marți, februarie 11, 2025

De unde știu că eu sunt eu? O încercare (realistă) de demitizare a pozitivismului

I thought I was a man. I had a life.
People called me Kane. And now I’m not so sure.
If I wasn’t Kane, what was I? Was I you? Were you me?
Annihilation, Paramount Pictures (2018)

It’s only a mask if you treat it that way.
Vanilla Sky, Paramount Pictures (2001)

Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten de-o vârstă cu mine despre chestiuni extrem de lumești (interpretarea unor texte dintr-un contract și cum pot fi ele aplicate în mod practic). Discuția a alunecat către o zonă a absurdului (mereu am considerat că meseria mea de profesor constă în a găsi situații de viață și a le arăta studenților cum viața bate orice imaginație de exemple didactice) pentru că acele clauze contractuale duceau către situații imposibile indiferent de interpretarea dată. Într-un final am ajuns amândoi la concluzia că acel contract trebuie refăcut pentru a avea sens.

De la acel punct încolo, discuția a derapat însă spre sensul vieții noastre (în care trebuie să găsim explicații logice pentru situații absurde) și prietenul meu mi-a menționat o întrebare pusă de copilul lui de școală primară: „Tati, de unde știu că eu sunt eu?”. Ca și prietenul meu, mi s-a părut că această întrebare are genialitatea celui care încă nu știe ce trebuie să știe… Sau așa cum le spuneam eu fetelor mele când erau mai mici, ca să poată descoperi teleportarea trebuie să o facă înainte să învețe fizica la școală. (Nu, nu au descoperit teleportarea și sunt foarte supărate și în ziua de astăzi din această cauză…)

Chestiunea mi-a reapărut în minte zilele acestea, o dată cu șocul dezvăluirilor despre abuzurile unui profesor care pretindea că astfel contribuie la construirea respectului de sine al studenților săi. Și atunci mi-am amintit de o replică extraordinară din filmul Hit Man (2023) de pe Netflix: „So, my simple question is… How many of you think you know yourselves? Have a strong sense of who you are? Oh, come on, you don’t know yourselves? Of course you do. Your entire being is invested with this notion of self. It has to be for its own survival, but what we’ll be doing this semester is challenging this notion. What if your „self” is a construction? An illusion, an act, a role you’ve been playing every day since you can remember?” Oare sinele este (doar) o iluzie?

Eu.

Fiecare dintre noi are conștiința sinelui, dar nu o putem explica (în mod convingător) rațional. Putem însă să extindem această observație personală la restul indivizilor umani și să le recunoaștem și lor existența sinelui. În acel moment, am definit o categorie de ființe (ca subclasă a fiind-urilor, adică a lucrurilor care există) care au ceva în comun – conștiința sinelui – și pe care le numim „persoane” sau „subiecți”/„subiecte”.

Asta nu înseamnă că nu ar fi și alte ființe care să dețină conștiința sinelui, doar că nu ne-o pot exprima/comunica astfel încât noi să o înțelegem… De exemplu, gorilele și cimpanzeii care au învățat să comunice prin limbajul semnelor ne-au transmis că și ei au conștiința sinelui. La fel, se pare că pachidermele sau cetaceele sunt și ele conștiente de sine. Modul în care noi le înțelegem este însă extrem de rudimentar și de aceea există un scepticism în acceptarea lor ca persoane. Mijloacele de comunicare pe care le avem la dispoziție nu ne permit să accedem la sinele lor. Probleme și mai mari le ridică acele ființe umane care nu se pot exprima (coerent) și pe care totuși le acceptăm ca semeni de-ai noștri în virtutea imperativului kantian. Abia recent, sub presiunea unei convenții internaționale și a unei decizii a Curții Constituționale, România a acceptat să îi privească și pe cei cu conștiința afectată drept oameni cărora nu le poate fi afectat dezideratul „respectării drepturilor, voinței și preferințelor” proprii.

Fără a dezvolta acest subiect (extrem de complex), voi pleca de la ideea că personalitatea fiecăruia este definită de conștiința sa (și de capacitatea de a se percepe pe sine la nivel psihologic, nu doar fiziologic). M-aș hazarda prea mult să cer o percepție de tip ontologic pentru că nu știu câți dintre noi își pun constant întrebările de tip: cine sunt? de unde vin? încotro mă îndrept? După cum sugerez și în titlu, încerc să fiu (cât mai) realist…

Problema conștiinței sinelui este jalonată de caracterul său pur interior(izat) și, deci, subiectiv. Gândurile mele sunt numai ale mele și sunt cvasi-intraductibile în limbaj exteriorizat. Ceea ce spun sau aștern pe hârtie sunt simple „umbre” ale ceea ce cred și sunt grănițuite de limitele limbajului și de autocenzura simțului comun. Sinele se limitează pe sine înainte să se arunce în maelstromul vieții sociale. Gândurile către sine însuși ale împăratului Marcus Aurelius nu puteau fi chiar (toate) gândurile sale, măcar pentru că sunt scrise în grecește, iar nu în latină. Chiar și pe Augustin din Hippo îl pot bănui că nu și-a pus tot sufletul pe tavă în Confesiunile sale. Suntem cei care ne cunoaștem cel mai bine. Inclusiv la nivelul senzațiilor, ceea ce simțim este propriu fiecăruia dintre noi, așa cum a spus Henri Bergson în Essai sur les données immédiates de la conscience. Cunoaște-te pe tine însuți! devine astfel un îndemn la acceptarea rolului preeminenței rațiunii asupra celorlalte element ale sinelui. Precum vizitiul platonic din Phaidros, partea rațională a sinelui trebuie să strunească celelalte aplecări senzitive ori umorale. Trebuie să ne cunoaștem reacțiile pentru a putea să le anticipăm și să le direcționăm pentru a ne fi utile, iar nu piedici în calea spre obiectivele fixate.

Iar această cunoaștere de sine apare, de regulă, după ce individul se (am)plasează în lumea exterioară. Așadar, sinele se (auto)cunoaște prin studierea propriilor reacții la lumea din jurul său. Precum Iona din tragedia lui Marin Sorescu, la început este explorată lumea exterioară, sunt examinate măruntaiele chitului, pentru ca apoi să existe suficientă experiență pentru a trece la analiza interioară. Iar în construirea experienței cu exteriorul, de cele mai multe ori ne întâlnim și cu alteritatea din indivizii similari nouă. Cunoașterea de sine vine în contextul cunoașterii celorlalți.

Îndemnul gnosis sauton este mult mai greu decât pare la prima vedere. Autocunoașterea nu este un dat, căci das Es, Ich, și Über-Ich trebuie să lucreze împreună. Singurul pe care îl controlăm cu adevărat este ego-ul realist care ne face să ne dăm jos din pat zi de zi. Supra-eul moral este doar un deziderat, un agent al lui Sollen, iar animalul din noi poate ieși la suprafață când te aștepți mai puțin. Uneori, el se manifestă ca un alt sine în interiorul propriului nostru corp. Unele afecțiuni cerebrale par să ne lase părți ale corpului sub controlul „altcuiva”, precum cazului mâinii care mă sufocă. Alteori, sinele nostru se dezvoltă în stil baroc și devine un motel bântuit de tot soiul de personaje precum John Cusack în Identity. Sau, din contră, putem să-i bântuim pe alții în tot felul de deghizări de care suntem doar pe jumătate conștienți, precum James McAvoy în Split. Oare ar trebui să recunoaștem personalităților multiple și seturi diferite de drepturi și obligații, capacități diferite? Știința încă nu s-a pus de acord cu privire la aceste tulburări de personalitate, iar sistemul de drept le ignoră cu desăvârșire. În cel mai bun (de fapt, rău) caz, le tratează ca pe o afecțiune a discernământului și ordonă izolarea individului din societate (prin internarea forțată într-o instituție medicală).

Dacă normativismul pozitivist a preferat să ignore problema, tehnologia modernă a multiplicat-o însutit. Astăzi ne confruntăm cu tot soiul de avataruri umane în metaversul rețelelor sociale. Nu mai este vorba despre relativ benignul avatar din Half Life, ci de veritabile „ferme de troli” sau de „furturi de identitate” și „deep fake”. Brusc, în momentul în care aceste practici au pășit pe scena politică o dată cu Brexit și scandalul Cambridge Analytica, legiuitorii din toată lumea și-au dat seama că au o problemă. Întrebarea a devenit „De unde știu că tu ești tu?”.

Tu!

În copilărie, am citit o culegere de povestiri având un titlu captivant: „De unde știi că eu sunt eu?”. Ideea din spatele povestirii eponime era că ne trebuie anumite date pentru a face o recunoaștere la distanță (prin telefon – varianta postului telefonic fix la care avea acces nediscriminatoriu întreaga familie din apartament) a „celuilalt” (interlocutorul). Ideea ar putea fi ușor translatată în întrebarea „De unde știu că tu ești tu?”. Deși intriga se concentra mai mult pe ideea de identificare, ea avea în subtext și o formă de echivalență: de unde știu că la capătul celălalt al firului este un om ca mine? La un moment dat, într-o cavalcadă rocambolescă, cei doi copii încep să reproducă sunete animale la telefon (nechezat, mieunat) ca marcă a recunoașterii… Astăzi, problema devine acută din cauza dezvoltării algoritmilor de inteligență artificială care pot simula prezența unui om la distanță.

Ei bine, reglementarea (pozitivă) pare să ne privească pe fiecare ca pe un supra-eu. Pozitivismul (normativ) operează cu valori absolute (așa cum critica și Curtea Constituțională reglementarea de tip „totul sau nimic” a punerii sub interdicție din Codul civil), cu un „individ ideal” care de fapt nu există. Fiecare este presupus a cunoaște (toate) regulile (și a le respecta întocmai). Suntem o lume de Superman-i; trăim cu toții pe Krypton. Și știm ce s-a întâmplat cu acea planetă… „And when everyone’s super… no one will be”, cum ne avertizează Syndrome în The Incredibles. De fapt, fiecare individ (uman) este unic și are propriile caracteristici, iar ignorarea acestor specificități poate foarte ușor să alunece în egalitarism. Dacă ar fi avute în vedere persoanele ca indivizi, însă, reglementarea ar fi imposibilă, pentru că ar dispărea tocmai ideea normativității: regulile reprezintă generalizări ale unor comportamente particulare, prin eliminarea diferențelor.

Soluția ar putea veni dinspre realismul care să fie aplicat atât indivizilor (subiectelor), cât și normelor (regulilor). În cazul persoanelor, realismul impune ajustarea standardului lui bonus pater familias la imperfecțiunea umană inerentă. Deși suntem nevoiți să presupunem că fiecare știe totul despre reguli (pentru că altfel am intra într-un cerc vicios în care nimeni nu ar mai dori să cunoască regulile pentru că abia atunci ar fi ținuți de ele), va trebui să acceptăm că o regulă excentrică nu este neapărat aplicabilă ca atare. În cazul regulilor, trebuie să concedem că ele au un rost, adică nu trebuie să le aplicăm de dragul lor, ci numai în măsura în care sunt utile pentru scopul urmărit de rațiunea din spatele regulilor. Atunci când ofițerul stării civile le spune proaspeților însurăței că soții sunt egali între ei, nu înseamnă că numărul de palme dat de soț soției trebuie să fie egal cu cel aplicat de soție soțului… Sensul este ca soții să se respecte unul pe celălalt qua oameni, în așa fel încât să nu se ajungă la manifestări violente.

Noi?

Acest caracter imperfect al ființei umane justifică și jocul individ – colectivitate. Văzând că suntem imperfecți trebuie să acceptăm că și ceilalți au propriile slăbiciuni. Pilda christică a lapidării femeii adultere îndeamnă tocmai la acest proces de trans-punere în situația celuilalt. De multe ori, însă, preferăm calea inversă: dorim să vedem întâi că ceilalți sunt imperfecți pentru a ne accepta propriile defecte. Uneori avem nevoie să ne exhibăm slăbiciunile pentru a cere ajutorul celorlalți, dar inițiativa trebui să vină de la noi, nu să ne fie impusă instituțional. Aceasta este logica din spatele formelor de terapie de grup al căror model practic este cel al asociațiilor de tip Alcoholics Anonymous. Numai cel ce are același defect ca și tine te poate înțelege și astfel puteți avea un dialog coerent. Apartenența la un asemenea grup trebuie însă să fie o decizie individuală; trebuie să te identifici cu defectul în cauză. Vă amintiți intriga din Anger Management? Personajul lui Adam Sandler nu știe că are o problemă de gestionare a stress-ului și este nevoie de o tehnică de manipulare pentru a conștientiza problema. Dar doar la momentul în care devine conștient el însuși de existența problemei poate să accepte și nevoia de „tratament”.

Iată cum cunoașterea de sine presupune de multe ori reflectarea sinelui în ceilalți. Iar pentru a folosi această reflectare este nevoie să accepți mai întâi că și celălalt este similar cu tine. Că este la fel de îndreptățit ca și tine; că are același potențial. În vorbele lui David Popovici, „Dacă eu am putut, un băiat obișnuit, doar cu dorință arzătoare și puternică, atunci oricine poate”. Este drept că pentru asta este nevoie și de atât efort personal cât e necesar. În vorbele aceluiași campion: „Nu-mi pasă dacă mor în piscină”. Am văzut mai sus cum poate această acceptare a (similitudinii) alterității să ne facă să ne acceptăm propria identitate. Putem oare generaliza acest proces și să spunem că întreaga colectivitate este cea care ne definește individualitatea? Poate statul să se pronunțe asupra propriei mele persoane, impunându-mi anumite trăsături sau standarde? Putem să acceptăm această definire de către stat, precum o sugera Nichita Stănescu în Patria: „Cine sunt eu? Sună-ți câmpiile/Cine sunt eu? Mângâie-ți munții/Cine sunt eu? Contemplă-ți orașele/Cine sunt eu? Privește-ți uzinele/Cine sunt eu? Adulmecă-ți ierburile/Cine sunt eu? Ascultă-ți primăverile/Cine sunt eu? Privește-te pe tine însăți”?

Problema recunoașterii personalității colectivităților pornește de la observația că ele nu au un „eu” propriu. Conștiința de grup, cea de clasă sau chiar și conștiința națională sunt din altă categorie ontologică decât conștiința de sine a individului. Să vorbești despre conștiința unei corporații este mai degrabă un abuz de limbaj, iar noile reguli de corporate social responsibility (CSR) și environmental, social, and governance (ESG) nu fac decât să demonstreze că ea nu există în fapt și trebuie construită artificial din exterior. Prin urmare, este dificil de acceptat ca o entitate fără conștiință de sine să emită judecăți de valoare despre conștiința indivizilor. Dacă eu mă cunosc cel mai bine, de ce să vină statul să-mi spună cine sunt?

De aici derivă o serie de contestări ale regulilor impuse de către stat. „Cine e, de fapt, legiuitorul ăsta? Cu nume și pronume!” auzim din ce în ce mai des. Sau „a fost ministrul energiei în mină să vadă cât de greu se câștigă salariul?”, din seria (mai) celebrului „tu nu ai mâncat salam cu soia, deci nu poți să ne dai lecții!”… Sentimentul este că regulile trebuie să fie edictate tot de indivizi, eventual de unii care au aceleași experiențe cu noi, adresanții regulilor. Aceeași prejudecată există și în ceea ce privește aplicarea regulilor. De exemplu, se reproșează tinerilor judecători că nu pot decide cu privire la încredințarea minorilor câtă vreme ei înșiși nu au copii. Mecanismele instituționale ar trebui să țină seama de aceste reflexe antropomorfice. Tocmai de aceea crearea de noi reguli include și o etapă de evaluare a impactului acestora în cazul aplicării lor în societate. Din păcate, în procesul legislativ de la noi, cel mai adesea, acea rubrică este bifată birocratic fie cu neutrul „nu există impact” sau placidul „actul normativ va avea un impact pozitiv pentru categoria X”… De fapt, dincolo de a fi o simplă cerință birocratică de completare a fișei de elaborare a actului normativ, analiza de impact ar trebui să aibă o metodologie de elaborare. Noi nu avem deocamdată experiență în redactarea unor asemenea studii de impact. Ele ar trebui să fie la fel de serioase ca studiile de (pre)fezabilitate ale proiectelor de infrastructură. Sau chiar mai serioase! Ar trebui să existe persoane specializate în realizarea acestor tipuri de studii, că ele nu se pot face „după ureche”. Nu știu să existe programe de studii axate pe acest domeniu… Cel puțin nu în sectorul public, pentru că mulți actori privați și-au dezvoltat asemenea departamente „in-house”.

Noi = Eu și Tu

Un banc din celebra serie knock-knock ilustrează foarte bine problema conștiinței de sine. Cioc-cioc! Cine-i acolo? Eu! Eu??? Da, într-adevăr, și celălalt este tot un „eu”, de aceeași natură cu mine. Întreaga armătură a sistemului de drept(uri) este construită pe această simplă premisă: că stabilește relații între „eu”-ri. Dacă accept că „eu sunt eu”, trebuie să accept și că „tu ești tu” și să te tratez ca pe un „eu”. Din nou, îndemnul paulinic „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” se dovedește profetic. Sau, în celebra butadă: „dacă ești om cu mine sunt om cu tine”. Românul îl „omenește” pe cel cu care stă la masă, pentru că îl consideră om ca și el. „Omenitatea” (natura noastră umană comună) de care vorbesc textele ecumenice este ceea ce ne permite să trăim în colectivitate și să (ne) respectăm regulile.

Pentru un realist (ca mine), pozitivismul (normativ) apare ca o afirmație de genul „nu-i real ce e real, e real ce scrie-n lege”. Or, o astfel de afirmație contrazice celebra afirmație a lui Portalis: „Il ne doit point perdre de vue que les lois sont faites pour les hommes, et non les hommes pour les lois ; qu’elles doivent être adaptées au caractère, aux habitudes, à la situation du peuple pour lequel elles sont faites”. Sau în reluarea modernă a lui Rawls, legile trebuie făcută ca și cum ar fi aplicate împotriva celui care le redactează. Atunci când știi cine ești, știi și că regulile ți se adresează ție. Cred că accentul trebuie mutat pe aplicarea regulilor (abstracte) la situațiile de viață (concrete). Aici realismul juridic își arată adevărata sa valoare. Aici conștiința de sine a celui care aplică regulile (judecător sau funcționar) este cu adevărat pusă la încercare. Pentru că numai subiectivând regula (zisă) obiectivă putem găsi calea spre dreptate…

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. Omule, de cand cu plagiatul nu mai stii ce am scris eu si ce tu.
    Povestea cu eu si noi/voi, a rezolvat-o comunistii de nu mai iesim din ea. (Oricum, tot ei ne conduc.)

    • La comuniști era cu „nouă”: o lume nouă, mai bună; nouă, nu vouă… :-)

      Cât despre plagiat, nu am pretins niciodată că spun lucruri noi (ar fi și culmea pe o chestiune analizată de 3000 de ani). Am încercat doar să o pun în context juridic și să încerc să ies din cercul strâmt (cel puțin din mediul juridic) care crede că statul e în tot și în toate.

  2. Există în miezul ființei o nostalgie a sensului pur și dur, a șurubului hermeneutic ce promite să fixeze solidar subiectul de obiect la nivelul cel mai general al speciei. Promisiunea raiului pe pământ, aspirația către veșnicie s-au veștejit însă într-un fel în care, pasul tocit al șurubului, privilegiază mersul discursului în gol; subiectul și obiectul sunt tot acolo, la fel și fenomenele cu descriptorii lor din ce în ce mai rafinați.
    Insul conștient care are nevoie pentru a viețui de medic-contabil-avocat-etcoach este oare mai deplin în raport cu monahul ce contemplă cerul în căutarea Lui?
    Hiperexcesul normativ desfide concizia și rigoarea latinilor, face caduca pretenția de a nu fi scutit de cunoașterea legilor în varii jurisdicții, în speranța deșartă a conservării unor stări vădit convenabile acelor părți care numără mă repede și mai mult decât altele.
    În științele juridice ‘specialia generalibus derogant’ atestă preeminența faptului că, dacă distracția e pe orizontală, treaba serioasă e pe verticală, chiar dacă -sau tocmai de aia- păcatul și virtutea sunt fețele aceleiași monede.

    • Știu că sunt eretic (cel puțin pentru isihasmul athonit ce încă bântuie plaiurile noastre), dar nu cred că monahul este om deplin în căutarea lui de theosis. Și nici nu vrea, el cauză îndumnezeirea (privește numai spre capătul de sus al Scării, nu mai privește în urmă, nici măcar cu mânie). Abia atunci când el spune ce a descoperit celorlalți (turmei), el (re)devine om.
      Cât despre concizia latinilor, să nu uităm că cele XII table au fost pe vremea când Roma era un biet sat, iar statul roman a produs tratate în multe tomuri despre diverse probleme punctuale. Digestele sunt doar vârful unui aisberg de reglementări (pretoriene) care vizau probleme punctuale.
      Eu tocmai concepția că „treaba serioasă e pe verticală” încerc să o critic. Este o falsă preeminență aduse de cei care iubesc puterea (absolută). Lucrurile importante sunt cele de la firul ierbii. Pentru ele s-a făcut dreptul. Pentru verticală avem politica…

      • La firul ierbii… la firul ierbii e tot mai greu sa faci distincția dintre cercul virtuos și cel vicios. Mai ales când politica și dreptul te îmbrățișază până la sufocare.

  3. Fără-ndoială că o persoană, conștientă de sine (în sensul psihanalic de la Jung încoace) are dreptul să se creadă cine crede ea că este conform șablonului biblic: Eu sunt cel care sunt! Persoana poate fi Dumnezeu pentru ea, bărbat sau femeie, indiferent de sexul biologic, treaba ei. Așa se face că, după regula enantiodromiei, cu timpul devenim exact opusul a ceea ce ne-am dorit să fim!
    Apoi, tot așa cum eu mă supun judecății celorlalți, dacă vreau să am relații profitabile cu el și celălalt poate fi sigur că eu îl validez, îl confirm sau îl contest în calitate de partener social, fie bărbat, fie femeie. Într-o lumea reală puțin mă-nteresează ce sex are sau cum se satisface respectivul, câtă vreme o face în intimitate, fără circ ”curcubeistic” pe străzi sau în media; important pentru mine e să mi-l pot fideliza ca client (pacient, abonat, spectator, contribuabil, voluntar – orice), în rest poate fi de orice religie, cu orice dumnezeu la căpătâi. Și asta doar câtă vreme nu mă bate la cap cu credința lui și-mi cumpără prostioara pe care i-o vând. Ce treabă am eu cu el? Sunt un ignorant ipocrit? Prea bine: sunt de o ignoranță ”pe care mi-am dobândit-o singur”, dacă recunoașteți gluma… Respect credința celui care-mi respectă necredința – asta-i deviza mea de agnostic!

    • De acord. Prozelitismul nu mă pasionează nici pe mine deloc. Dar cred că este o zonă dincolo de „câtă vreme o face în intimitate” și până la „nu mă bate la cap cu credința lui”, în care fiecare se poate afișa în public așa cum (crede că) este fără să încerce să mă convingă și pe mine că sunt la fel. Dacă cineva vrea să meargă pe stradă costumat în cocoș galic, e treaba lui și nu o să dau cu roșii în el. Aaa, dacă vrea să mă convingă că toți trebuie să ne costumăm când ieșim pe stradă, atunci intră în sfera mea de libertate și nu mai e ok.

  4. De fapt, existența umană este definită nu de rațiune, nici de credința religioasă, ci de Hazard. Care Hazard nu este guvernat de vreun Zeu/Dumnezeu ci de Dialectică/Metafizică. Altfel spus, Hazardul este mai puternic ca Dumnezeu. De altfel asta o spun toate filozofiile/religiile popoarelor. Omul? Este un animal dotat cu ceva Rațiune și un sistem genetic guvernat, vai, de Hazard. Este foarte interesant cum toată cultura, rațiunea și religiile, etc nu fac altceva decât să descrie Hazardul.
    NB. Ah, am uitat Știința care și ea tot asta face, vrea să descopere legile Hazardului….

    • Într-adevăr, hazardul are o importanță mare și sper să nu descoperim vreodată că există legi care să-l guverneze. Am ajunge într-un determinism insuportabil. În schimb, Hazardul cu majusculă riscă să devină un zeu căruia să ne închinam pe modelul „fie ce-o fi” sau „cum o da… Hazardul”. Poate de aceea sunt atât de populare păcănelele.
      Regulile (umane) tind să creeze un microclimat de ordine în mijlocul acestui hazard care ne înconjoară. Cu un succes limitat.

  5. F.bun articol. Merci !

    O să am, totusi, niște observații….
    1. Referirea la personaje, situații, replici din filme ajută, fără discuție, raportatrea cititorului la tema art.prin eventuala familiaritate a exemplelor. Însă….(trebuie să insist aici!!) toate aceste exemple, indiferent cât de grăitoare sunt, au fost/sunt creația scenaristului sau (Hollywood style) a creatorului de dialoguri. Nothing else!
    Este cinema, artă, subiectivism la max și NU ciné-vérité/film documentar. Înțeleg sensul și utilitatea acestor exemple, dar 😱 nu m-am putut abține să punctez faptul că sunt rodul imaginației scenaristului deoarece întâlnesc frecvent „am văzut eu într-un film/in filmul X; ai văzut in filmul X că…… Și filmele sunt inspirate din realitate/scrie la sfârșit că e făcut după fapte reale!!”

    2. Deși e posibil (nu f.probabil totuși) să greșesc am impresia că „terapia de grup” e mult mai prezentă in filmele americane&brit decât in realitate. Bizar, dar sunt scene de terapie de grup până și cu agenți CIA (!!) which is good ptr.economia filmului but risky business ptr.astfel ce situații reale.
    Anyway, promovarea psihoterapiilor „tout azimut” a reușit să înlocuiască sfatul prietenilor/apropiaților, al duhovnicului cu „spovedania” către un așa-zis serviciu al unui așa-zis specialist plătit pe bază orară…..care nu are vreo obligație de rezultat și nici măcar vreuna „de mjloace” la modul rezonabil.

    3. Analiza de impact (ptr.chestiunile care sunt avute in vedere aici in art.) = întreprindere f.dificila deoarece este supusă, inerent, unor convingeri, ideologii sau unor adevărate mode și porniri activiste/militante din societate.
    Eșecul grav, dar grăitor și bizar, al unei inițiative brit.privind interzicerea terapiilor de conversie cerută zgomotos de grupurile LGBQ+ dar respins furios de mișcarea/grupurile Trans spune multe.

    „Dacă ar fi avute în vedere persoanele ca indivizi, însă, reglementarea ar fi imposibilă, pentru că ar dispărea tocmai ideea normativității […]”. Aveți 100% dreptate, dar există miriade de cereri exprese de excepții/privilegii, opt-out din partea divereselor interese de grup/grupuscul, businesses, etc. Acum pare că nimic nu poate frâna aceste tendințe la care sunt supuse soc.noastre democratice care reinterpretează totul in funcție de interesele și scopurile de moment al celor vizați de whatever reglementare.

    • Mulțumesc pentru comentarii!
      1. Filmele sunt doar „cârligul”. Și, da, mărturisesc că am o slăbiciune pentru poveștile de tip Hollywood cu toată tona lor de clișee. Nu le iau ca fiind literă de Evanghelie (sau măcar de realitate), dar ajută la contextualizare.
      2. În cazul dependențelor, grupul ajută. Nu trebuie neapărat să fie un grup „formalizat informal”, pot fi prietenii. Dar într-o lume în care „prietenii” sunt numărați pe platformele de socializare, numărul de prieteni scade vertiginos. De aceea în societățile mai pulverizate social (precum marile aglomerări urbane) s-a ajuns la inventarea unor grupuri organizate de „anonimi”. Încep și la noi să se răspândească. Și mi-e teamă că nici măcar duhovnicul (cu toate că are cele mai „tari” acreditări) nu poate oferi o obligație de rezultat. La noi așteptăm de la duhovnic să facă muncă de psiholog. Unii chiar se pricep…
      3. Privilegiile sunt tocmai ceea ce dinamitează un sistem normativ (de orice tip – religios, moral, juridic, sportiv chiar). Cum spuneam când eram copii, atitudinea „eu sunt popă englezesc și am voie să vorbesc” ne face să ignorăm regula în căutarea excepțiilor care să ne lase liberi de orice regulă. În schimb, când alții fac același lucru, ne supărăm că „nu respectă regulile”…

  6. Mamaa ! ce slalom .. abia imi trag sufletul dupa I-a citire (intre un Rawls si D. Popovici; intre … etc.)
    Totusi, traiam o alta senzatie care este spulberata de articol si, care apare in concluzie (sau, ma rog, in loc de concluzie). Carevasazica, „(nu-i real ce e real), e real ce scrie-n lege”. Nedumerirea mea, partua odata cu finalul articolului, este : realul , sau adevaratul este scris in lege ? Mie mi se pare ca nu ar fi egal intre ele .. Cu drag, I.

    • Nota 10! Sigur că nu-i așa, dar mare parte dintre juriști așa pretind. Dacă ceva nu apare reglementat, înseamnă că nu există. Dacă ceva este reglementat într-un fel, atunci așa este. Saltul de la „IS” la „OUGHT” de la Hume este ignorat aproape complet. Noi, juriștii, ne imersăm în lumea noastră în așa hal încât nu mai vedem dincolo de regulile ei. Nu acceptăm (ușor) că întreb dreptul este un simplu construct social și pretindem că este o formulă de descriere a realității. De exemplu, dacă legea nu concepe existența unei realități imateriale (dar valoroase pentru alții), se spune că nu există un „bun” (incorporal) pentru că nu este menționat expres de lege. Deci nu poți să dispui de acea valoare (în mod legal). Sau te faci că dacă reglementezi foarte strict un anumit domeniu, o să reduci apetitul oamenilor pentru acele activități (ignorând că ei le vor face în continuare, dar „dincolo de lege”). Sau să pretinzi că noțiunile juridice acoperă integral realitatea fizică. Un exemplu care în zilele noastre este subiect de războaie culturale, dar care are o bază explicativă simplă – simplificarea cu care operează orice sistem referențial uman, deci și dreptul: dreptul pretinde că toți oamenii sunt fie bărbați, fie femei. Dar hermafrodiții ce sunt (ca să nu vorbim de cromozomul XY)? Natura pare să nu fi citit Codul civil. Romanii se preocupau și de aceste aspecte (chiar dacă sunt cazuri excepționale, ele există și nu trebuie ignorate pe motiv că de minimis non curat praetor)…

      • Multumesc pentru raspuns. Completeaza exact articolul, ceea ce il face (articolul) de nota 10 – pentru noi. Pentru facatorii de legi „lawsmakers”, s-ar putea sa fie o neintelegere, ar fi bine sa fie doar o dilema . Cu deosebita consideratie, I

  7. @Radu Rizoiu
    „…dincolo de a fi o simplă cerință birocratică de completare a fișei de elaborare a actului normativ, analiza de impact ar trebui să aibă o metodologie de elaborare. Noi nu avem deocamdată experiență în redactarea unor asemenea studii de impact.”

    IMPACTUL asupra publicului/celor reprezentati in „democratura reprezentativa mioritica” este ESENTA actului de guvernare si a legislatiei in vigoare, de la Constitutie la norma tehnica.

    Dupa cum stiti, domeniul juridic are multe (sub)ramuri stufoase. Dvs. sunteti centrat/implicat in drept civil-comercial.

    1. Cand ati scris extrasul citat mai sus, obiectul aplecarii/asertiunii Dvs. a fost doar drept civil-comercial?
    2. „Noi”, din a 2a fraza a citatului, inseamna cine?

  8. La prima mână, într-adevăr experiența mea este în acea zonă. Dar nu am văzut studii de impact nici în alte arii. Bâlbele din ultimii doi ani cu modificările Codului penal au arătat același gen de lipsă de strategie. Am văzut același lucru și cu Codul administrativ. M-aș hazarda și aș zice că nici revizuirea Constituției (2003 și proiectul din 2012) nu a stat mult mai bine lanacest capitol…

    • PERCEPTIA Dvs. de persoana cu experienta in drept civil-comercial = „urechismul” si carpeala vide de interes public, promovate voit si/sau nu de catre legiuitori, se extind asupra a TOT ce inseamna legislatie in vigoare acum in Romania.
      Lipsa mentionata reprezinta o stare intolerabila/grava, mai ales intr-un stat (care se vrea a fi) de drept.

      a) Mai sunt si alte persoane din domeniul juridic, despre care stiti, care gandesc la fel ca Dvs. despre LIPSA studiilor de impact cantitativ si calitativ in TOT(asa cum va „hazardati” sa afirmati) domeniul juridic romanesc?

      b) Credeti ca perceptia Dvs. ar trebui sa duca la o revizie completa a TOT ce inseamna legislatie in vigoare acum in Romania?

      • Nu cred că referențialul potrivit este „interesul public”. Am avut un personaj care ascundea orice impostură în spatele acestor cuvinte. Cred că este vorba despre impactul asupra publicului. Iar aici sunt convins că sunt mulți care ar avea ceva de spus în domeniile lor de specializare… Înainte să ne hazardăm la o „revizie completă”, ar trebui întâi să pornim cu câteva studii de caz limitate, pentru a dezvolta o metodologie. În plus, eu nu sunt adeptul modificării textelor de lege (decât dacă ele sunt manifest greșite), ci a interpretării lor într-un mod rezonabil.

        • Interesul public = eliminarea completa a posibilitatilor legale de conflict de interese si trafic de influenta (lobireala cu sampanii si excursii pt fonctionari/politicieni e doar o forma de compromis care compromite si invinge interesul public; ex notorii si recente – Coldea et al. si chinuita mutare a dependentei energetice si de minerale utile de la Rusia la restul BRICS)
          de la primaria de comuna si pana la presedinte de tara, curte constitutionala si, in cazul nostru, suprastatalitatea UE(cica, vreo 70% din ce se legifereaza si in Romania e ca urmare a activitatilor Consiliului, Comisiei si Parlamentului UE).

          In ce priveste „BRICS vs. NATO/UE/SEE/G7”, in practica e doar o iluzie vanduta publicului.
          De fapt si de drept, nu e NICI un „vs.”, ci e, mai curand, acum si inca, o hora cu puseuri de compromisuri care compromit – conceptele „phronesis” si „moral hazard” sunt o lipsa acuta in actul/actele de guvernare.

          • Nu știu dacă înțeleg legătura dintre interesul public și lipsa conflictului de interese (private). Mi-e teamă că tocmai acest conflict arată că interesul public este o simplă cortină de fum pentru a deghiza interese private ale celor de la putere. De aceea cred că ar trebui înlocuit cu interesele (compuse) ale indivizilor. Iar NATO vs BRICS cred că servește tuturor intereselor individuale (majoritare) de vreme ce știm cum am trăit sub BRICS și vedem că ne e mult mai bine (individual) sub NATO. Restul e propagandă. O repet: cine nu crede, este suficient să treacă Prutul și să stea măcar o săptămână acolo ca să vadă cum e dincolo de granița NATO. Oare de ce românii nu emigrează (economic) niciodată spre Est (s-a întrebat cineva)? Despre afacerile unora din Brazilia nu discutăm :-)

  9. @Radu Rizoiu 15/08/2024 La 17:51

    Vad ca intelegeti foarte bine CE este interesul public (si) pentru Ro, atunci cand scrieti „…NATO vs BRICS cred că servește tuturor intereselor individuale (majoritare) de vreme ce știm cum am trăit sub BRICS și vedem că ne e mult mai bine (individual) sub NATO.”.

    Ce nu intelegeti? Ca, asa cum am scris deja, IN PRACTICA e dezmat economic/hora intre BRICS si. NATO/UE/SEE/G7? Pentru mine e surprinzatoare afirmatia asta a Dvs.
    Nu ma credeti? Verificati din ce surse doriti Dvs. cam cat de intrepatrunse sunt relatiile economice (inclusiv cu intermediari) si ce inseamna asta pentru interesul public al tarilor NATO/UE/SEE/G7.

    Dependenta in domeniul energetic(si nu numai) a UE/SEE de Muscalia nu ati vazut-o, nu a fost si inca e reala(desi redusa pen’ca razboi Ucraina), nu a fost si e o vulnerabilitate ce nu ar fi trebuit sa existe, nu a fost/este parte din razboiul hibrid al BRICS?

    Mai cititi si astea, in caz ca inca nu va e clar ca POSIBLITATILE LEGALE de conflict de interese si trafic de influenta (lacune legislative) trebuie eliminate complet in tarile NATO/UE/SEE/G7:

    https://hotnews.ro/investigatie-sa-ti-depui-icrele-n-gurite-parfumate-de-muieri-asa-ajunsesera-sa-i-linguseasca-comisarii-romni-pe-sefii-chinezi-ai-retelei-de-trafic-de-minore-unde-aparea-916281

    https://www.45north.ro/2023/12/18/imagine-de-ansamblu-afacerile-rusesti-in-romania-si-aplicarea-sanctiunilor/
    ======

    In ce priveste finalul comentariului la care raspund, de la „Restul e…”, NU mi se adreseaza. Faptul ca Dvs. ori nu stiti, ori nu vedeti, ori nu vreti sa stiti/vedeti, nu inseamna ca ce am scris pana acum e propaganda de vreun fel.

    • Acum cred că înțeleg: interesul public = poziționarea (geo)strategică. Dar exemplele Dvs. arată că tocmai acolo liniile de departajare sunt neclare. Exemplele de corupție din România nu știu cât de relevante sunt, pentru că el doar arată că pentru bani îți pot foarte ușor uita principiile (dacă le-ai avea). De aia singura soluție a fost interdicția generală de contracte public cu chinezii (ceea ce nu mi se pare OK dpdv al regulilor de transparență, dar îi înțeleg resorturile date de imposibilitata de a asigura o respectare a regulilor de către proprii funcționari publici). Și acolo nu erau neapărat lacune legislative, pentru că o rețea de prostituție era și este incriminată oriunde. Este doar o nerespectare a legilor existente. Deci acele posibilități (care există) sunt de fapt ilegale…

      Dependența energetică va continua câtă vreme resursele fosile (sau pământurile rare) nu se află unde ne-am dori noi să fie… Nu ne putem hotărî de azi pe mâine să nu mai cumpărăm nimic din BRICS. Dar am putea face o strategie de reducere a dependenței pe termen mediu/lung. Cu accntul pe „strategie” car eîn România este un nomino odiosa (sunt multe documente/declarații cu această denumire, dar care sunt simple vorbe fără viziune).

  10. „…singura soluție a fost interdicția generală de contracte public cu chinezii…”

    Dupa cum spuneam, IN PRACTICA E FALS ce spuneti Dvs., vedeti:
    – firma chineza executand ACUM lucrari de infrastructura mare/sosele in Ro,
    – (cica olandezo-)chinezii Hexing in Ro,
    – produse Huawei, ZTE folosite de MAPN(!!!) Ro,
    – permisiunea acordata Lenovo de a participa la licitatie pentru implementare 5G in Ro,
    – fabrica franco-chineza „12Horse” (2x6cal frumoXi:)) inaugurata de curand in Ro
    – si cine mai stie cate altele.
    Si astea-s DOAR in Ro…

    Lacunele legislative exista, Coldea/Dumbrava invoca „dreptul la munca”, DUPA ce au iesit la pensie din pozitii in care au avut acces la info (ultra/top)secreta.
    Pai, ce facem aici, numa’ „carrot”, da’ (a)contrabalansarea morcovului si (b)interesele strategice ale Ro unde-s?!
    Ce primeaza, dreptul la munca al cetateanului pensionar cu acces la info delicate si patriotism de carton SAU interesul public?

    Alte lacune, din studiul 45north:
    – identificarea corecta a beneficiarului final real (ce nu au? instrumente tehnice, legale?) SI
    – permisiunea acordata diversilor muscali de a continua relatia economica cu Ro in Ro.
    Asta din urma tind sa cred ca e valabila in toata/tot UE/SEE, uitandu-ma doar la cazul „LetterOne”/MIkhail Fridman si asociatii lui muscali si din UE/SEE si Marea Britanie.
    =======

    „Nu ne putem hotărî de azi pe mâine să nu mai cumpărăm nimic din BRICS.”

    Ideal: azi=cel mai tarziu 2014, maine=2022. Si nu, nu e vitejia de dupa razboi.
    Daca un simplu cetatean, fara acces la info secreta/delicata, intelegea inca din 2014(ba chiar mai devreme) cine-i muscalia/brics+, atunci e clar ca strategia nu a fost voit aplicata.

    Tehnologiile dezvoltate in NATO/G7/UE/SEE nu ar trebui sa faca dependente aceste tari de BRICS+ in nici un fel, de la accesare materie prima si pana la vanzare produs final. Vedeti ce e aia HALEU si cum contribuie asta la dependenta de brics+.

    Eu cred ca acest principiu NU este respectat in mod voit de tari NATO/G7/UE/SEE si NU de nevoie, asa cum lasati Dvs. sa se inteleaga, deci, atunci cand am folosit cuvantul „iluzie” la asta m-am referit.

    – Suediei i-a luat 10 ani(!!!) DOAR pentru a confirma existenta unui depozit de litiu pe teritoriul ei,
    – S.C.Ursula S.A. si SFR (da, societate fara raspundere, ca uite-o bine mersi, dupa magaria cu Burla si sotul ei) a dat un tur de inmuiere a Groenlandei pentru resursele ei minerale utile abia in 2023-2024
    – Norvegia a confirmat abia de curand/2024 depozite de minerale utile in platforma ei continentala vestica(minerit subacvatic).
    – Serbia cica vrea sa deschida mina de litiu in curand, daca nu se lasa cu o pungesteala.
    – Romania a ridicat nivelul ANRM de la agentie la autoritate(da, e o diferenta de putere legala) si a trecut-o sub controlul primului ministru, si a permis investitie americana in redeschiderea unei mine de magneziu langa Oradea abia in 2024
    – si cine mai stie cate alte „INTARZIERI” de astea tinute voit la sertar mai sunt in toate tarile NATO/G7/UE/SEE.

    Dupa toate cele scrise, recapitulam: interes public + phronesis + hazard moral + IMPACT = dezvoltare/politici industriale si economice strict in sensul minimizarii/eliminarii dependentei de brics+, chiar daca inseamna SI limitarea unor drepturi pentru categorii care oricum primesc favoruri in mod legal.

    • Recunosc că mă depășesc multe din exemplele date de Dvs., dar vă cred pe cuvânt că pare că sunteți documentat. Pe mine mă îngrijorează că în continuare Europa crede că poate să reziste singură (fără SUA) în fața BRICS. Aș prefera ca DE+FR (nu mă refer la scandalagii de serviciu din UE) să înțeleagă măcar în ceasul al 12-lea că nu pot supraviețui fără SUA. Pur și simplu, Europa s-a micșorat în economia mondială la un nivel care nu-i mai poate garanta autonomia. Dar nu văd semne că acest lucru se va întâmpla curând…

      • Dle Rizoiu, eu nu cer, cand discut lucruri verifcabile din surse multiple, sa fiu crezut.
        In urma dialogului cu Dvs.: (a) retin ca IMPACTUL e orfanul legiferarii in Ro, spuneti Dvs. din lipsa de „know-how” si (b) raman la opinia mea in ce priveste revizia completa de la Constitutie la norma tehnica in Ro.

        Impactul mai sus mentionat necesita si „know why”(interesul public), nu doar „know how”.

        Fara sa va banuiesc de lacune mimate, sunt cateva subiecte sine qua non de urmarit de noi toti in interiorul Ro, dar si in relatia NATO/G7/UE/SEE – BRICS+:
        a- energia utila in toate formele ei
        b- minerale utile
        c- apa utila menajera, potabila, geotermala
        d- alimentatia si sanatatea umana si animala
        e- educatia si invatamantul – asigurarea fluxului de resursa umana adecvata
        f- crearea/revizuirea si aplicarea legislatiei in general si in particular pt a+b+c+d +e (apropo lipsa studiilor de impact mentionata de Dvs.)
        g- crearea/revizuirea si implementarea politicilor industriale si fiscale in general si in particular pt a+b+c+d+e.

        Multumesc pentru dialog si toate cele bune!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu
Radu Rizoiu este profesor universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția extinctivă, persoanele și garanțiile civile. În același timp, este formator la Institutul Național al Magistraturii, unde predă tot dreptul civil, dar sub aspectul litigiilor cu profesioniștii. În timpul care-i mai rămâne, Radu este avocat, specializat în drept bancar. Autor a mai multor cărți de specialitate și a zeci de articole juridice, Radu publică în general pe teme legate de regimul juridic al garanțiilor reale (ipoteci), de organizarea persoanelor juridice și de teoria actului juridic civil. În ultima perioadă se preocupă de teoria regulilor (juridice și nu numai)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro