cu Duhul credinței celei vii, nu cu Litera Bisericii și nici cu inerția cutumelor religioase.

Or credința adevărată este adecvare pură. Abia aceasta este cu adevărat scandaloasă. Adecvare la ce, veți spune? Adecvare la tot. Care ar fi indicatorii acestei adecvări? Ne sugerează Kierkegaard unul: curajul umil.

Sper ca prietenii ortodocși să se raporteze la situația de mâine noapte cu curajul umil pe care e de presupus că li-l oferă credința cea adevărată.

Acolo unde logica lumii se separă firesc de logica supramundană, doar credința individuală le poate pune laolaltă păstrând totuși semnificațiile proprii fiecărei sfere.

Jalea-i jale, Lumina-i Lumină. Iar casa-i casă, în măsura în care e doar o casă.

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. Ne aflam cu totii in fata unor noi sau poate mai vechi intrebari (functie de imaginativul fiecaruia ) ce aduc in prim planul discutiei si existenta statului ca necesitate de aparare a cetateanului in astfel de tragice situatii , ca si existenta bisericii referitoare la ceea ce poate face ea la nivel de ajutorare materiala si spirituala pentru fiecare dintre noi .Vor putea cele doua institutii de baza ,ce regleaza viata societatii, sa asigure linistea noastra in fata efectelor pandemiei din ce in ce mai grav percepute de cetateni ? Este suficient ca propriile framintari religioase si intrebarile ce decurg din aceste teorii , mare parte necunoscute de publicul larg , sa ne apropie de crestism .Este suficienta actiunea statala aplicabila prin caracterul restrictiv al ultimelor ordonante militare sa ne readuca increderea in forta politica a statului ? Credinta adevarata (sincer nu cred ca exista persoane sa nu aiba indoieli cind isi aroga cuvintul de credinta adevarata si sa nu existe undeva in cotlonul cel mai ascuns al sufletului lor o parte de nedumerire ) sau increderea in institutiile statale va suferi in viitorul imediat modificari sau ne vom intoarce la normalul de zi cu zi fara sa ne punem aceste noi intrebari .Ne vom izola si in viitor si nu vom mai fi parte activa (cel putin prin vot ) in viitoarele alegeri sau ne vom retrage in eul nostru si ne vom detasa de biserica (nu de religie ) prin neparticiparea la slujbele religioase , ca pina acum .Acest virus atit de periculos ale carui efecte ne sperie pe noi toti ,aduce in fata noastra o alta lume . Ne vom izola la nivel personal , dar ne si vom uni in acelasi timp la nivelul natiunilor . Nevoia de coordonare viitoare in cazul reaparitiei altor asemenea dezastre , nevoie de actiune concertata , nevoia de schimburi de medicamente si aparatura de resort ,nevoia de dirijare a resurselor de orisice fel vor face din noi toti un intreg . Deciziile viitoare nu mai pot fi maruntine in sute de decizii fiecare cu riscul ei de neadevar . Vom face cu totii in acelasi timp si cu aceleasi mijloace tot ceea ce trebuie pentru a preintimpina astfel de maladii distrugatoare . Pentru asta ,daca ne referim la partea noastra de lume numita Europa , este musai sa actionam ca un intreg .

    • De acord cu aproape tot. Adevărat că credința adevărată e esențialmente fluctuantă. Doar nevroza e stabilă :) Nu era totuși momentul să nuanțez în text ideea asta, aici doar voiam să atrag atenția asupra faptului că nu ar trebui să ne bizuim doar pe programele oficiale (ale bisericilor, decizii politice etc.), ci pe propria conștiință a credinței. Hristos a înviat!

  2. Im momente exceptionale este nevoie de masuri exceptionale, fiecare isi poate aprinde singur o lumanare in casa si sa iasa la geam sau pe balcon si astfel putandu-se sarbatorii momentul invierii impreuna in liniste, taina si rugaciune.

    • Păi eu ce altceva spuneam prin „curaj umil”? Asta spuneam. Doar că nu negru pe alb fiindcă nu mi-am permis. :)
      Hristos a înviat!

  3. Marturisesc ca sunt invidios pe oamenii care pot sa scrie „la cald” 5-6 pagini de text profund care se incheie cu concluzia „alea-i jale, Lumina-i Lumină. Iar casa-i casă, în măsura în care e doar o casă.”
    Si mai pot sa si traiasca din asta. Meseria-i meserie!

  4. Pot intelege nevoia fireasca a unor ritualuri spirituale inaltatoare in vremuri de restriste. In timpul perioadei comuniste, slujba de Inviere era intr-adevar un substitut pentru libertatea pe care nu o aveam. „Curajul umil” ne dadea atunci puterea pentru o noapte sa luam decizii individuale dictate de credinta si justificate de constiinta, fara frica autoritatilor.

    Dar, de asemenea, pot considera legitime si concluzii contrare celor exprimate aici – vezi, de pilda, textul lui Liiceanu „Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el”. La care textul prezent poate fi vazut drept o replica potrivita.

    Totusi, cred ca toata aceasta dezbatere sau polemica se poarta intr-un alt registru decat ar trebui.

    • Ați intuit bine, era, într-adevăr, (și) un fel de replică la cele scrise de GL. Personal, sunt pentru statul în casă, dar mi-am zis că trebuie să prezint problema expunându-i rădăcinile. Ideea nu e să se stea în casă fiindcă ni se spune, ci în primul rând pentru că avem o conștiință a credinței… / Hristos a înviat!

  5. Felicitari pentru articol. „Repartizarea adecvată a sensurilor o poate face doar un om autentic credincios, care are simțul proporțiilor și al priorităților izvorâte din chiar credința sa autentică. Cum repartizează el, deci, sensurile? În acord cu Duhul credinței celei vi” – da, total de acord, de aceea imi voi spune punctul meu de vedere:
    Putem sa sarbatorim Invierea stand acasa si iesind cu totii in noaptea de sambata afara in curte, pe balcoane sau la ferestre, cu o lumanare in mana si aprinzand-o de la chibrit si o rugaciune sau, unde e cazul, de la candela lasata de voluntari si cantand apoi cu totii „Hristos a inviat din morti”.
    Cred ca un autentic crestin trebuie sa transmita lumii dragoste, incredere, lumina, sare si nu teama, virus sau moarte. In conditi exceptionale lumina din noi e adevarata lumina. Daca in noi nu e lumina si iubire, atunci e degeaba tot ritualul.

  6. Nu pot să nu mă întreb dacă tocmai Lumina este aici turnesolul care arată materialismul (unei părți a) BOR. Oare de ce unii înalți ierarhi insistă atât de mult să „livreze” direct Lumina? Lumina devine o simplă emisie de fotoni, fiind așa de depărtată de Lumina (fie ea creată sau increată) Mântuitorului. Oare credința este despre valori (cum spuneți Dvs. așa de frumos) sau despre ritual? Oare la noi credința nu începe să semene mai mult a ritual (păgân?) decât a „hrană spirituală”? Ne dorim să atingem icoanele/moaștele încât uităm că Iisus însuși a spus după Înviere „Nu mă ține” (Noli me tangere). Despărțirea de materialism este grea într-o țară unde evlavia se măsoară în numărul de lumânări vândute la intrarea în biserică…

    • Nu vă pot contrazice. Tocmai de-asta am scris textul. Fiindcă mă gândeam să rămână scris undeva, dacă tot s-a ivit ocazia, o idee teoretică pe care n-am inventat-o eu: anume că valorile ultime nu sunt „implementabile” ca atare. O instituție e o…instituție. Nu e lumina însăși. Deciziile instituționale sunt norme socio-politice, chiar dacă orizontul e unul sacru. Credincioșii au această responsabilitate: să nu confunde cele două ordini, chiar dacă trebuie să țină cont de ambele. Omul trăiește simultan pe mai multe nivele… / Hristos a înviat!

  7. Si eu am citit tot azi dimineata ceva in evanghelia dupa Matei si cred ca este bine sa scriu despre:

    Isus se raporteaza la noi, credinciosii, in Saptamana Mare in predica despre Judecata viitoare(Matei 25.31-25-46) unde ne spune intr-o predica deosebit de importanta, dupa mine poate cea mai importanta, care defineste legatura credinciosilor, a crestinilor care sunt trupul Bisericii cu Isus capul acesteia si deci prin El cu Dumnezeu si anume ca faptele fiecaruia fata de ceilalti il vor defini, faptele sale oriunde nu in Sfanta Biserica unde doar vom asculta invataturile cristice dar le vom pune in practica abia in lume in exteriorul incintei Casei Domnului. Si spune ca binele facut aproapelui nostru lui il vom face si la fel si raul.
    Aici si in cele doua porunci ale sale sta fundamentul crestinismului. Asa cred eu.
    Oare Biserica noastra intelege acesea? Si daca le intelge le propovaduieste crestinilor adica trupului lui Hristos si al Bisericii?

  8. O digresiune inoportuna si inutila , ´de carantina´ , despre riscurile unei lecturi a clasicilor prin noi lentile culturale :
    Kierkegaard e considerat ´parintele´ Existentialismului , mai direct , al Lebensphilosophie irationaliste , impreuna cu Schleiermacher , foarte influentat de un anumit pietism luteran si de romantismul anti-hegelian cam obscurantist al ´ultimului´ Schelling ( care facea ravagii prin Intelighentia anarhoida rusa ) , de unde si dispretul tipic pt. formalisme si ´obiectivari´, in numele fluxului , devenirii , intuitiei , elanului si puterii vitale , ´singelui´. Kierkegaard a fost imprumutat de un anumit curent cultural-politic conservator , deoarece pare sa ofere o teorie ideala a nou infiintatei traditii Cold War ´iudeo-crestine´ , cind impletita , cind despletita de severa si aroganta ´Atena´ pagineasca , intr-o noua apologetica a ´traditiei culturale europene crestine´ ( o non-entitate intruchipata ) si contra a tot felul de eretici , stingisti , islamisti , shintoisti si altor kinocefali din topologia medievala . De aceea Kierkegaard , ca si Pascal si alti melancolici , confesivi si moralisti cu pieptul sfisiat de contradictii , din traditia stoicismului sceptic crestinizat – gen literar drag misticelor rococo – , este parte din canonul unui neo-Conservatorism traditionalist sincretic , oarecum , ca tentativa ( lamentabila prin clisee si previzibilitate ) de alternativa la forme , virulente , de traditionalism non- sau anti-crestine , orientalizante . Ca simplu ex. la indemina , dl. H. R. Patapievici marturisea undeva ca ´il adimira din ce in ce mai mult´ pe Lev Shestov ( dupa E. Pound , desigur ) , care e intr-o hibrida filiatie kierkegaardiana . Shestov duce irationalismul pe culmi , nietzschean oarecum de stinga ( genul masochistic Bataille/Foucault , pe care i-a influentat ), intr-un anarho-primitivism teologic – de soiul teologiilor radicale ale ´mortii lui D-zeu´, obsedat de deconstructia principiilor logice si a logosului , ´etica´ lui este ´dincolo de bine si de rau´ , D-zeu , un tiran capricios cu trasaturi demonice , straveziu travesti al lui Dionysos , zeul terorii si al haosului ( care este alt travesti al unui personaj foarte cunoscut ) : de remarcat asemanarile cu Marele Anonim si ´irationalismul dogmatic´ blagiene . Ca si in cazul intelectualilor emigranti rusi ( in mare parte fosti marxisti ) , este vorba de exemple de intelectualism anti-intelectualist si traditionalism modernist , de o (auto)convertire ´culturala´ si , mai degraba decit religioasa , ´teologico-politica´, o re-vrajire disperata a intelectualilor militanti care , vorba lui Dostoievski , ´vor sa creada´ si ´cred ca cred´, preocupati nu atit de soarta propriilor suflete cit de soarta Europei , a Occidentului sau chiar a Universului , pe care vor neaparat sa le salveze de tot ceea ce nu e conform cu noile lor versiuni de ´traditie´. Cum parca Gadamer zicea , este indispensabil sa cunoastem ´contextul german´ . Renuntind la Regina sa , Kierkegaard se abandona menadic unei Rausch Glauben, in care tinarul si apostatul Heidegger , admirator al hierofantului Stefan George , recunostea autentica ´credinta germana´ , predicata si de un L. Klages , pe care , mai apoi , o va parasi , in schimbul bizarei , resemnatei , mizantroapei si taciturnei sale mistici personale , holderliniano-´taoisto´-ecologiste , dezvaluirea-invaluita a unei Fiinte-nefiinta . Te gindesti ca pt. a putea fi luata Lumina ( caci ´se ia´ ) , e nevoie mai intii sa fie date la o parte obroacele si alte ustensiluri de bucatarie postmetafizica .
    Un Paste fericit !

    • Nu știu cui ați scris de fapt comentariul ăsta lung despre S. Kierkegaard. Sper că nu mi l-ați scris mie :) Dacă citeați textul, vedeați probabil că n-am făcut o relectură. Textul era despre altceva. De fapt, nu l-am „folosit” pe SK decât pentru a sublinia faptul că niciun om nu e reductibil la cele exterioare. Casa de jale e doar o casă. / Hristos a înviat

      • Era o insemnare marginala, fara adresa sau cu o vaga adresa ´maestrilor´ ( sau duhovnicilor , nu stiu cum sa zic ) .
        Roszenweig , fiind bolnav pe front , isi trimetea ´Steaua´ mamei sale scrisa pe spatele cartilor postale , felicitarilor . Ca sa nu piarda ideile , caci au o forta necesara si economia lor conteaza , scapara prin preajma . Mai tirziu , paralizat , a inventat o comunicare din ochi si asa ii dicta sotiei sale , care alegea literele de pe o planseta , pina in ultima clipa . K. , stiti , isi recenza si critica anonim lucrarile , pe care si-a cheltuit intreaga avere , era un nimeni ( ca Odiseu ) . Iar elita noastra e nazuroasa si rasfatata ca o fata mare , nu mai zic de piruetele dialectice , deloc ingenue , i se potrivesc dialogurile din cimitir – f.b. , din ´Jurnalul de scriitor´ .
        Nu conteaza , chiar nu conteaza .
        Hristos a inviat .

  9. Când transformăm atât credința, cât și spiritul civic în miză (adică orgoliu), nu vom ajunge nicăieri. Poate vom trece și unii, și ceilalți, de această epidemie cu bine. Dar nu vom fi evoluat de la nivelul de robi ai propriilor bariere. Aceasta pentru că spiritul civic ar trebui să pornească, dincolo de reguli, deziderate și acțiune voluntară, de la acel common sense intraductibil în românește (bun simț având alte conotații la noi), la fel cum credința ar trebui să pornească de la acel be humble iarăși, dar deloc de mirare, intraductibil decât parțial în românește (umilința având și ea, o altă conotație la noi). Credința și spiritul civic au în comun însuși miezul, însăși esența lor, chiar dacă sunt lucruri intangibile (‘ay, there is the rub’, cum bine a spus-o poetul), și anume ambele reprezintă o atitudine față de niște valori, unele spirituale, altele care țin de cetate (în calitate de gazdă pentru cetățeni), sociale. Și n-ar trebui să se războiască, cel puțin nu atâta vreme cât ambele ar fi reale și nu de carton vopsit în policromie, respectiv lăcuit selectiv ca să arate mai fercheș.

    Spunea un bătrân care locuia într-o casă mică fără curent sau drum de acces (altul decât o potecă suind prin pădure preț de vreo două ceasuri) într-unul dintre episoadele lui Dite Dinesz că, dacă un om este rău cu tine, să nu fii și tu rău cu el, că atunci vor fi doi oameni răi și nu unul singur în lumea asta, ci să încerci pe cât poți să nu fie niciunul dintre voi rău dacă tot poți și vrei să faci ceva în acea situație. Iată că se poate, poți avea și spirit civic, și credincios, poți fi și un bun cetățean, dar și un om spiritual. Poți fi, într-un cuvânt, drept.

    Vedem zilele acestea o dezbatere aprigă între două tabere. Înverșunarea ambelor tabere însă nu arată decât că nici una, nici cealaltă, nu crede. Pentru creștin este un moment potrivit să se întoarcă la viața și pildele lui Isus, la refuzul materialului, spiritul lui ‘be humble’ și la vorbele sale din Evanghelia după Ioan 20:29: nu, nu ai nevoie ca cineva să îți aducă lumină, vin și pâine ca să îți exprimi credința. Lumina este în tine. Desigur, este evident zilele acestea că înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române nu ar putea fi mai departe de credință decât sunt, iar înverșunarea nu face decât să îi acuze. Pentru cel din tabăra opusă, datul cu pietre și înfierarea credincioșilor care au alte dorințe zilele acestea – discutabile din punct de vedere practic – nu denotă spirit civic, ci tocmai lipsa lui. Intoleranța, faptul că oamenii sunt împărțiți în tabere, spiritul combativ n-au nimic constructiv, nici legat de spirit, nici de cetate. Mai degrabă mă duc cu gândul la o carte de-a lui Muzafer Sharif, ‘Robbers’ Cave Experiment’, unde niciuna dintre tabere nu a câștigat nimic, ci dimpotrivă.

  10. Nu (prea) inteleg sensul paragrafului:
    „Din ce e o religie mai bine organizată instituțional, din ce are mai multă putere și eficiență instituțională, intrând astfel și mai flagrant în contradicție cu principiile sale ultime, singurele care îi justifică de fapt existența.”

    (Posibil in loc de gerunziul „intrand” sa citim „intra” ?)

    • E o idee pe care o regăsiți, de pildă la Talcott Parsons, dar nu numai la el: e vorba de gradul în care un principiu ultim, o valoare supramundană (sau „valoare absolută”, cum spun azi teoreticienii) poate fi „absorbită” de structura socială. „Implementarea” sa nu se face ușor. Omul ajunge adesea să se uite la Cele Absolute prin filtrul instanțelor istorice care i se pun la dispoziție. O Biserică a cărei misiune socială e foarte bine evidențiată, deși „lucrează” într-un orizont al principiilor ultime, are de dus la îndeplinire cauze cât se poate de mundane, de sociale. Apar mizele politice, masa de credincioși o privește, de altfel, prin această lentilă (a eficacității sale socio-politice). Ea are de realizat un echilibru între autoritatea spirituală și cea culturală sau socio-politică. Adesea, prin forța lucrurilor/împrejurărilor, nu reușește. Sigur că putem să băgăm de vină unuia sau altuia, însă ce încerc eu să arăt în text e că problema e una „structurală”. Adevărul Absolut nu e proprietatea noastră și cu atât mai puțin a unei instituții. Există, deci, vicii de „implementare” și nu se poate să fie altfel. Instituția e..instituție :)) Tocmai de aceea e importantă conștiința credinței fiecăruia dintre noi. Ea singură poate depăși aceste dileme. Sper că e mai clar acum :) / Hristos a înviat!

    • Poate era mai bine astfel: „Cu cât este o religie mai bine organizată instituțional, cu atât are mai multă putere și eficiență instituțională, intrând astfel și mai flagrant în contradicție cu principiile sale ultime, singurele care îi justifică de fapt existența.”

  11. După referințe la Kirkegaard, marele depresiv danez, ar fi fost utile și câteva referinte la marele depresiv român, Cioran.
    ” Oare mă întreb cum arată un om locuit de Dumnezeu” tânjea S.K. Cu asta spunând totul despre el. Căutările aberante, nimicitoare, ale lui Dumnezeu în lumea din afară e o pierdere de vreme și viață Iar liderul creștin, Isus, o spune clar în trei locuri; ” eu și tatăl suntem una”, ” cuvântul este Dumnezeu”, ” iubirea de aproape e calea”.
    Desigur oameni mereu și mereu reflexati peste texte citite anterior și creativ amestecate in text mumoase nu vor să-l găsească pe Dumnezeu pentru că astfel și-ar pierde menirea; mestecatul de cuvinte. Dacă ar face un efort minim de a-l caută unde ni se indică, prin mii și mii de pasaje, în cel mai ascuns ungher al inimii, ar trebui să se apuce de ceva practic; de tâmplărie, de inginerie, de medicină. Chiar ar fi obligat să facă ceva pentru că mestecatul de cuvinte devine o minciună permanentă, un păcat continuu.
    Cioran e cinstit. El spune clar că toată filozofia lui e o căutare în a-și rezolva problemele psihice grave. Prin onestitatea lui el deschide un curent nou; depresivul că și filozof. ” Sunt secretarul senzațiilor mele”. Ce mod schingiuitor de a-ți petrece viața. Asta da auto-rastignire.
    Depresivul, filozoful, își torturează mintea, sufletul, psihicul în cele mai bizare și sado-mazochiste feluri. El vrea iubire dar nu e în stare s-o primească sau s-o ofere total, el vrea lumină dar nu e în stare s-o susțină, el vrea sisteme morale, etice dar e primul care le încalcă în dos. Stefan Lupașcu in ” La dinamique du contradictoire” explică așezat. De ce? Simplu, orice despre care incepi să docăni îți acaparează total spatiu intra-psihic și ești obligat să mergi dincolo de cuvinte, în REALITATE. Ori realitatea e mult prea dură pentru filozof. El ciugulește puțin de aici, puțin de dincolo și-și pune de-o viață, pretinzând mereu frustrare.

    Lumina nu e de căutat în biserici, cupole aurite, cuvinte abracadabrante pronunțate hiperbolic, în gura oamenilor barboși și cu grumazuri de taur, în icoane, cruci de lemn sau fier, ferecături. Lumina e inerentă descoperirii, realizării lui Dumnezeu în ultimul ungher al inimii. Ajungi acolo și totul e lumină. Să ceri lumina ca să ajungi la Dumnezeu e comic. Efectul e inversat cu cauza. Desigur, pentru boborul neinstruit, lacom, leneș și fricos, 95%, orice merge. Dar pentru cei ce sistematic pun în perspectivă infinită și eternă acțiunile și consecințele lor( eMoțiile), tot ritualul religios pare comic. În vremile noi fiecare e dator să-l caute pe Dumnezeu pe o cale personală. Avem educație, avem cărți, avem viață complexă. Fără reașezare religioasă, entropia, haosul mental ia cote paroxistice și depresia, prăbușirea în abis, e obligatorie. Cei fără un raport corect, rațional cu realitatea sunt condamnați la a fi milogi emoționali. Ei nu au resurse să vadă lanțurile cauza-efect, gand-emoție, și inversează nevoile. Incapabili de „a gândi” ei caută iluzia lui „a simți”. Ori ” carnea” este un păcat cam in toate religiile.

    Scrieți frumos, depășiți rapid scriitura prin puțină practică. Altfel va așteaptă „cucută” lui Socrate.

    • Un pic m-a amuzat (nu sunt ironică) comentariul Dvs. :) Două din motive vi le pot spune: 1. nu pot să-l sufăr pe Cioran, fiți pe pace; citesc cu mare plăcere Kierkegaard, însă tocmai am terminat un text lunguț în care critic existențialismul și excesul de interioritate la care ne invită chiar și existențialismul creștin. Culmea e că niciuna din „acuzele” dvs nu sunt justificate dacă avem în vedere textul de față. Eu l-am folosit pe Kierkegaard ca pretext, iar asta se simte totuși dacă citiți cu atenție. / Nu vă faceți griji pt mine, nu recurg la cucută. Cred că dacă ați fi citit și alte texte publicate de mine pe contributors s-ar fi risipit cu mult timp în urmă această „grijă”. În fine. Hristos a înviat!

  12. Eu inteleg nevoia de divinitate, ca substitut al parintilor, ca o carja personala, ca un reper intr-un univers altfel indiferent si rece, insa este foarte posibil ca divinitatea nu exista.

    Exista totusi, pana la proba contrarie, actiune-reactiune, fizica, stiinta. Orice poate fi explicat si daca nu putem explica e probabil pentru ca nu am studiat inca destul fenomenul.

    Pentru un taran din secolul VII un Boeing 747 in zbor este desigur o expresie a divinitatii/supranaturalului. Sa scoatem capul din nisip si sa trecem la treaba. Nu stim (inca) mai nimic.

    Iar ideea de religie ca nuia morala este pur si simplu jignitoare pentru cineva cat de cat informat/cu cei 7 ani de acasa. E vorba de empatie si cultivarea acesteia, nu de povesti ridicole.

    • „povesti ridicole” ca teoria evolutionista. :)
      Daca va deranjeaza religia, e suficient sa spuneti ca nu aveti credință in Dumnezeu. Credința e doar pentru credincioși. Nu cauta cineva sa va jigneasca, indiferent cat de informat sunteti sau daca aveti cei 7 ani de acasa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

 

Recomandare Contributors.ro - Musica Ricercata Festival Op.3

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24929744-23-iulie-incepe-musica-ricercata-3-festival-despre-muzici-pierdute-regasite.htm

Intre 23 si 25 iulie, la Sibiu, va avea loc un festival foarte interesant, Musica Ricercata Festival Op.3. Titlul este un joc de cuvinte care pornește chiar de la crezul proiectelor Musica Ricercata: aducerea la lumină a unor muzici pierdute în biblioteci și arhive. Descoperirea lui Joseph Haydn (denumit și “părintele simfoniei”) dintr-o perspectivă a Transilvaniei este punctul de pornire a periplului, muzica devenind o mașină a timpului prin care reușim să pătrundem din perspectiva culturii transilvănene în centrul Europei. Vezi programul festivalului in articol.

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Orfani de știință

Undeva în Transilvania. Masca obligatorie pe stradă și în instituțiile publice. Unitatea militară, la intrare. În uniforme și în civil, un grup...

În ultimii 40 ani, temperatura medie anuală din România a crescut cu circa 2°C

În baza de date întreținută de NASA la Goddard Institute for Space Studies (NASA GISS), care funcționează în New York, pe lângă...

Locomotive Diesel-electrice realizate la Craiova sub licenţă elveţiană şi exportate în Republica Populară Polonă (1)

O analiză referitoare la achiziţionarea unei licenţe de fabricaţie ar putea stârni discuţii în contradictoriu între inginerii români. Unii dintre ei pot...

Așa grăit-a Cîțu

Poate ar fi mai rațional ca Primul Ministru să pună capăt banilor risipiți pe nu-știu-câte instituții (începînd cu Ministerul) menit(e) a se ocupa de cercetare (pe mentenanța cărora și pe banii de salarii ale personalului se duc sume masive de la buget) și să organizeze anual un concurs de proiecte, cu jurizare internațională, ai căror câștigători să beneficieze și de o minimă vizibilitate (grație subvențiilor de la guvern pentru diverse televiziuni, deja alocate).

Mixul energetic al agromerărilor urbane

În orice metropolă consumul de energie este diversificat și în creștere prin mărirea acesteia ca arie geografica, în...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro