Expresia „deficite gemene” (twin deficits) a fost folosită iniţial pentru a descrie situaţia apărută în SUA în perioada 1981-1998 – situaţie caracterizată prin coexistenţa unor mari deficite bugetare şi ale balanţei comerciale. O asemenea situaţie a existat însă în epocă şi în alte ţări dezvoltate, cum ar fi: Australia, Marea Britanie, RFG etc. În urma crizei financiare recente, deficitele gemene ale unor ţări din zona euro (Grecia, Porugalia, Irlanda, Italia şi Spania) au devenit o preocupare majoră pentru responsabilii politici. Situaţia este qvasimilară în regiunea mediteraneeană şi în Orientul Mijlociu, unde tensiunile sociale, politice şi militare au agravat şi mai mult o situaţie economică deja degradată. În fine, deficitele gemene au reapărut în ultima perioadă în România.
Deficitul balanţei comerciale (diferenţa dintre importuri şi exporturi) apare în situaţia în care deficitul bugetului de stat (diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile publice) nu este acoperit prin economii private mai mari decât învestiţiile:
B = (X – M) = (S – I) + (T – G) (1)
unde: B-soldul balanţei comerciale; X-exportul; M-importul; S-economii; I-investiţii; T-venituri bugetare; G-cheltuielile bugetare.
Analiza acestei relaţii se bazează pe conceptul de „absorbţie internă” introdus în ştiinţa economică de S. Alexander. Contribuţii importante la studiul fenomenului desemnat prin acest concept au avut, de asemenea, J. Black şi H. Johnson. După cum arată aceşti autori, volumul exporturilor şi al importurilor unei ţări depind de cantitatea de bunuri şi servicii produse de ţara respectivă. La rândul său, deficitul (excedentul) balanţei comerciale are efect negativ (pozitiv) asupra venitului naţional prin mecanismul cunoscut sub denumirea de ,,multiplicatorul comerţului exterior’’
Relaţia de definiţie a absorbţiei este:
A = C + I + G (2)
unde, pe lângă notaţiile anterioare, A-absorbţia, iar C-consumul.
Ca urmare, relaţia (1) poate fi adusă în forma:
B = Y – A (3)
unde: Y-venitul naţional.
Relaţia (3) are avantajul că arată că deficitul balanţei comerciale, B<0, apare atunci când absorbţia, A, este mai mare decât venitul naţional, Y. În acest caz, valoarea netă a economiilor naţionale, (Y-A), este o mărime negativă, iar acest deficit financiar macroeconomic este finanţat de străinătate prin investiţii directe şi de portofoliu, credite şi alte transferuri de capital. Având în vedere că balanţa comercială are cea mai mare pondere în balanţa plăţilor curente (care cuprinde în plus veniturile primare şi secundare), cele de mai sus sunt valabile mutatis mutandis pentru deficitul contului curent al balanţei de plăţi (diferenţa dintre plăţile curente către şi încasările curente din străinătate).
Posibilitatea coexistenţei acestor două tipuri de deficite – deficitul bugetar şi deficitul balanţei comerciale/contului curent – este confirmată de numeroase studii empirice. Cu toate acestea, problema legăturii cauzale dintre variabilele respective nu este încă elucidată. Riguros vorbind, această problemă nici nu poate fi rezolvată pe baza relaţiilor de mai sus, deoarece acestea sunt, de fapt, identităţi. Cu toate acestea, în prezent, în literatură există un larg consens că deficitul bugetului de stat este cel care cauzează deficitul comercial/contului curent, nu invers.
Astfel, în literatură se arată că principalii factori macroeconomici care determină amplificarea şi persistenţa deficitului balanţei comerciale/contului curent sunt creşterea deficitului bugetar şi reducerea economiilor private (i.e., creşterea consumului privat). Un alt factor cu acţiune în aceleşi sens este politica monetară, deoarece creşterea cheltuielilor bugetare poate fi determinată, într-o anumită măsură, de deprecierea monedei provocată în mod premeditat în scopul diminuării deficitului contului curent. Pe de altă parte, politica monetară restrictivă duce la creşterea ratei dobânzii nominale şi reale, la intrări de capital şi la o apreciere a monedei naţionale susceptibilă să frâneze exporturile şi să stimuleze importurile, ceea ce duce la creşterea deficitului extern. După unii autori, acest mix de politici economice – caracterizat printr-o politică fiscală relaxată şi o politică monetară restrictivă – este cauza cea mai importantă şi mai frecventă a deficitului contului curent.
În celelalte cazuri, deficitul contului curent este provocat de unii factori ad hoc: reducerea exporturilor ţării respective ca urmare a crizei datoriilor externe ale ţărilor partenere, încetarea creşterii preţurilor internaţionale ale materiilor prime, gazelor naturale, petrolului etc., exportate de ţara în cauză, efectul aşa-numitei ,,curbe J’’ etc.
În ceea ce priveşte deficitul bugetului României, acesta s-a redus în anii 2013-2015, însă deficitul contului curent s-a menţinut. După cum rezultă din din tabelul de mai jos, începând cu anul 2016, deficitul bugetar a crescut, ceea ce a determinat majorarea deficitului contului curent.
| %PIB | 2011 | 2012 | 2013 | 2014 | 2015 | 2016 | 2017 | 2018p |
| Deficitul bugetar | -5,4 | -3,7 | -2,1 | -1,4 | -0,8 | -3,0 | -3,0 | -3,0 |
| Deficitul contului curent | -4,9 | -4,9 | -3,6 | -2,2 | -1,0 | -1,3 | -3,4 | – |
Conform celor arătate anterior, o asemenea situaţie este asociată cu politica fiscală discreţionară. Într-adevăr, la începutul anului 2017, în România au fost reduse impozitele indirecte (în special cota TVA cu 1pp.), iar în ianuarie 2018 a fost redusă cota impozitului pe profit de la 16% la 10%. Pe de altă parte, au crescut cheltuielile publice, în principal ca urmare a majorării semnificative în 2017 şi 2018 a salariilor din sectorul public, deşi impactul fiscal al acestei măsuri a fost compensat parţial de trecerea contribuţiilor la asigurările sociale în sarcina angajaţilor (ianuarie 2018). De asemenea, guvernul a decis o creştere importantă a pensiilor de limită de vârstă (iulie 2017) şi a promis o nouă creştere a acestora (iulie 2018). Ca urmare, deficitul structural a crescut în 2016 peste obiectivul pe termen mediu de 1% din PIB. Cu toate acestea, atât bugetul anului 2017, cât și bugetul anului 2018 au prevăzut un deficit bugetar de cca. 3% din PIB, ceea ce implică o deteriorare suplimentară a deficitului bugetar structural la peste 4% din PIB (i.e., mult mai mare decât plafonul de 1% din PIB prevăzut de ,,Pactul european de stabilitate și de creștere’’). În plus, cele două modificări ale bugetului efectuate în 2017 (septembrie și noiembrie) au încălcat regulile care interzic majorarea plafoanelor deficitului primar în cursul anului fiscal, precum și normele care interzic creșterea cheltuielilor de personal și a cheltuielilor publice totale în cursul anului fiscal. Ca urmare, Consiliul UE a declanşat în iunie 2017 procedura de deficit excesiv pentru România.
În aceste condiţii, deficitul contului curent al României a crescut din nou în 2017 la 3,4% din PIB, şi cu toate că, în anul respectiv, acest deficit s-a aflat sub limita de atenţie de 4% din PIB, el a devenit al treilea din UE şi cel mai mare din Europa Centrală şi de Est. Astfel, în timp ce majoritatea ţărilor din UE profită de conjunctura economică excelentă pentru a-şi reduce deficitele – bugetar, comercial şi al contului curent –, România şi le majorează puternic: 3% din PIB deficit bugetar, peste 4% din PIB deficit structural, 7% deficit comercial (în creştere cu 30%, an/an) şi 3,4% din PIB deficitul contului curent. În contrast cu politicile majorităţii guvernelor europene, politica fiscală a guvernelor române din ultimii ani a transformat, aşadar, România în ţara europeană cea mai expusă la pericolul insolvenţei în eventualitatea unei noi crize.
Pentru a arăta modul în care politica economică poate rezolva într-o anumită măsură această gravă problemă, ne folosim de figura de mai jos.
În această figură, valoarea netă a economiilor naţionale sau „tezaurizarea” (definită, de obicei, ca fiind variaţia cererii de monedă, adică modificarea stocurilor de monedă deţinute de agenţii economici) este o funcţie pozitivă de venit:
NS = (S – I) = f(Y), f’>0 (4)
Aceasta, deoarece investiţiile private şi cheltuielile bugetare sunt mărimi autonome; ca urmare, pe măsură ce veniturile cresc, economiile private şi veniturile bugetului cresc şi ele.
Mărimea exporturilor nete este o funcţie negativă de venit:
NX = (X – M) = g(Y), g’<0 (5)
deoarece importurile cresc pe măsură ce cresc veniturile, iar volumul exporturilor este o mărime autonomă.
După cum rezultă din f igura de mai sus, echilibrul intern serealizează în punctul A, în care nivelul venitului naţional este Y1. În acest punct,balanţa comercială înregistrează însă un deficit. Şi este evident că investitorii străini nu vor finanţa la infinit aceste deficit: de aceea, este necesar ca politica economică să încerce să corecteze deficitul respectiv.
În condiţiile în care nivelul preţurilor este dat, o măsură de politică economică ce poate fi adoptată este deprecierea monedei naţionale. Această măsură stimulează exporturile şi descurajează importurile, iar, ca urmare, funcţia care exprimă exportul net, NX, se deplasează în poziţia NX2. Deoarece se presupune că atât nivelul Y1 al venitului naţional, cât şi nivelul Y2 corepund ocupării depline a mâinii de lucru, rezultă că în punctul Y2 se realizează atât echilibrul intern, cât şi echilibrul extern al economiei.
Să presupunem însă că, în punctul A, economia începe să crească, iar venitul naţional se apropie de nivelul Y1; în aceste condiţii, deprecierea monedei determină creşterea cererii agregate. Ca urmare, în acest caz, are loc creşterea nivelului preţurilor şi reducerea competitivităţii externe, ceea ce face ca dreapta NX să se deplaseze în poziţia NX3. Pe de altă parte, creşterea preţurilor determină reducerea valorii reale a averilor agenţilor economici, ceea ce îi determină să economisească pentru a-şi readuce averile la nivelul dorit. Ca urmare, dreapta NS se deplasează în poziţia NS1.
Pe termen lung, dreptele NX şi NS ajung să se intersecteze în punctul Y1 chiar şi fără intervenţia politicii economice.
În modul acesta, în economia deschisă se manifestă un fenomen asemănător cu cel cunoscut sub denumirea de ,,efectul disponibilităţilor băneşti reale’’, ,,efectul-avere’’ sau „efectul Wicksell -Pigou”. Acest fenomen a fost descris în 1898 de către K. Wicksell şi în 1911 de către I. Fisher. Ulterior, aspectele micro şi macroeconomice ale mecanismului respectiv au fost elucidate de A. C. Pigou şi de D. Patinkin.
Acest concept exprimă ideea că creşterea valorii reale a cantităţii de monedă deţinute de agenţii economici sporeşte averea agenţilor economici şi că, simţindu-se mai bogaţi, aceştia vor consuma şi vor investi mai mult. O formă de manifestare a acestui fenomen este că mişcarea preţurilor determină revenirea economiei în starea de echilibru – intern şi extern –, iar aceasta fără să fie necesară aplicarea unei politici monetare sau a unei politici fiscale „active” (şi, desigur, nici deprecierea monedei).
Dimensiunea externă a efectului disponibilităţilor băneşti reale declanşat de deprecierea monedei – creşterea preţurilor determină creşterea economisirii, ceea ce diminuează absorbţia internă şi îmbunătăţeşte situaţia balanţei comerciale – a fost analizat pe larg în anii ’50 de S. Alexander. Evidenţierea aspectului extern a acestui efect a anticipat şi pregătit argumentele susţinătorilor abordării monetare a balanţei de plăţi, după care dezechilibrul relaţiilor economice şi financiare externe ale unei ţări este o reflectare a dezechilibrului pieţei sale monetare.
Într-adevăr, teoria absorbţiei este contradictorie, deoarece, pe de o parte, această teorie recunoaşte necesitatea restabilirii echilibrului real, care a fost perturbat de creşterea preţurilor cauzată de deprecierea monedei, iar pe de altă parte, ignoră reducerea ofertei de monedă determinată de diminuarea deficitului balanţei de plăţi în urma deprecierii monedei. În plus, ,,efectul-avere’’ are nevoie de anumit timp pentru a se manifesta.
De aceea, în practică, guvernele încearcă să corecteze deficitul balanţei comerciale şi să evite inflaţia prin adoptarea unei anumite combinaţii între politicile de reorientare a cheltuielilor şi politicile de reducere a acestora. Politicile de reorientare a cheltuielilor determină deplasarea cererii dinspre bunurile provenite din import spre bunurile produse în interiorul ţării respective. Pentru aceasta, cea mai bună măsură este deprecierea monedei naţionale, însă adesea se utilizează şi alte instrumente, cum ar fi: taxele vamale, contigentele, licenţele etc. Politicile de reducere a cheltuielilor determină scăderea absorbţiei interne. Ele constă în creşterea ratei dobânzii, creşterea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare etc. În figura de mai sus, reorientarea cheltuielilor deplasează funcţia NX1 direct în poziţia NX3, iar reducerea cheltuielilor deplasează funcţia NS1 direct în NS2. În modul acesta, ocuparea completă a mâinii de lucru şi echilibrul balanţei comerciale se realizează fără inflaţie.
Abordarea monetară a balanţei de plăţi a apărut ca o reacţie la limitele teoriei absorbţiei. Această abordare consideră că ajustarea balanţei de plăţi este un fenomen monetar. Ca urmare, reprezentanţii acestei orientări (R. Mundell, M.Whitman, R. Dornbusch etc.) analizează evoluţia balanţei de plăţi în termenii specifici analizei monetare: cererea şi oferta de monedă.
Legătura dintre balanţa de plăţi şi oferta de monedă a fost evidenţiată încă de D. Hume, care, la jumătatea secolului XVIII, a arătat că în cazul în care o ţară se află într-un regim de cursuri fixe, ea nu-şi poate controla oferta de monedă, care devine o mărime endogenă.
Pentru a explica acest lucru, să presupunem că banca centrală sporeşte oferta de monedă (de exemplu, cumpărând titluri de stat prin operaţiuni open market). Efectul probabil al acestei politici este creşterea preţurilor interne ale bunurilor şi activelor financiare, ceea ce determină orientarea rezidenţilor spre piaţa internaţională, unde bunurile şi activele financiare sunt relativ mai ieftine. Ca urmare, va apare un deficit al contului curent şi, eventual, un defict al contului de capital (,,fuga capitalurilor’’). În condiţiile în care cursul de schimb este fix, banca centrală va fi nevoită să vândă valută prelevată din rezervele sale internaţionale pentru a menţine cursul de piaţă la nivelul cursului oficial. Cu alte cuvinte, în timp ce efectul operaţiunilor open market este creşterea ofertei de monedă, vânzarea de valută urmăreşte, dimpotrivă, reducerea masei monetare. În anumite condiţii, oferta de monedă revine la nivelul său iniţial, iar banca centrală sfârşeşte prin a înlocui în portofoliul său activele externe cu titluri autohtone. Pe scurt, fenomenul este următorul: creşterea ofertei de monedă determină reajustarea structurii portofoliului agenţilor economici şi modificarea preţurilor activelor financiare. La început, rata dobânzii scade, moneda se depreciază puternic (overshooting), iar titlurile autohtone sunt înlocuite cu titluri străine. Pe termen scurt, deoarece averea agenţilor economici se reduce, aceştia îşi sporesc economiile, cee ce duce la apariţia unui surplus al contului curent şi la aprecierea monedei naţionale. Pe măsură ce averea agenţilor economici ajunge la nivelul dorit de aceştia, rata economisirii se reduce, surplusul contului curent se diminuează, iar aprecierea monedei naţionale încetează. Pe termen lung, acumularea de titluri stăine resuscită dorinţa de a deţine mai multă monedă naţională şi mai multe titluri autohtone.
Abordarea monetară modernă aprofundează analiza acestei legături dintre balanţa de plăţi şi oferta de monedă, ajungând la unele concluzii importante, dintre care amintim următoarele:
1) Deprecierea monedei naţionale are doar un impact tranzitoriu asupra balanţei de plăţi.
2) Creşterea economică dă naştere unui surplus al balanţei de plăţi (spre deosebire de analiza keynesiană, în care creşterea economică generează un deficit al balanţei de plăţi).
3) O ţară care înregistrează în mod constant deficite ale balanţei sale de plăţi îşi va pierde mai devreme sau mai târziu rezerva internaţională.
4) Taxele vamale, cotele de import, restricţiile valutare etc., au, în cel mai bun caz, doar efecte tranzitorii asupra balanţei de plăţi.
5) Cursul de schimb fix este incompatibil cu o politică monetară independentă.
6) Creşterea ratei dobânzii interne determină apariţia unui deficit al balanţei de plăţi.
Concluziile de mai sus au importante consecinţe asupra modului de concepere a politicii economice. Astfel, conform acestor concluzii, politica economică este eficace doar pe termen scurt. Poziţia amintită nu este însă împărtăşită de toţi reprezentanţii acestei abordări.
Ipoteza deficitelor gemene este, deci, valabilă, deşi legătura de cauzalitate dintre acestea nu este întotdeauna foarte clară. Explicaţia probabilă a acestei incertitudini este că legătura cauzală se manifestă în ambele direcţii şi cu o intensitate care diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă alta. Totuşi, având în vedere că majoritatea ţărilor UE aplică în prezent politici de austeritate, restrângând astfel cererea agregată şi importurile pentru a atenua consecinţele crizei financiare, precum şi faptul că cea mai importantă cauză a deficitelor gemene în România este mix-ul de politici economice caracterizat printr-o politică fiscală relaxată şi o politică monetară încă restrictivă, răspunsul hic et nunc al autorităţilor române trebuie să fie aplicarea unor politici similare, chiar dacă acestea sunt socialmente şi politic costisitoare.
Mai precis, este necesar ca guvernul român să: 1) reducă dimensiunea sectorului public în favoarea sectorului privat; 2) canalizeze resursele spre sectorul privat prin încurajarea investiţiilor întreprinderilor productive şi efectuarea de investiţii publice în infrastructură – inclusiv prin creşterea gradului de folosire a fondurilor europene; 3) reducă cheltuielile publice şi să mărească impozitele pe măsura creşterii economice. În fine, dată fiind ineficacitatea pe termen lung atât a politicii fiscale, cât şi a politicii monetare, guvernul trebuie să oprească amplificarea dezechilibrelor macroeconomice pe care el însuşi le creează şi să îmbunătăţească modul în care politicile sale sunt evaluate de pieţele financiare şi de organismele financiare internaţionale. Toate acestea ar avea ca efect o creştere economică viabilă şi ar reduce foarte mult riscul unor viitoare crize monetare şi ale datoriei publice.
Timişoara, 19 aprilie 2018
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Prezentarea detaliată a autorului e bine venită.
Clarificarea termenilor în stiintele economice (nu au prevăzut mai nimic, nici o criză nu a fost anuntată, 2000 / 2008 etc) e utilă şi poate duce la dezbateri publice pentru poziţionarea ţării în economia UE şi cea gobală (industria 4.0, digitalizare). Scindarea în UE 2016 are cauze politice (iliberalii Vişegrad la Bratislava 2016). Mai important cred că sunt cauzele „teoriilor şi practicelor economice” foarte diferite în UE.27 şi în parteneriatul euro-atlantic.
….. „… . În urma crizei financiare recente, deficitele gemene ale unor ţări din zona euro (Grecia, Porugalia, Irlanda, Italia şi Spania) au devenit o preocupare majoră pentru responsabilii politici …….. …. Toate acestea ar avea ca efect o creştere economică viabilă şi ar reduce foarte mult riscul unor viitoare crize monetare şi ale datoriei publice… ” … ……
Modelul francez al lui E. Macon de refondare UE e azi pe cale de a se fărămiţa exact din cauza diferenţelor în „politica economică”. Franţa preferă un model centralist, impune prioritatea politicii faţă de economie cu rezultatul bine cunoscut: lipseşte performanţa şi competitivitatea economiei şi a intreprinderilor franceze (datorii de stat 100% BIP) în economia globală de peste 30 de ani. Franţa cunoaşte numai tradiţia cu moneda „moale”, tradiţia devalorizării în trepte mari (Franc / DM, Mitterrand). In ZE /Euroland 2000- 2018 nu mai e posibil (deficit de budget farncez de 3 %).
E. Macron e în dilemă. Azi nu mai are parteneri UE pentru conceptul său cu bani „noi” (budget separat ZE, paralel în ZE cu cel al UE de 1% BIP), de fapt datorii publice suplimentare cu altă etichetă, aici ZE/UE. Premierul olandez Rutte se opune 2018 vehement, cu aţti 7 asociaţi UE, modelului francez de refondare ZE cu integrare mai mare şi mai rapidă. Olanda are fonduri de pensii de 100 de ani care plătesc pensiile (nu are contract între generaţii). Dobânda zero e un risc pentru aceste fonduri de pensii olandeze (BCE/Draghi cumpără 1.500 miliarde Euro hârtii datorii de stat mediteraneene, fără valoare, cumpără timp). Conflictul de interese „economice / monetare” între Olanda şi Franţa nu are soluţii vizibile.
Unele dintre cauze sunt excelent prezentate de autor. Uniunea datoriilor de stat, de fapt miezul intereselor politico- economice franceze 2018, camuflat de E. Macron printr-o retorică elegantă la Sorbonna 2017, e un risc în UE.27 pe care îl consider extrem de mare.
NE.exit?
Cum se va orienta România la preşedinţia UE 2019? Autorul oferă instrumente de „teorie economică” utile azi?
Principiile noastre pentru reformarea patriei … 1848….
Cred ca v-a cam orbit propaganda antigalica de pe BBC. Franta are o datorie publica de 90% din GDP (nu 100 cum spuneti dvs) iar Alemania 81% si Austria 87%. Diferenta nu este chiar asa de mare, iar unele tari, aparent mai dinamice si mai putin rispitoare, au datori mai mari decat Francia; de exemplu UK are 92%.
Nu va calati pe SNCF, companiile franceze sunt departe de a fi necompetitive, unele castiga contracte in lumea intreaga in competitie directa cu cele germane, britanice sau americane.
Cat despre modelul centralist, are si el merite, piata singura duce uneori la dezastre pe care apoi le platesc palmasii de rand si nu campionii pietei.
Paradoxal este ca astazi criticii politicii economoice franceze uita ca modelul a fost adoptat de peste maneca, de la britanicul Keynes.
Datele despre Franța le am de mult timp direct de la arte TV 28 minutes (ora 20 , 15 Paris) cu invitați francezi. Tradiția de confruntare („colere- furie”- spune sindicalistul CGT- de orientare comunistă internationalistă / moscovită, despre restructurarea căilor ferate franceze 2018) și coliziune în sfera politică franceză se poate vedea în lunile martie- iunie pe stradă (căile ferate, universități, etc)..
Frumos ar fi dacă economia franceză ar fi atât de performantă și competitivă cum sugerați (curent din centrale nucleare 78 %, armament nuclear, TGV).
Oricum mărimea datoriilor de stat (Grecia 190%, Italia 131%) rămâne o problemă explozivă în viitor când dobânzile cresc (SUA se apropie de 3 %). Italia rămâne o întrebare fără răspuns simplu. Creditele bancare italiene „putrede” de 360 miliarde Euro trebuie rezolvate înainte de realizarea proiectului francez al lui E. Macron cu „solidaritate- suveranitate- protectie” UE.27 (ESM devine fond monetar UE în viitorul mai îndepărtat, după 2020). Un guvern Cinci stele & Lega noi aliați pentru E. Macron?
Nu cred că avem azi alt proiect UE.27 mai bun decât cel francez al lui E. Macron 2017.
Statisticile germane spun datorii publice 58 % în anul 2020 (pentru 2016: Franța 96 %, RFG 68 %, UK 88 %). Din internet actual: BIP RFG 3.263 miliarde Euro și datorii 1.964 miliarde Euro înseamnă 60,2 % în anul 2018.
Olanda și Franta sunt decisive 2018/2019 pentru compromisuri în restructurarea UE.
Guvernul A. Merkel IV se va ține mai aproape de E.Macron ca și până acum?
Noul Parlament European PE 2019- 2023 va fi un obstacol greu de trecut pentru E. Macron și refondarea UE.27.
Al doilea mandat E. Macron 2022- 2027 va fi mai important cu rezultate mai vizibile în restructurarea UE?
Da, traditia de confruntare nu face bine Franciei. Modelul alemand este mai bun, chiar si guvernarea prin mari coalitii este un lucru bun. O astfel de guvernare este de neconceput in Francia, dar si in lumea anglo-saxona.
Până acum aveți dreptate.
La arte TV 28 minutes (în franceză) se discută această tradiție franceză de coliziune de mult timp și fără răspuns imediat. La colere, haine- furia, ura sunt instrumentele CGT (asociati PC comuniștilor, 36 zile grevă martie- iunie). Franța rămâne speranța pentru UE. E. Macron are ambiția să reformeze Franța și să unească UE pentru a avea o pondere în lume. Prefer standarde UE decât chineze. Nu avem alt lider UE decât E. Macron /Franța. PESCU nu va concura cu NATO (lipsește UK).
Modelul „corporatist” german e un pic paradox. Partidele, sindicatele, biserica (din cauza WW2) sunt considerați participanți în sfera publică germană. Greva în serviciile publice 2018 (Öffentlicher Dienst) cu 2,3 milioane angajați s-a incheiat în aprilie cu 3 x 3,5 % creștere de salarii în trei ani, peste 7% majorare. E posibil unde economia crește de 8 ani, unde acum sunt +2 % creștere economică. Surplus în budgetul de stat (Schwarze Null- fără deficit) și creșterea incasărilor publice an de an e motivul pentru guvernul A. Merkel IV.
Discuțiile 2018 la Berlin merg în directia ce se va face „în detaliu” la restructurarea UE (ESM- ca fond monetar european, Uniunea bancară) . Frica unora la Berlin că în retorica franceză să fie camuflat un alt țel politic, „Uniunea de transferuri financiare nelimitată” (Schuldenunion ar fi sfârșitul politic A. Merkel) și necontrolată de Bundestag e exprimată din partea conservatorilor CDU, din CSU și FDP.
In principiu E. Macron va primi sprijin, altfel nu merge. Dacă am calcula serios „țelul” nobil francez vedem că 1% BIP UE nu sunt „bani”. Nu poate fi vorba de bani.
Jobs pentru tinerii în sud- est și prosperitate în est trebuie să primească azi prioritate la Brussel /UE, sunt de acord cu retorica lui E. Macron.
Aici cred că e vorba de bani, de mai mulți bani UE. UE trebuie reorganizată 2018- 2022-2027 cu acest țel prioritar, fără camuflaj retoric. Cred că se va obține acordul celorlați 26 pentru un țel demn de a fi realizat. Calculat bine, cred că fiecare la Paris și Berlin stie exact ce înseamnă „refondare”: 2 %- 4 % BIP UE.27 sunt necesare pentru un trai mai bun în est și jobs pentru tineri. Cât se poate calcula repede, cum se realizeza e ceva mai dificil (decizii politice ca în Franța de 30 de ani fără mari succese ?.. pensionare timpurie…). Va dura un timp, nu merge de azi pe mâine.
Doresc mai bine pentru tinerii de azi din țară, acasa și nu… brain drain permanent.
E rar sa vezi pe Contributors un dialog civilizat intre oameni ca au viziuni nu intotdeauna identice. Sa auzim numai de bine (asa spunea MC Munteanu acum 30 de la Europa Libera desi nu-am prea auzit de el in ultimii 2-3 ani).
Mandatul E. Macron 2027-2022 nu va aduce multe modificări ZE/UE. Compromisurile 2018/2019 sunt ușor de ghicit. Important mi se pare ce va face în al doilea mandat 2022-2027. Dacă ramâne ceva din retorica excelentă franceză din Sorbonna 2017 și prezentarea triumfală a lui E. Macron în seara turului II la Luvru pășind solemn la muzica Beethoven cred că se va decide după alegerile PE Parlamentului European 2019.
Cred că unele „țeluri politice” franceze merită discutate, realizate.
a) Budget ZE/UE propriu din încasări proprii UE. Cât? 2% BIP UE la început?
b) Alimentat cu impozite pe CO2 din multe ramuri. Există deja dar la pret mult prea mic.
c) Alimentat cu impozit pe speculații financiare, derivate etc. De mult timp se vorbește de 1% impozit Tobin pe speculații financiare la bursă.
d) Alimentat dintr-o parte a vamelor UE.27.
E deci posibil de a avea budget UE pentru reducerea șomajului la tineri, pentru un trai mai bun în est, pentru inovații/ cercetare UE, suveranitate UE/ ponderea în lume, etc.
Idei mai sunt.
De cum a fost desemnat dl F Georgescu din partea PSD membru în Consiliul de administrație, actualmente Vicepreşedinte şi prim-viceguvernator BNR, m-am temut de nenorocita asta de inflație și mi-am amintit de „fericirea” anilor 1990. Desigur, este imposibil într-o ședință, dar în cursul unei discuții pe holurile BNR autorul articolului îi poate sugera d-lui F Georgescu să întreprindă demersul de a-l informa pe colegul domniei-sale de partid, dl Dragnea, printr-o pagină de manual similară celei publicate aici, cum este influențată și de către cine variația Indicelui Agregat al Prețurilor Laspeyres. Altfel, după incriminarea investitorilor străini, a Opoziției, a Președintelui Republicii și a conjuncturii astrale, mă tem că va da vina pentru creșterea ratei inflației pe klingonieni. Iar cu klingonienii nu vreau defel să mă pun rău tocmai acum, după ce nici cu statele arabe nu mai suntem în relații tocmai fericite.