Relațiile internaționale contemporane se caracterizează tot mai mult prin predominanța politicii de putere și declinul rolului jucat de organizațiile internaționale și regionale în menținerea păcii pe glob.
Deși SUA își mențin preponderența în plan militar, parțial în domeniul economic, și controlează încă anumite tehnologii de vârf cu dublă utilizare, în dauna marelui său competitor, China, devine tot mai dificil pentru Washington să își îndeplinească cu succes simultan toate obiectivele strategice în Indo-Pacific, Europa și Orientul Mijlociu. Fenomenul de overstretching este tot mai vizibil. Americanii au investit bani, armamente și diplomație în țări precum Taiwan, Israel și Ucraina, care acum sunt constant amenințate nu doar cu pierderea unor teritorii ci direct cu anihilarea ca state, cu abolirea suveranității și pierderea independenței. Dacă ar sta deoparte și ar permite ca una dintre aceste țări să fie atacată și învinsă, Washington-ul s-ar decredibiliza grav în plan extern și intern. După episodul Afganistan 2021, nu își mai poate permite așa ceva.
Pacea e un bun colectiv extrem de valoros. E poate cel mai important. Ea necesită mai multe condiții cumulative și este definită de cei mai mulți mai ales negativ, ca lipsă a războiului. În mod clasic se vorbește de pace pozitivă și negativă. E pace când…nu e război. Dar trebuie să ținem cont că războiul poate să absenteze fie pentru că statele sunt satisfăcute cu statu quo-ul existent și își rezolvă eventualele dispute de orice natură (dar mai ales teritoriale) prin negocieri, ori dezvoltă relații economice intense (de interdependență), fie din cauză că liderii și populațiile se tem de consecințele unui conflict militar cu alte țări, deși au revendicări și nemulțumiri profunde, și ar considera legitim recursul la forță. Frica ajunge așadar să mențină pacea. E suficient? Pe termen scurt da, pe termen lung nu chiar.
„Războinicii” și specularea oportunităților geopolitice
Cei care inițiază un război au grijă să fie îndeplinite anumite condiții interne și externe, care să le fie favorabile lor, nu adversarului. Sunt raționali așadar, în imensa majoritate a cazurilor. Când nu sunt îndeplinite criteriile, aceștia așteaptă, se înarmează cu răbdare, dezvoltă arme noi sau caută noi aliați și parteneri mai puternici. Cu toate că pot declanșa clasicul mecanism de dilemă a securității prin care teama reciprocă și înarmarea conduc la război. De exemplu, faptul că Azerbaidjanul a declanșat abia în toamna anului 2020 războiul decisiv cu forțele separatiste susținute de Armenia, spre a recupera regiunea Nagorno-Karabah, care îi aparținea legal, deși era populată majoritar cu etnici armeni, iar din septembrie 2023 a ocupat teritoriul respectiv, nu se datorează nicidecum resemnării și acceptării situației ci doar necesității de a găsi un context geopolitic favorabil – sprijinul masiv al Turciei, cooperarea militară activă cu Israelul și consimțământul tacit al Rusiei, care nu a mai protejat Armenia, deși ambele sunt membre in CSTO. Pandemia de Covid 19, cu afecte teribile la nivel global, diminuase și ea atenția actorilor internaționali. Iar Moscova a invocat faptul că azerii nu au atacat teritoriul propriu-zis al Armeniei, așa încât clauza de apărare colectivă nu se aplica. De asemenea, profitând de bogăția în petrol și gaze, Azerbaidjanul a cumpărat masiv armamente moderne (drone, rachete) din Israel și Turcia. Ba se pare că și Belarusul i-a furnizat sprijin militar cu ani de zile înainte de ofensiva din 2020. Izolată diplomatic și copleșită în plan militar, Armenia a cedat, pierzând războiul cu vecinul său mai puternic. Acesta din urmă a așteptat răbdător să se alinieze astrele în plan geopolitic între 1994 și 2020, fără să aibă vreo garanție că va convinge Moscova să nu mai sprijine Armenia. Faptul că Rusia a atacat în februarie 2022 Ucraina a făcut ca grosul forțelor sale militare active să fie pe frontul ucrainean, ceea ce a creat un vid de securitate in Caucazul de Nord si de Sud, acolo unde trupele ruse asigurat ordinea și pacea, în mod tradițional. Azerbaidjanul și marele său protector, Turcia, au speculat această realitate. Desigur că diplomații azeri au negociat îndelung, în secret, cu cei ruși o soluție care să nu creeze impresia că Moscova a ieșit în pierdere. E foarte probabil ca Ankara să fi dat o mână e ajutor și pe acest plan.
În ceea ce privește războiul Rusiei contra Ucrainei, pe care unii experți îl numesc războiul lui Putin de reocupare sau recolonizare a unui fost teritoriu imperial rusesc, el reflectă nu doar obsesiile geopolitice și ideologice nebunești ale liderului de la Kremlin, ci și dorința unui larg segment naționalist și conservator din Rusia, de a nu i se permite Ucrainei să iasă din sfera de influență a Moscovei, mai ales să nu reușească să se alăture NATO și UE, Occidentului ca atare. Așadar Putin a fost doar cel care a apăsat pe butonul ce a inițiat războiul. Anterior, diplomația rusă a depus eforturi timp de mai mulți ani, spre a izola Ucraina, a îi controla teritorii și a o obliga să accepte o formă de federalism prin care să fie controlată de Rusia, utilizând masiva minoritate rusă. Faptul că Putin a trecut la un atac masiv în februarie 2022 a arătat că mecanismul de deterrence (descurajare) al Rusiei, bazat pe cunoscutele linii roșii, nu a funcționat. Nici războiul hibrid declanșat după ocuparea Crimeii (2014) de către soldățeii verzi ai Moscovei nu a îngenuncheat Kievul. Rusia nu a putut împiedica Ucraina să își revendice constant teritoriile pierdute (Crimeea mai ales, prima anexată direct de statul rus), nici să continue apropierea de Occident, via NATO și UE (cărora le este candidată la integrare), primind armament, muniții și instructori militari din Vest. Ba chiar și baze ale CIA, dacă e să credem ancheta celor de la New York Times.[i] Zelenski nu a putut fi convins să se supună liniilor roșii rusești, pentru că acesta s-a simțit sprijinit de occidentali (cu SUA în frunte), a urmat cu consecvență interesul național și probabil nu a crezut că Rusia chiar va trece la atac. Constatăm că nici strategia de deterrence a Occidentului față de Rusia nu a funcționat: americanii, francezii, germanii, britanicii l-au avertizat pe Putin că își asumă riscuri uriașe și va suporta un cost imens dacă atacă Ucraina. Nici Putin nu a ținut cont de liniile roșii occidentale, considerând că va reuși să învingă rapid vecinul rebel, și mizând pe slăbiciunea militară a Kievului și pretinsa lipsă de dorință a populației ucrainene de a sprijini efortul de război condus de președintele Zelenski. Știm că s-a înșelat profund, a calculat greșit, sub impulsul emoțiilor și a gândirii de tip wishfull thinking. Probabil că a ignorat informațiile care i-ar fi arătat că Ucraina e pregătită adecvat să reziste și războiul va deveni unul de uzură, îndelungat și foarte costisitor în vieți umane. Asta în cazul în care ministrul apărării, serviciile de intelligence si consilierii, măcar unul, au avut curajul să îi prezinte și jumătatea goală a paharului. Nu știm deocamdată acest lucru. Dictatorilor li se prezintă cel mai adesea de către anturaj „adevărurile” pe care vor să le audă.
Dar deciziile majore de politică externă întotdeauna reflectă aspecte importante ale politicii interne, chiar și când vorbim de o dictatură, un regim autocratic, cum e cazul Rusiei. Putin a riscat, dornic să își consolideze puterea internă, să dea satisfacție segmentului său de susținători (majoritari), dar și mânat probabil de dorința de a rămâne în istorie ca eroul care a reîntregit teritoriul național, corectând actul prin care Hrușciov a donat Ucrainei Crimeea. După ce își asumase rolul de salvator național după dezastrul politico-economic lăsat de președintele Boris Elțîn. A vrut desigur să împingă NATO cât mai departe de teritoriul rusesc, pentru că vede relația Occident-Rusia ca pe un joc de sumă nulă . Faptul că el a afirmat public că nu există o națiune ucraineană ca atare, ci doar o populație de slavi răsăriteni care face parte din marea națiune rusă, fiind deturnată de Occident și folosită drept cal troian contra Rusiei, ne demonstrează că inițierea atacului a avut în mintea sa aspectul unei reparații la scara istoriei, a unei reveniri la normal. Iar încălcarea dreptului internațional a fost o piece of cake. În balanța din mintea liderului, națiune rusă era de departe cea mai importantă.
Al treilea caz de război contemporan, cel al Israelului contra grupărilor Hamas și Hezbollah, trebuie înțeles tot ca un eșec al descurajării. Israelul trebuia să bănuiască faptul că Hamas, gruparea care guverna în Gaza, nu putea accepta situația existentă în octombrie 2023. Cu o populație palestiniană împărțită între două teritorii fără conexiune geografică – Gaza si Cisiordania – pe lângă diaspora refugiaților, având un acces redus la resursele necesare existenței, fără un stat palestinian recunoscut la ONU și acceptat de Israel, cu o situație economică grea și revendicări național-religioase extreme, era destul de probabil să existe frământări și atacuri teroriste. Doar momentul ales și amploarea extraordinară a atacului prin surprindere efectuat de Hamas, a șocat opinia publică israeliană și pe cea mondială. Așadar intenția ostilă a Hamas era bine cunoscută dar se credea că gruparea nu are cum organiza un atac de o asemenea amploare, care să nu fie detectat încă din faza de pregătire. Luând în calcul riposta teribilă pe care urma să o dea unui asemenea atac terorist, Tel Aviv-ul considera că totuși liderii Hamas sunt destul de raționali și nu vor risca într-o asemenea măsură. Deși cu siguranță serviciile de intelligence au avertizat asupra concentrării unor efective de combatanți la graniță, sub pretextul unor exerciții, decidentul (Netanyahu și cercul său de putere) nu a luat în considerare avertismentele, atâtea câte au fost. La fel ca și în 1973, Israelul a fost surprins de un atac masiv, venit din exterior. Se împlineau 50 de ani de la războiul de Yom Kippur iar Hamas a valorificat simbolismul momentului. Evident, ca și în cazul Hezbollah, gruparea radicală e susținută de Iran cu armament, consilieri și alte resurse, iar Turcia îi oferă sprijin politico-diplomatic, spre a se opune Israelului. Ceea ce trebuie spus e că liderii Hamas (și probabil ai Iranului, pentru că e greu de crezut să nu fi fost informați decidenții iranieni despre planul Hamas) au fost raționali totuși. Atacul lor, deși a dus la moartea a peste 30.000 de palestinieni și distrugerea colosală a Gazei, a permis izolarea internațională a Israelului, anularea șanselor de a avea un acord politic între Arabia Saudită și Israel (dorit de SUA mai ales), a pus Iranul în poziția de purtător de steag al campaniei anti-israeliene. De asemenea constatăm asumarea de către Sudul global a unei atitudini ostile Israelului. În plus, Rusia și China și-au manifestat sprijinul pentru Hamas, în ciuda relațiilor destul de bune pe care le au cu Israelul. Sacrificându-și proprii civili și infrastructurile, Hamas a pus Israelul în postura de a se apăra folosind un nivel de violență extremă. Desigur, dacă în final Hamas va fi eradicat, așa cum sper, atunci acțiunea din octombrie 2023 va fi considerată irațională de istorici. Momentan lucrurile nu merg cu certitudine în această direcție.
Declinul organizațiilor internaționale
Știm că un rol important în menținerea păcii și evitarea recursului la forță în relațiile inter-statale îl au organizațiile internaționale. Apărute în secolul al-XIX-lea și ulterior dezvoltându-se mai ales după primul Război Mondial, aceste entități au rolul de a permite statelor să discute, să coopereze pe baze permanente, să își identifice interesele comune, limitând agresivitatea inerentă uneori interpretării trecutului istoric și anarhiei sistemice. Dacă Liga Națiunilor a eșuat în a menține pacea la nivel global, ONU părea că performează mai bine, cu toate că al său Consiliu de Securitate, organul decizional suprem în caz de conflict militar, a fost blocat în cea mai mare parte a epocii Războiului Rece. După finalul acestuia, în anii 90 se părea că ONU își recapătă rolul de pacificator iar multilateralismul dădea semne de resuscitare. Din păcate, ceea ce vedem în ultimii ani, ca un corolar la revenirea politicii de putere în prim plan, este declinul accelerat al multilateralismului și căderea în irelevanță a multor organizații regionale și internaționale. Faptul că Rusia, Ucraina, Iran, Israel, China sunt membre ale ONU nu asigură nicidecum menținerea păcii, iar exemplele date mai înainte sunt clare. Nu existența ONU și a normelor cuprinse în Carta ONU (unele de tip jus cogens, norme imperative[ii]) împiedică Iranul să atace Israelul ca răspuns la uciderea liderului Hamas, Ismail Haniyeh pe teritoriul său. Deși nu sunt state vecine și nu au clasicele dispute între vecini. Miza e una geopolitică și ideologică deopotrivă. Iranul pozează în marele adversar islamic al statului evreiesc, rol asumat în trecut de Egipt și Iraq. O confruntare cu recurs la arme nucleare (Israelul știm că posedă așa ceva) ar fi catastrofală pentru toți combatanții implicați, chiar dacă Iranul ar ieși cel mai „șifonat”.
Nici China nu cred că va fi descurajată în acest fel să încerce vreodată să se unifice cu Taiwanul, folosind forța dacă altfel nu va fi posibil. Descurajarea și calculele raționale vor determina dacă un stat sau o coaliție de state recurge la violență spre a își îndeplini obiective naționale. Organizațiile și alte forumuri de cooperare inter-statală desigur că pot pune presiune pe state să nu aleagă calea războiului, dar decizia aparține în final unor lideri care se pot raporta la propria națiune și la interesele acesteia într-un mod extrem de emoțional, colorat cu mituri politice și chiar religioase, capabile să le diminueze gradul de raționalitate intrinsecă. De exemplu ayatolahul Khameney trăiește în umbra așteptărilor revoluției islamice (șiite), Xi Jinping e obsedat de măreția națiunii chineze pe care e convins că o restaurează, iar Putin se vede pe sine ca salvatorul indispensabil al marii națiuni ruse, pusă cu spatele la zid de un Occident viclean și malefic. Violența li s-ar părea legitimă în anumite situații, în numele apărării interesului național sau religios. Teama prin descurajare e cea mai bună frână în calea manifestării agresivității. Desigur, în mod ideal, ar trebui ca statele să fie conduse de inși care chiar nu doresc să recurgă la violență militară și își rezervă această acțiune doar în cazuri extreme, pur defensive. Însă ajungem iar la problemele percepției și psihologiei, care influențează decisiv ceea ce numim auto-apărare.
Marile decizii strategice nu se iau azi în ONU, OSCE, OMC sau FMI, ci prin negocieri restrânse, îndelungate, dure, cel mai adesea confidențiale, între marile puteri. Organizațiile pot doar să confirme ulterior (sau nu) aceste decizii.
Este pace acum? Da si nu. La nivel global există în general o pace cu elemente de război hibrid evidente. Și cu războaie în diverse regiuni, unele extrem de sângeroase (Ucraina de exemplu). Aduce cumva cu cea din epoca Războiului Rece dar sunt si diferențe, nu le voi dezvolta acum. Riscă să ajungă o…pace fierbinte, clocotitoare, și să explodeze în final. Desigur, ne bucurăm când pacea domnește la nivel global, ne dorim să trăim astfel, noi și urmașii noștri, contează mai puțin dacă e o pace negativă, bazată pe teama potențialilor agresori de efectele acțiunilor lor, sau e una pozitivă, în care liderii statali și populațiile socializează normele pacifiste și doresc respectarea dreptului internațional. Faptul că în prezent observăm tensiuni geopolitice atât de mari în cadrul triunghiului SUA-Rusia-China iar Sudul Global tinde să se opună în plan ideologic liberalismului democratic occidental și ar accepta tacit modificarea prin forță a granițelor Ucrainei (și implicit și a altor țări), totul dublat de o cursă a înarmărilor spectaculoasă, ne duce cu gândul la fragilitatea păcii și dificultatea imensă de a resuscita multilateralismul instituțional.
[i] www.nytimes.com/2024/02/25/world/europe/cia-ukraine-intelligence-russia-war.html, 28 February 2024.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Într-adevăr, nivelul ridicat al turbulențelor de pe tot globul, în pofida unei bunăstări fără precedent, de care se bucură miliarde de oameni arată faptul că retorica nu mai convinge. Această retorică, găunoasă ori prolixă pe alocuri este un temei al multilateralismului instituțional, așa cum îl numește autorul. Sunt evidențiate puseurile emoționale care îi determină pe liderii autocratici să acționeze violent, încălcând principii și reguli. Umbrele trecutului nu se lasă duse, insuflându-le unora, în largul concept politic al revizionismului motivații și interese ce zguduie ordinea internațională, tot mai șubredă după momentul 11 septembrie 2001.
E un articol frumos, dar cam lung.
SUA a inarmat China si a modernizat-o economic. Si-a facut-o cu mina ei!
In masura in care SUA nu mai poate face fata rolului de stabilizator mondial, trebuie sa-si caute aliati puternici (UE,Japonia,Australia). Vezi cum Rusia s-a aliat cu dusmanii traditionali (Iran, Turcia, China) pentru a se pastra pe linia de plutire momentan.
Prostia lui Putin ar fi fost de inteles, daca ataca U si se retragea, in clipa in care a fost infrint. Prostia cea mare a constat (si consta) in continuarea razboiului. Asta a indepartat Occidentul de el, a marit NATO si a hotarit UE si NATO sa dea arme letale U, fara interdictii.
Organismele internationale slujesc organizatorilor, ca toate organizatiile. Problema pleaca de la faptul ca ONU a fost creat de invingatorii nazismului. Deci ONU a fost fodat de state ostile: SUA,UK,Franta/ Rusia si apoi China. Cand interesele ostile rabufnesc, organizatiiile nu mai sunt de nici un folos. Dimpotriva…
Acum, lumea este in febra unei noi probleme: globalizarea sau respingerea ei. Interesant este ca tari care nu au nici un avantaj din respingerea globalizarii (dimpotriva), se aliaza cu fortele ce doresc traditionalismul. (Brazilia, India, R. Sud-Africana, chiar China)
In astfel de momente, toate relatiile clasice dispar si se forjeaza altele. Totul este foarte fluid. Si de multe ori, tine nu de interesele tarilor respective, ci de interesele clicii de la putere.
Scuze, am uitat de UK si Canada, printre prietenii SUA in efortul de a apara democratia. Sunt legaturi atit de strinse si vechi, ca se confunda si se uita adeseori.
1. Mai întâi să constatăm ferm că Ordinea Mondială impusă de câștigătorii din WW2 prin crearea ONU și a Consiliului de Securitate cu învingătorii cu drept de VETO(…) a devenit inoperabilă. Lumea s-a schimbat profund, unele „mari puteri” și-au pierdut imperiile și și-au pierdut relevanța ( URSS,UK, Franța), dar au apărut alte „mari puteri” ca China, India, Japonia, Germania,etc care își reclamă puterea la nivel global. De aceea trebuie o NOUĂ/ALTĂ ORDINE MONDIALĂ mai democratică și mai echitabilă.
Dar CUM să se stabilească NOUA ORDINE MONDIALĂ? Prin război (ca până acum…) SAU prin negocieri diplomatice? Aceasta-i întrebarea.
Cum NICIUNA dintre ” marile puteri” actuale nu vrea să renunțe la propria poziție se pare că se va alege calea războiului, chiar cu riscul distrugerii civilizației umane.
2. În cheia de mai sus, războiul ruso-ucrainian, amenințările Chinei contra Taiwanului, amenințările Iranului contra Israelului, etc par să confirme soluția unui război necesar pentru etalonarea relațiilor de putere între „marile puteri”. Iresponsabilitate? Sinucidere? Se pare că nu contează…
3. În acest război global deja izbucnit nu văd implicarea „Europei noastre”. Probabil că după DOUA RĂZBOAIE MONDIALE începute din Europa, „Europa noastră” este deja prăbușită….
Ca sa-l parafrazez pe George Friedman as spune ca SUA a inteles de-o vreme ca nu mai poate fi jandarmul mondial deoarece asta presupuneri costuri militare si logistice uriase. Fiind totusi singura putere mondiala actuala, SUA a ales sa execute o politica strategica menita sa-i mentina acest statut si o face cu costuri minimale. Pt SUA, Ucraina a devenit un foarte bun instrument low-cost pt a rezolva odata pt totdeauna problema rusa si asa cum vedem, problema rusa se rezolva incet dar sigur pt ca la finalul razboiului din Ucraina, Rusia nu va mai exista in forma ei actuala si nu va mai putea avea pretentii imperiale. O strategie similara dar mai complexa i se aplica Chinei prin intarirea Taiwan-ului, o forma de razboi comercial cu China menita sa-i slabeasca economia si alianta QUAD (Japonia, Coreea de Sud, Australia, SUA) menita sa indiguiasca China si s-a faca sa se gandeasca de doua ori daca vrea sa atace Taiwan-ul. In oricentul mijlociu, Israelul si Arabia Sauditat sunt pionii pe care SUA ii foloseste pt a potoli pretentiile imperialiste ale Turciei lui Erdogan si Iranului, etc. etc. Dupa George Bush jr. SUA a abadonat ideea jucatorului bully care aduce „boots on the ground” dar nu are nicio dorinta de a renunta la statutul sau de unica putere mondiala. Doar tacticile pt mentinerea acelui statut s-au schimbat.
@Adi Rus _ “.. SUA a înțeles de-o vreme ca nu mai poate fi jandarmul mondial…”
SUA nu doar ca rămân garantul democrației occidentale, dar au înțeles de mult ca mi se poate altfel, ca sunt condamnate să fie în continuare apărătoarele democrației și libertății.
Se prefigurează o confruntare cu China, cealaltă mare putere globală. Altele nu mai sunt.
De cum arata situatia globala a planetei, toate resursele sale, se poate afirma ca lupta pt suprematie militara, economica si comerciala se va acutiza. Discrepanta intre clasele sociale se va adanci, deja clasa de mijloc a scazut numeric cu fiecare deceniu. Marile puteri de alta data sunt tot mai fragile in fata noilor puteri din Asia, America de Sud, etc. Solidaritatea umana si coeziunea sociala intergeneratie si intrageneratie se vor diminua tot mai mult.
Ați uitat de UE și unele state europene care sprijină Hamas și condamnă Israelul. Mai ales statele din vestul Europei. Europa tinde să se alăture Sudului Global sărac în privința războiului din Gaza. De altfel, în UE există un lobby agresiv anti-Israel, lucru care a declanșat și proteste musulmane urmate de violențe teribile.
din pacate, aveti dreptate; curios este ca lobby-ul anti-Israel e format din partidele de stinga, „progresiste”
Corect. De fapt, ce vor progresiștii?
credeti ca ei stiu? mai bine sa ne gandi cine finanteaza progresistii; sigur vom afla raspunsul
Progresiștii sunt finanțați de multinaționale fiindcă statele-natiune, create de capitalism, le obstrucționează afacerile. Deci, marele dușman al progresiștilor sunt statele-natiune.
UE deja aplică intens ideologia marxistă (progresistă) iar în curând va atinge apogeul. Poate ca doar astfel vor realiza vesticii cât noroc au avut ca s-au născut și au trăit într-o lume liberă. Am mai spus, doar prin cunoaștere profundă și experimentare ajungi să apreciezi și să înțelegi ce ai avut. Noi am trăit deja aceste vremuri și știm.
@mike _ “De altfel, în UE există un lobby agresiv anti-Israel…”
Cred ca există inconștienți cinici care profită de situația existenta și fac lobby împotriva Israelului. Dar, conflictul din Orientul Mijlociu, la fel precum cel din Ucraina, de care este legat, ne pun în pericol inclusiv pe noi. Altă asemănare intre cele două nu cred ca există.
Apoi, cred ca este o eroare a se numi orice critică adusă guvernului de extremă dreapta a lui Netanyahu ca fiind anti-Israel, antisemită, sau antisionistă, atâta vreme cât în Israel au avut și au loc chiar acum ample manifestații ale cetățenilor din Tel Aviv și Haifa împotriva guvernului extremist aflat la putere.
Este adevărat ca atitudinea actualului prim-ministru, apropiat al lui Putin și fost urmărit penal în repetate rânduri, aduce o umbră asupra statului pe care îl conduce, dar susținătorii de extremă dreapta din întreaga lume îi dau încredere, iar asta nu este lobby împotriva statului.
Din nefericire, hotărârea guvernului domnului Netanyahu de a continua masacrul/genocidul din teritoriile palestiniene nu ajută nici întoarcerea ostaticilor la familii, nici pacea în regiune, nici relațiile internaționale ale propriului stat, și pun în dificultate Ucraina și statele Est-Europene (vulnerabilizandu-le în fața Rusiei și implicit a Chinei), care sunt mai amenințate ca niciodată după Al doilea Război Mondial.
E bine cunoscut că un regim criminal este posibil numai atunci când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi transformate într-o mașina militară. De unde reiese că ideologiile despotice au câștig de cauză doar in țările de lumea a 7-a in care conducătorul tiranic absolut are un dispreț total față de umanitate, ca in cazul comunismului Nord-Coreean, al Rusiei feudalo-putiniste care nu accepta drept stil de viață decât tirania și războaiele demente. Putin, in speță, prezintă cazul, poate unic in istorie, care ucide ortodocși, in numele lui Allah, sub scutul „mistic” al Atotțiitorului. Or, terorismul, islamic, sau de altă natură, este produsul „lumii ruse” păgâne. Rușii sunt autorii, încurajatorii, finanțatorii apologeților terorii din Siria, Iran etc. Rușii s-au „lepădat” de Armenia creștină, pentru că Azerbaidjan musulman secretă gaze. Turcia și-a pus și ea năravul in slujba asiatismului belicos rus. Pentru Rusia și „amicii”, dreptul internațional e Vax! Putin nu recunoaște Ucraina ca țară independentă, care are drepturi egale cu cele ale Rusiei. Să vorbești cu bătrânelul Puțin despre pace, despre inadmisibilitatea amestecului în afacerile interne ale statelor suverane, suverane, cu aspirații europene, e ca și cum ai despre bună conviețuire cu un aligator, sau cu căpetenia unui trib de canibali. Sfânta împilare rusească nu e numai tradiție, e moștenire suptă cu laptele matern. Putin, o stârpitură de om, nu va mai afla pace până în ziua în care nu va rămâne piatră peste piatră din Ucraina ortodoxă. Omul acesta funeste are un interes vital sa facă Europa bolnavă și să răstoarne omenirea în sens primejdios și defăimător noțiunea de „bine/bun comun”. Orice tratat semnat de ruși nu face nici cât o rublă. E pace când…nu e distrugere în masă. Trebuie să știm, însă, că doar marile războaie au un sfârșit, nu cele mici, care nu sunt decât prelungirea celorlalte pe timp de „pace”. Putin aspira la glorie, mai mare decât aceea a lui Suleiman Magnificul. Statuia de 17,5 metri a lui Vladimir cel Sfânt al Kievului din Moscova îl încântă pe Vladimir acaparatorul. Vladimir cel Sfânt a introdus religia crucii in Rusia Kieveană. Vladimir acaparatorul care ucide creștinii din Ucraina pune cruce pe „Mama, tata tuturor orașelor rusești”. „Trebuie să visăm” scria Vladimir Lenin. Floarea vieții lui Vladimir Putin s-a scuturat, numai ghimpii au rămas. Putin, sărit de pe axul firescului și normalității, visează să fie canonizat și pe soclu ridicat, mai înalt decât a lui Patel. Putin chiar dorește să intre în istorie. El nu se rușinează că a intrat deja…In Panteonul celor mai sângeroși dictatori mondiali. Din păcate, muscalii îl venerează , îl adoră cu un soi de beatitudine masochistă. Kadirov, Dughin, biserica rusă, purtătorii de brașoave cred că cerul l-a sortit pe asasinul Putin sa fie Mântuitorul și pretind că Putin ar fi o combinare a tuturor zeilor și cer, cu îndrăzneală, sa fie venerat…Pace va fi, când armele vor cădea din mâinile agresorului. E pace când…criminalii de război sunt judecați, condamnați, pedepsiți. Răsplata! O cer toți cei care au suferit din cauza războiului injust, fascist, putinist. Memoria!!! Ținerea de minte a Răului! Rusia e o întruchipare a raului, respectiv un mesager al sfârșitului lumii. Rusia nu și-a ținut cuvântul niciodată. Ea e consecventa doar in sfidare. Căci muscalilor nu le este îngăduit a se comporta corect, cu credință, decât față de cei asemănători cu ei. Așadar, politică, comportamentul, metodele, tacticile și atitudinea Rusiei rămân neschimbate.
Este interesant că Putin are într-un fel dreptate privind pe ucraineni. Naționalismul ucrainean a fost încurajat atât în Galiția cât și în Bucovina de Imperul Habsburgic ca să fie o contrapondere la Imperiul Țarist.
Asa cum nationalismul romanesc a fost incurajat de americani impotriva URSS si este incurajat de Rusia impotriva NATO si globalizarii.
In politica, interesul poarta fesul. Si totul curge…
„Deși cu siguranță serviciile de intelligence au avertizat asupra concentrării unor efective de combatanți la graniță, sub pretextul unor exerciții, decidentul (Netanyahu și cercul său de putere) nu a luat în considerare avertismentele, atâtea câte au fost. La fel ca și în 1973, Israelul a fost surprins de un atac masiv, venit din exterior. ”
Această supoziție, a surprizei, se îndepărtează de tema articolului, mai exact, de partea intitulată „războiul salvator”. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene în prezent indică mai degrabă că au fost ignorate avertismentele privind atacul terorist, de către guvernul de extremă dreaptă, pentru a prelua ulterior controlul asupra întregului teritoriu „de la râu la mare”. Cinismul conducătorilor palestinieni și israelieni este la fel de înfiorător, acesta fiind, de altfel, un factor important de diferențiere a conflictului din Orientul Mijlociu de celelalte două și un motiv serios de îngrijorare pentru toate statele (mai ales pentru cele din vecinătatea războiului ruso-ucrainean).
Ceea ce se întâmplă în teren nu seamănă nici cu o salvare și nici cu ceea ce se numește de obicei „strategie preventivă”, cu atât mai puțin reactivă, ci cu ceea ce Itzhak Herzog numește „pogrom” (termen provenit din limba rusă cu referire la uciderea evreilor, impropriu utilizat în cazul respectiv, termenul echivalent în cazul altor comunități, fiind acela de „genocid”). Să nu uităm că Israel are cea de-a XVII-a armată a lumii și este putere nucleară.
Nici azerii nu s-au gândit să-i mute pe armeni, nici rușii nu s-au gândit să-i mute pe ucraineni, așa precum au declarat Gila Gamliel, Bezalel Smotrich și Itamar Ben Gvir că vor să-i mute pe toți palestinienii în Congo, sau pe o insulă pustie din Marea Mediterana. https://hotnews.ro/guvernul-israelian-negociaza-relocarea-palestinienilor-din-gaza-dupa-razboi-congo-ar-fi-dispusa-sa-primeasca-imigranti-24611 . Prin urmare, comparațiile cu Armenia, sau cu Ucraina, sunt cel mai probabil nepotrivite.
Acum nu a fost un atac al armatei(armatelor), care sa doreasca infringerea Israelului. (Ca in 1973.)
Acum a fost un atac terorist, pe scara mare. Si cu mijloace diverse. (Terestru, aerian, naval.) Un atac ce dorea sa faca multe victime civile si sa ia multi ostatici, pentru a sili Israelul sa raspunda militar. Si pe baza acestui raspuns, sa se declanseze un razboi musulman total impotriva Israelului.
E de intrebat cine ii asigura pe liderii Hamas ca musulmanii vor sari la lupta, daca Israelul va riposta.
Eu nu vad nici un razboi, desi Iran si Turcia agita apele.
Hamas a cazut in propria cursa. Dar si in cursa celor ce-i asigurau de interventie. Oare cine or fi?
Gresiti! Rusii au mutat tatarii din Crimeea in Kazahstan. La fel si pe o parte din moldovenii din RM etc.
La fel au facut si cehii cu germanii sudeti dupa WW2.
Nemtii din Prusia Orientala nu-i socotesc, ca aia au fugit de au mancat pamantul din calea cotropitorului si n-a mai fost nevoie sa-i mai mute!