joi, noiembrie 14, 2024

Demagogia fraudează democrația. Metoda etichetării politice

Într-o seară pe la sfârșitul verii anului 1970, în grădina restaurantului Uniunii Scriitorilor, Alexandru Paleologu se aşeza la masa patronată de Petre Ţuţea, care tocmai îşi încheia discursul pronunţând sentinţa: „Aristotel a statornicit pe veci categoriile gândirii politice[1]. Trecuseră 2.300 de ani de când Aristotel „decretase” că guvernarea statului nu poate îmbrăca decât trei forme, categoriile rezultând din numărul celor participă la stabilirea politicii de guvernare: când aceasta este decisă de o singură persoană, avem de-a face cu basileia (monarhia), când decide un grup avem aristocrația, iar când decide marea masă a polis-ului avem politeia[2]. Dacă guvernarea nu este exercitată înspre binele cetății, ci spre binele celor care guvernează, atunci cele trei forme denaturează rezultând, după caz, tirania, oligarhia sau democrația[3]. În privința celei din urmă, Aristotel stabilește cinci subcategorii, în funcție de cei care pot participa la guvernare, spunând că cea mai rea este demagogia, care apare atunci când „lingușitorii ajung la cinste în cadrul poporului[4]. În zilele noastre politeia lui Aristotel este asimilată cu democrația modernă, constituind o participare a tuturor la guvernare, prin reprezentanți.

Suntem în anul electoral 2024, și din America până în Estul Europei votanţii se plâng de două mari probleme ale democrației: i) faptul că oferta politică este de slabă calitate și ii) faptul că sunt nevoiți să aleagă răul cel mai mic. Aceste critici sunt în mod evident întemeiate, dar ele nu sunt noi, Alexis de Tocqueville observase deja în anul 1835 că „este evident că tipul oamenilor de stat americani în ultima jumătate de secol s-a înrăutățit considerabil[5]. Analizând componența celor două camere ale Congresului american, de Tocqueville a observat că Senatul părea a deține „monopolul talentelor și al educației”, iar explicația pe care o găsise era aceea că membrii Camerei Reprezentanților erau aleși prin vot direct, în timp ce senatorii prin vot indirect, fiind aleși de organele legislative ale statelor[6]. Pornind de la această constatare, de Tocqueville considera că americanii vor trebui să introducă votul indirect și în privința alegerii membrilor Camerei Reprezentanților, pentru a crește și aici calitatea oamenilor politici. Numai că în 1930 s-a produs exact contrarul: prin al 17-lea amendament americanii au eliminat votul indirect pentru Senat, astfel că de atunci şi senatorii sunt aleşi prin vot direct!

Înrăutățirea ofertei electorale dă naștere sentimentului că suntem nevoiți să alegem răul cel mai mic. Și acest lucru fusese însă „stabilit” deja de Aristotel, care spusese că „toate trei formele de guvernare sunt fundamental rele, astfel că putem doar spune despre câte una că este mai puțin rea[7]. Pentru Aristotel, monarhia era cea mai bună formă de guvernare, dar ea putea degenera în cea mai gravă dintre cele posibile, tirania[8]. În același timp, democrația era considerată cea mai rea, dar forma ei denaturată era cea mai puțin rea dintre cele posibile[9]. Înaintea sa, Platon fusese mai nuanţat, spunând că dacă guvernarea este bună, atunci democraţia este cea mai rea dintre forme, iar dacă guvernarea este rea, atunci democraţia este cea mai bună dintre ele[10]. În anii ’90, în țările proaspăt ieșite din comunism, dovada superiorității democrației față de orice altă formă de guvernare a fost produsă de un om excepțional: Vaclav Havel. Comparându-l cu conducătorii pe care îi promovaseră pînă atunci regimurile politice comuniste, nu aveai cum să nu devii un susţinător al democraţiei. Numai că istoria avea să arate că Vaclav Havel era o excepţie, era un aristocrat ajuns în vârful unui stat democratic ale cărui structuri transpartinice încă nu erau suficient de cristalizate pentru a împiedica câştigarea alegerilor de către o persoană aflată deasupra și în afara jocurilor politice, cu o gândire independentă şi fără legături netransparente cu sistemul.

Pornind de la aceste critici întemeiate la adresa democrației, au apărut în mod natutral voci care cer o nouă formă de guvernare. Dacă însă Aristotel a avut dreptate, atunci o altă formă de guvernare în afara celor trei statornicite nu poate exista din punct de vedere logic. Și atunci, nu aici ar trebui căutată soluția la criza actuală a democrației, ci – întorcându-ne la Aristotel – să luăm măsuri de natură să împiedice democraţia să denatureze în forma ei cea mai rea, demagogia, fără însă a aduce prin aceste măsuri atingere esenței democrației, și anume faptului că oricine poate alege și oricine poate fi ales.

          Ce înseamnă însă demagogia și cum poate fi ea prevenită? Pe vremea lui Aristotel, demagogul era conducătorul poporului, cel care câştiga încrederea poporului prin lingușeli și spunându-i ceea ce acesta voia să audă. Nae Ionescu spunea că „demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă, atunci când de cele mai multe ori, el însuși și-a trimis oamenii să strige”; „demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității,încurajând pofte iresponsabile în mulțime, pentru a o câștiga[11]. Demagogul fraudează democrația, folosind drepturile, mijloacele și garanțiile oferite de aceasta, pentru a obține un scop contrar celui urmărit de democrație: exercitarea guvernării în beneficiul unora, în loc de în beneficiul cetății.

          Cea mai facilă metodă a demagogului de a convinge alegătorii este să le inducă frica. Iar pentru aceasta are nevoie de un pericol de care să promită că îi va apăra pe alegătorii săi. Dacă pericolul nu este evident, atunci el trebuie identificat sau chiar inventat, și apoi etichetat pentru a fi cât mai ușor de recunoscut. Aplicarea etichetei ca strategie politică a fost aplicată în secolul trecut atât de către comunişti, cât şi de către nazişti, şi s-a finalizat prin uciderea în masă a dușmanilor poporului. În prezent, mass media şi social media permit și mai uşor ca etichetarea să ajungă sub ochii cât mai multor alegători. În lupta politică actuală pot fi identificate patru moduri de etichetare: i) auto-etichetarea, ii) etichetarea adversarului, iii) etichetarea electoratului și iv) etichetarea comparativă.       

Singurul mod de a proteja democrația împotriva încercărilor de denaturare este instituirea prin lege a unor obligații în sarcina celor care participă la jocul electoral. Printr-un Cod electoral ar putea fi prevăzute concret faptele interzise și sancțiunile pentru încălcarea acestora, mergând de la avertisment, amendă până la interdicția participării la alegerile respective sau chiar interdicția dreptului de a candida pe o anumită perioadă de timp. Dreptul de a fi ales nu este doar un drept fundamental, ci este o componentă esențială a democrației, motiv pentru care o asemenea sancțiune drastică va trebui foarte clar reglementată, cu criterii obiective de individualizare a faptelor și cu respectarea accesului la justiție, prin stabilirea autorității competente să o aplice și a căilor de atac în instanță, pentru a se preveni abuzuri, care în ultima vreme par să se înmulțească în această direcție.

În lipsa unui asemenea Cod electoral, autoritățile administrative din statele democratice încearcă să decidă de la sine putere și în baza unor argumente strict subiective cine are dreptul de a candida și cine nu: în America, statele Colorado, Maine și Illinois i-au interzis lui Donald Trump să-și depună candidatura la alegerile prezidențiale din 2024, însă aceste decizii neavând la bază decât opinia personală a celor care le-au emis, au fost desființate de Curtea Supremă a SUA, care în unanimitate a decis că nu se poate restrânge pe această cale dreptul de a candida. Apoi în Rusia a fost anulată candidatura lui Boris Nadezhdin pe motiv că un număr semnificativ de semnături ar fi fost false – deci un criteriu obiectiv și formal -, acesta pierzând apoi în ambele căi de atac. În fine, în România C.C.R. a interzis Dianei Șoșoacă să-și depună candidatura pe baza unor opinii pur subiective ale judecătorilor, fără ca împotriva acestei decizii să existe vreo cale de atac! Iar în Germania se încearcă cu ajutorul Curții Constituționale interzicerea participării în alegeri a unui întreg partid, AFD, însă nu există încă o asemenea hotărâre, pentru că trebuie modificată legea Curții Constituționale în acest scop.

          Așadar, atât criticile întemeiate la adresa democrației, cât și înmulțirea numărului demagogilor și reacțiile la limita legii ale autorităților împotriva unor politicieni, subliniază necesitatea reglementării jocului politic printr-un cod electoral.

          Revenind la practica etichetării politice, cea mai la îndemână formă a acestei strategii este auto-etichetarea, atunci când, de exemplu, un partid se prezintă ca fiind „salvatorul democraţiei”. În acest caz, adversarul nu este etichetat decât indirect, inducându-se ideea că partidul concurent, nenumit direct, urmăreşte desfiinţarea democraţiei. Promotorii acestei strategii se rezumă la a se prezenta ca fiind unica soluție corectă, orice alt vot însemnând dezastrul. Cei care aplică această strategie pun însă în pericol un pilon de bază al democraţiei, anume alternanţa la guvernare. Dacă doar un partid salvează democraţia şi este pe veci la guvernare, atunci nu mai avem de fapt democraţie. În frumosul Palat Cantacuzino din Buşteni, era – nu ştiu dacă mai este și în prezent – expusă o filă din crezul politic al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, în care şeful Partidului Conservator își exprima opinia în sensul că viaţa politică ar trebui să fie disputată de două partide, reprezentând cele două mari curente politice, partide care să-şi succeadă la guvernare, fiecare implementând pe rând măsurile administrative corespunzătoare ideologiei proprii. De atunci a trecut mai mult de un secol, și exact ca în cazul votului indirect american, viața politică pare a fi evoluat în sensul contrar celui preconizat: de ceva vreme în politica europeană – pentru că în cea americană nu este posibil – partidele reprezentând cele două mari curente politice se unesc la guvernare, primul efect fiind acela că lasă sistemul politic fără opoziţie, adică fără un element definitoriu al democraţiei. Evident că avem în vedere actuala coaliţie PSD-PNL, dar şi în Germania partidul CDU a format în trecutul relativ recent diverse coaliţii, inclusiv cu rivalul SPD, care au menţinut-o pe Angela Merkel timp de 16 ani consecutivi în funcţia de cancelar, astfel încât se ajunsese să se discute dacă nu cumva alegătorii ar trebui să voteze nu doar partidul, ci şi coaliţia pe care o doresc la guvernare. În anul 1990, discutând cu persoane sosite din Elveţia pentru a vizita România, inevitabil a venit vorba și despre alegeri. Oaspeții noștri făceau parte din clasa de mijloc, nu aveau funcţii publice sau politice și erau uimiţi de fervoarea politică din preajma alegerilor de la noi, spunând că ei nici nu ştiu ce partid este la guvernare în cantonul lor, și că doar înainte de alegeri se interesează şi votează apoi cu opoziţia, în ideea că nu este bine ca un partid să stea prea mult la guvernare. Acelaşi lucru îl observase şi domnul Andrei Pleşu cu privire la Germania, unde în anii ’90 se mergea pe ideea că indiferent pe cine votezi, prea rău nu are cum să fie. Alternanța la guvernare nu înseamnă însă o „rotativă” produsă prin conivența partidelor, ci ea este determinată de ceea ce Nae Ionescu numea „masa electorală neutrală[12], adică de alegătorii care nu sunt legați de un anumit partid, votând în funcție de oportunitate și de circumstanțele momentului. Ei bine, acele coaliţii împotriva firii politice au dat naştere unor noi partide, votate de cei care doresc o schimbare a guvernanților și care reprezintă o masă heterogenă de nemulțumiți și nemulțumiri. Deja de Tocqueville era de părere că „se înșală cel care consideră votul universal ca fiind o garanție a alegerilor bune. Votul universal are alte avantaje, dar nu pe aceasta[13]. Inevitabil, aceste noi partide nu sunt tocmai pe placul sistemului consacrat, astfel că auto-etichetarea pare să nu fi fost o armă politică eficientă.

Din acest motive, se trece la o formă mai gravă: etichetarea adversarului politic. Prin mass media şi social media aflăm astfel de câte un partid că este extremist, cu toate că în cele mai multe cazuri nici nu a fost vreodată la guvernare pentru a putea lua vreo măsură politică. De obicei, eticheta de partid extremist este însoțită și de menționarea orientării respectivului partid ca fiind de dreapta, cu toate că distincția stânga-dreapta pare a fi de mult depășită. La momentul apariției acestor categorii ideologice pe scena istoriei politice, stânga milita pentru individ și drepturile acestuia, iar dreapta pentru colectivități (națiunea, statul, familia, biserica, societățile). Cu timpul, ca urmare a punerii în practică a acestor opțiuni ideologice au apărut paradoxurile. Astfel, stânga – apărătoare a drepturilor individuale – consideră dreptul de proprietate privată un moft, în timp ce pentru dreapta colectivistă, acesta este sfânt. În același registru, observăm că dacă la început dreapta susținea o limitare a dreptului la exprimare – incriminând penal insulta și calomnia (cu accent pe crima de lezmajestate) -, acum stânga este mai doritoare să restrângă libera exprimare, condamnând delictul de opinie. Au rămas însă actuale distincțiile la nivel de opțiune filozofică, unde stânga promite o lume hedonistă în care fiecare face ce-i place, în timp ce dreapta este mai stoică sugerând ca fiecăruia să-i placă ceea ce face. Și din punct de vedere socio-psihologic viziunile au rămas opuse: stânga afirmând că poți să fii ceea ce vrei să fii, în timp ce dreapta, mai realistă, sugerează să vrei să fii ceea ce poți să fii.

Toate acestea conduc spre ideea că de fapt adjectivul „extremist” ar putea fi aplicat doar soluţiei propuse pentru rezolvarea unei probleme politice concrete, nu unui întreg spectru ideologic, fiind greu ca un partid în absolut toate chestiunile să propună soluţii extreme. Bunăoară, în problema imigraţiei, există din punct de vedere logic două extreme: fie fără niciun imigrant (în Germania sloganul „Ausländer raus”), fie primirea tuturor imigranţilor (în Germania: „Alle sind willkommen”). Aceste soluţii sunt extreme, pentru că dincolo de ele nu mai poate exista nicio altă variantă, iar între ele avem o plajă largă de soluţii care pot fi adoptate. Chiar zilele acestea, Germania a renunţat la „Willkommenskultur” introducând controalele la graniţe, în interiorul spaţiului Schengen, pentru a stopa fluxul necontrolat al imigraţiei! Calea de mijloc rămâne în continuare deschisă.

Alte etichete folosite la adresa partidelor competitoare sunt cele de comunist, nazist, socialist, fascist, marxist (cu variantele neo-marxist, sexo-marxist, ș.a.), iliberal, etc. Această practică a etichetării adversarului politic poate avea ca efect inducerea fricii și chiar a urii în electorat, motiv pentru care ar trebui găsită o reglementare pe modelul concurenței comerciale: fiecare comerciant are dreptul să-şi laude marfa – chiar exagerând – dar îi este interzis să facă referiri negative la marfa concurenţei. Sigur că partidele politice sunt prin natura lor „organizații polemice”[14], care se opun unul celuilalt, astfel că un anumit nivel de critică trebuie permis, dar să aibă ca obiect nu notele de la bacalaureat sau licență ale candidaților, ci modul în care partidul criticat a guvernat sau programul pe care doreşte să-l implementeze când ajunge la guvernare. Aceasta presupune ca partidul – sau candidatul – să fie obligat să prezinte și un program de măsuri concrete pe care își propune să le adopte dacă va ajunge la guvernare. Un exemplu de măsură concretă a fost propunerea candidatului Traian  Băsescu în campania electorală din anul 2004, când a promis adoptarea cotei unice de impozitare de 16%, promisiune care probabil a cântârit destul de mult în câştigarea alegerilor. Iar imediat după alegeri, promisiunea a fost pusă în practică și este și astăzi în vigoare. Poate ar fi bine ca măsurile propuse să fie însoţite şi de indicarea surselor fiscale, vezi casele la 35.000 Euro. Printr-o astfel de reglementare s-ar preveni poate situaţii ca cea a Partidului Verzilor din Germania, care în anul 2019 a fost votat de 20% din alegători, explicația fiind că vrem cu toţii să trăim pe o planetă verde, să respirăm aer curat, să bem apă nepoluată, iar clima să nu se schimbe niciodată, iar în anul 2024 a mai primit doar 11% din voturi, pentru că alegătorii au constatat că singurul efect al măsurilor a fost scumpirea traiului, clima continuând să se schimbe nestingherită, așa cum a făcut de altfel de când există planeta Pământ. Aceeași soartă au avut-o Verzii și în Austria, unde au scăzut de la 16% la 8%.  

Așadar, o primă măsură care s-ar putea adopta prin intermediul unui Cod electoral ar fi interzicerea afirmațiilor defăimătoare la adresa competitorilor.   

Nu orice etichetare a adversarului poate aduce un beneficiu autorului, există şi una cu efect de bumerang: etichetarea electoratului adversarilor politici. Hillary Clinton calificându-i în 2016 pe potenţialii votanţi ai lui Donald Trump ca fiind deplorables, a şocat electoratul american, care apoi a șocat lumea cu rezultatul cunoscut al alegerilor prezidențiale. Nici în România partidele politice și susținătorii lor nu s-au ferit să aplice etichete alegătorilor taberei adverse: corporatiști, progresiști, sexo-marxiști, de o parte, și pupători de moaște, bugetari, medievali, de cealaltă parte. Este foarte posibil ca aceste etichetări și atitudini de superioritate față de segmente ale electoratului să fi costat îndeosebi opoziția PNL și USR procente importante. După ce USR a scăzut de la 22% (alegeri europarlamentare 2019) la 8% (europarlamentare 2024), partidul a trecut printr-o operațiune de „schimbare la faţă”, adresându-se acum – cel puțin la nivel de slogan – întregului electorat. Dacă „schimbarea” este una radicală (adică merge până la rădăcina partidului) sau este doar la suprafață, nu putem ști la acest moment pentru că – vorba lui Heinrich Zimmer – singurul lucru evident sunt aparențele.

În fine, cea mai gravă formă este etichetarea prin compararea unui om politic actual cu diverse persoane malefice din istoria omenirii. Recent Jean-Luc Mélenchon a fost invitat la Parchetul francez pentru afirmația în care compara un ministru din guvernul francez cu Adolf Eichmann. Dacă nu sunt sancționate astfel de derapaje, nu trebuie să ne mire faptul că în mintea rătăcită a câte unuia se naşte ideea că scopul lui pe Pământ este să scape omenirea de noul hitler, şi aşa se ajunge la atentatele asupra oamenilor politici (vezi cazul premierului slovac Robert Fico sau al lui Donald Trump, de două ori). Acest tip de etichetare ar trebui să fie sancționat cel mai drastic prin Codul electoral, prin decăderea din dreptul de a candida pentru o anumită perioadă de timp.

Atât timp cât statele democratice nu vor adopta coduri electorale prin care să împiedice denaturarea democrației în demagogie, aceasta va continua inevitabil să se producă și atunci să nu ne mirăm că am ajuns de la Vaclav Havel la Donald Trump, și de la democraţia aristocratică la cea demagogică, pentru că „Aristotel a statornicit pe veci categoriile gândirii politice”.


[1] Alexandru Paleologu – “Despre lucrurile cu adevărat importante”, Editura Cartea Românească București, 2006, pag. 129 și urm.

[2] Aristoteles – Politika, III 7, 1279a 25 și urm.

[3] Idem, Pol., III 7, 1279b 5 și urm.

[4] Idem – Pol., IV 4, 1292a 15 

[5] Alexis de Tocqueville – „Über die Demokratie in Amerika”, Philipp Reclam jun. Verlag, Stittgart, 2006, pag. 112

[6] Idem, pag. 117

[7] Aristoteles – Pol., IV 4, 1289b 10

[8] Aristoteles – Pol., IV 4, 1289a 40 – 1289b

[9] Idem – Pol., IV 4, 1289b 5

[10] Platon – Politikos 303

[11] Nae Ionescu – Opere, vol. XV, Editura Muzeul Literaturii Române, București 2018, pag. 51, 52

[12] Nae Ionescu – Opere XII, Editura MLR București 2017, pag. 416

[13] Alexis de Tocqueville, op. cit., pag. 115

[14] Nae Ionescu – Opere XII, Editura MLR București 2017, pag. 413

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Frumos articol! Ce parere aveti despre sistemele politice hibride (ex autocratie/oligarhie, exemplificat in Rusia) si mai ales ce credeti despre sistemul politic inventat de Filip al II-lea al Macedoniei? Multumiri anticipate

  2. Excelent articol! Multmim!
    Intr-adevar, traim in epoca demagogilor, cea a stangistilor al caror scop este de a transforma ce a mai ramas din sistemele democratice intr-o semi-dictatura.
    Dupa cum ati mentionat si in articol, stangistii adopta in prezent politicile marxiste, al caror scop este limitarea libertatilor individuale.
    Acestea sunt cateva dintre ele:
    -proprietatea privata este un moft
    -restrangerea libertatii de exprimare prin diverse metode de constrangere adaptate vremurilor moderne(retele sociale, media, etc).
    -lumea hedonista in care fiecare isi creeaza propriul adevar si fiecare face ce-i place, uneori chiar nimic. De aici si ideea socialista de venit minim garantat acordat oricui, chiar daca n-are chef sa munceasca.
    -acordurile „verzi” care nu fac decat sa puna pe butuci economii si industrii de care depinde civilizatia noastra, lucru care se intampla in timp ce scriu. Frica indusa de o apocalipsa climatica utopica este folosita pentru a crea o lume „verde” distopica, „armonioasa”, „curata”, idei care au facut parte si din ideologiile comuniste inainte de 89. Acestia sunt „demagogii verzi”.
    -politicile cotelor (migratorii, de gen, verzi) aplicate intr-un mod agresiv de catre o liota de demagogi de la Bruxelles, sprijiniti de o armata de alti politicieni, ONG-uri si asa-zise „studii” serioase realizate de diversi „specialisti” in ecologie. Lista ar fi mai lunga. Asadar, oricine se opune acestor politici stangiste poate fi etichetat ca „extremist”, „iliberal”, fascist, pro-rus, etc. Aceasta noua „democratie” poate vira intr-o dictatura din care nu vom mai iesi prea curand.

  3. F bun articol, niste completari:
    1. In EU o mare parte din decizii sunt luate de la centru. Deci guvernele nationale isi pierd din importanta. Deci, daca e vorba de cod electoral, pai sa fie, in primul rind, la nivel EU.
    2. De ce nu s-ar baga si alegatorilor cod electoral? A mai existat asa ceva, chiar si-n democratia greceasca.
    3. Ce ne facem cu cotele de femei, nationalitati etc. cum le rezolvam?
    4. Criteriul cel mai important ar trebuie sa fie rezultatele. Atunci cind un partid, o alianta, duc la prabusirea tarii acestea trebuie schimbate. De aici deriva intrebarea, cum se pote evalua „meritele”, sau „defectele” unei guvernari?

    • Domnule, exemplul imediat despre cum anarhia poate duce la totalitarisme este taman „Europa noastră” care prin Comisia Europeană a bătut recordul de „directive”. Așa că anarhia( democratică….) duce la creșterea birocrației care la rândul ei duce la totalitarisme. Cam din această cauză critic eu UE, fiind agresat de progresiștii distructivi care vor distrugerea actualului establishment european, dar fără să propună nimic în loc. Nenorocirea este că toată lumea are dreptate dar nu are soluții.

    • Neamțu Țiganu, la completările tale:
      1. ceea ce numești “centru“ este format din trei autorități: Parlamentul European în care fiecare cetățean european are reprezentanți, Comisia Europeană în care fiecare stat are un comisar, Consiliul European din care fac parte toți șefii de state. În PE majoritatea decide, exact ca în cazul statelor membre, CE raspunde solidar pentru actele sale, iar în Consiliu deciziile se iau în unanimitate tocmai pentru a împiedica impunerea unor măsuri „de la centru“ pentru orice stat membru. Rezultă că „deciziile“ sunt de fapt negocieri și puneri de acord între statele membre. „Centrul“ practic nu există!
      2. De acord: să se bage și pentru alegători! Însă în Grecia antică nu existau comunități mari în care se vota, iar femeile și tinerii nu aveau dreptul la vot . Democrația antică era un fel de sfat al bătrânilor cu câteva zeci, cel mult sute de membri, ale cărui decizii în spectru binar erau ușor de contabilizat și evaluat. Complexitatea societății de azi ar crea cu siguranță dificultăți în aplicarea unui astfel de cod, mai ales în raport cu dreptul inalienabil de exprimare.
      3. Cu cotele de femei e simplu: să întoarcem pe dos situația de acum 200 ani și să alegem numai femei în toate pozițiile de conducere, eliminând totodată toate cotele motivate sexual, rasial, etnic șamd. Să fie doar meritul personal singurul criteriu. Cum bărbații sunt oricum mai buni la toate decât femeile, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva decenii până să recâștige majoritatea pozițiilor de conducere. Fără a le mai putea fi vreodată contestată superioritatea.
      4. de acord, dar ce facem dacă prăbușirea țării se petrece după ce vinovații nu mai sunt la guvernare? Îmbătrânirea populației este un fapt care nu poate fi imputat politicienilor de azi. Nici schimbările climatice. Nici migrația, fie ea politică sau economică. Nici tehnologia învechită, nici penuria de materii prime. Mi se pare un fel de „prinde orbul, scoate-i ochii!“

  4. Bine tratat subiectul.
    Felicitari!
    O parere (de fapt 2):
    -scaderea unui partid la vot, dupa ce a castigat puterea sau un numar mare de mandate se datoreaza activitatii partidului si a liderilor sai, nu propagandei adversarilor; (partidele sunt judecate dupa doua tipuri diferite de activitati:1. programe si declaratii; 2.practia la putere; un partid poate castiga increderea prin programe si oameni, dar daca nu confirma cand ajunge in functii…….)
    -vorbind de disparitia democratiei prin alegerea doar unui partid la infinit, pentru ca celalalt este „uciga-l toaca”, trebuia sa amintiti si de „corectitudinea politica”; atita timp cat sustii ca esti singurul care gadeste bine si elimini pe toti ceilalti, esti in plina dictatura; se interzice opinia diferita, dialogul etc. ; si asta e foarte prezenta pe internet; aproape lege de functionare; toate site-urile au „moderatori” care lasa sa treaca doar ce vor ei; primul pas spre dictatura si interzicerea discutiilor libere.

  5. Un articol foarte util.

    1. O observatie, totusi, privind opinia autorului ca in America e altfel decit in Europa („… de ceva vreme în politica europeană – pentru că în cea americană nu este posibil – partidele reprezentând cele două mari curente politice se unesc la guvernare, primul efect fiind acela că lasă sistemul politic fără opoziţie, adică fără un element definitoriu al democraţiei.”):

    Exact la fel se unesc la guvernare si cele doua partide americane.

    In timp ce Partidul Democrat e aproape monolitic, elita Partidului Republican a fost masiv penetrata de RINOs, incepind cu asa-zisii neoconservatori ai lui Irving Kristol (a political movement which began in the United States during the 1960s among liberal hawks who became disenchanted with the increasingly pacifist Democratic Party), ceea ce a condus la aparitia unei fantome: „partidul UniParty”. Gasiti pe internet mii de analize pe tema aberantului UniParty din SUA. De exemplu:

    Breaking The UniParty – Angelo M. Codevilla
    Third party? America doesn’t even have a second party – Thomas L. Knapp
    The Uniparty Keeps Americans in the Dark on Ukraine Aid – Bradley Devlin

    2. Constituirea frauduloasa a acestui UniParty informal si subteran e doar unul dintre indicatorii declinului SUA.

    John Adams, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite, susținea că religia și moralitatea sunt inseparabile de lege și politică, chiar și într-o țară fără o biserică oficială: „Our Constitution was made only for a moral and religious people. It is wholly inadequate to the government of any other.” („Constituția noastră a fost concepută doar pentru un popor moral și religios. Ea este total inadecvată pentru guvernarea oricărui alt fel de popor.”

    Poporul american de azi e foarte deosebit de poporul american de pe vremea lui Adams, iar declinul Americii este consecinta indepartarii americanilor de Biserica.

    Americanilor le-a mers bine și foarte bine cât timp au fost un popor religios, până spre 1960, după care, treptat, bisericile s-au golit, multe fiind vândute și transformate în săli de ședințe, discoteci, terenuri de baschet, magazii etc. Din inerție, lucrurile au mai mers destul de bine încă o generație. Apoi a început declinul. Azi, nimeni nu mai dă doi bani în America pe Constituție, religie sau moralitate, începând chiar cu judecătorii, așa cum se vede din circul care a devenit justiția în America zilelor noastre. Până și în SCOTUS sînt cel puțin trei-patru din nouă judecători pentru care religia și moralitatea nu valorează doi bani.

    3. Nu exista forma de guvernare, in afara dictaturii, care sa asigure o oarecare ordine, disciplina si pace sociala intr-un stat populat de atei (implicit amorali, adica umorali).

    • Domnule,
      Va recomand sa va mutati in Iran sa va traiti visele umede despre dictatura religioasa. Daca vreti una de sorginte europeana, ganditi Inchizitia sub Torquemada.

    • De la „neoconservatorii” lui Irving Kristol pina azi lucrurile au evoluat si tehnicile de control s-au rafinat. Thomas Massie ne ofera niste indicii foarte picante:

      https://x.com/AFpost/status/1799160371615506812

      Thomas Massie, „deputat” in Congress-ul SUA (member of the U.S. House of Representatives), un republican de moda veche – autoidentificat ca fiind conservator constituțional și libertarian – e unul din cei citiva membri republicani ai Congress-ului, imi ajung degetele de la o mina sa ii numar, care imi inspira incredere.

      Acum 4 luni a fost invitatul lui Tucker Carlson. Clipul de mai sus e extras din acest interviu, pe care il puteti urmari in intregime la adresa:
      https://tuckercarlson.com/tucker-show-thomas-massie

      Pentru cei care prefera text in loc de audio, citeva lamuriri aici:
      https://www.informationliberation.com/?id=64483

      .

    • Cred ca am un răspuns mai bun pentru UniParty, unul care să răspândească fumul pe care domnia să încearcă să îl răspândească.

      Părinții fondatori ai Constituției SUA erau masoni. Simbolurile masone se găsesc mai prin toate artifactele vremii, si se vede inclusiv astăzi pe hârtia de un dolar. Revoluția americana a avut ca referință cea din Franța, care numai religioasa nu era. Ca dovada, în toată Constituția americana cuvântul creștinism nu e menționat o singura data, si Constituția separa complet religia de stat. Dacă era cum zice Dumnealui, nu era vreo mențiune in amendamentele constituționale? Constituția americana protejează dreptul de a avea o religie (nici măcar nu trebuie sa fie creștină) si dreptul de a nu crede in ceva.

      Toată tevatura asta cu America stat creștin si mai nu știu ce sunt invenții recente si un tel al conservatorilor religioși de a confisca statul si a implementa un stat după credințele lor.

  6. Ne place sau nu, axioma( democratică!…) „Vox populi vox Dei” nu prea mai este valabilă. Adică asistăm la o CRIZĂ a sistemelor democratice peste tot în Lume și o glisare spre autoritarisme/ totalitarisme. Ca urmare, nu înapoi trebuie să ne uită ci înainte, spre un viitor care pare a fi din ce în ce mai sumbru.
    În definitiv problemele principale pe care trebuie să le asigure un stat( democratic sau nu….) ar fi:
    – libertatea individuală și socială
    – securitatea cetățenilor
    – administrarea (optimală…) a societății/poporului.
    Nu mai știu cine a zis că numai Democrația poate rezolva cele trei condiții ușor contradictorii între ele. Adică, prin mecanismele democratice ale statului de drept, cele trei condiții contradictorii sunt rezolvate optimal/minimal , societatea/statul glisând ușor între două limite (anarhia, tirania/dictatura).
    Dar aceasta este teoria clasică a democrației, stabilită acum vreo 200 de ani. Și care, cum ziceam mai sus, începe să devină inadecvată noilor imperative ale actualei Revoluții Tehnologice bazată pe sistemele generalizate de informații și în curând pe IA+Genetică.
    Adică Tehnologia a evoluat atât de mult încât IMPUNE schimbarea modului de conducere socială, altul decât sistemul clasic al mecanismelor democratice.
    Așa pusă problema, trebuie căutată o nouă soluție care să împace lupul(statul), capra(societatea) și varza(cetățenii individuali).
    Deocamdată discernem două metode:
    – glisarea spre anarhie a sistemelor democratice
    – glisarea spre autoritarisme/totalitarisme a sistemelor nedemocratice.
    Adică nu există ÎNCĂ o teorie a STATULUI adecvată noilor realități TEHNOLOGICE. Constatarea asta este foarte periculoasă fiindcă poate duce la limitări ale libertăților cetățenești, atât în democrații cât și în sistemele autocratice. Ca să fiu răutăcios voi spune că și în rândul statelor democratice tentația spre autoritarisme este din ce în ce mai mare…
    Quo vadis Domine?

  7. Excelent articol, precum si exemplul Germaniei vazute de dl. Plesu. Intre timp se vede ca de fapt e foarte important cine e la conducere si mai ales ca un guvern neperformant poate fi inlocuit de unul si mai neperformant, cum vedem in doua din marile democratii occidentale, cea britanica si cea germana.

    Din fericire alegatorul roman e lipsit de involutia vietii politice occidentale, el, intelept fiind, alegind in continuare raul cel mai mic reprezentat de incompetenta si corupta alianta PSD-PNL care ne duce pe o panta descendenta ceva mai putin inclinata decit cea pe care ne-ar duce Simion & Sosoaca:)

    La asa oferta electorala asa alegatori!

    • La așa alegători,așa oferta electorală. Comentariile foarte numeroase de pe platformele de socializare reprezintă un bun indicator pentru a defini categorii largi ale electoratului.La fel și comentariile la articolele din presa pe orice tema .Cine are răbdare să le citească și nervi foarte tari devine mai puțin critic fata de politicienii români și înțelege mai bine de ce clasa politică din România arata așa cum o vedem .

  8. Este ceva vreme de când n-am citit un articol asa de bun pe Contributors. Felicitări.
    O măsură pe care o vad necesara este interzicerea prin lege a deficitului bugetar, în afara situațiilor de calamitate naturala sau de război. Ar fi o măsură care ar însănătoși atât economia cât și democrația. Asta în toate tarile nu doar în tara noastră. A te face ales pe baza unor promisiuni care nu pot fi puse in practică decât prin deficite bugetare succesive este un act de sabotaj.

  9. Intr-adevar articol bun.Teoretic.Putea fi si mai „profund”, mai academic sa zic asa.
    In alta ordine de idei, in spatele acestor lupte politice, stau banii publici. Si nu numai. O legatura intre forma de conducere a societaii si modul de productie(socialist, comunist, capitalist,..) cum o vedeti d-le Jurgen? Sub aspectul alegerilor.
    (P.S.-imi vine in minte :democratia satisface lacomia)
    Cu respecte,

  10. Totusi, domnii mei (ma refer la comentatori), nu uitati ca teoria este una si practica e cu totul alta.
    A inventaria formele de guvernamint si a pleda pentru una sau alta, e un lucru.
    A le aplica, este cu totul altceva.
    In ralitate, forma de guvernamint este data de raportul de forte existent la un moment dat pe plan intern.
    Nu vine nimeni sa dea un sistem sau altul. Libertatea nu coboara cu hirzobul din cer, la amaritii de cetateni. Sau la poporul ales. (Vedeti si mai noile revolutii -cu sau fara sprijin extern- care au gonit un sistem gaunos, pentru a aduce… alt sistem gaunos.)
    Este vorba de o lupta interna (deschisa sau nu), in care cei mai puternici isi impun punctul de vedere si sistemul dorit.
    Asa este -a fost- si in SUA, si in Europa, si in Romania contemporana. Si asa va fi mereu.
    Politica se face de pe pozitii de forta. Vedeti cine e la butoane si ce vrea. Veti intelege -rapid- ce forma -de guvernamint- este si de ce.
    Sistemul actual este extrem de sofisticat si detinut -din pacate- doar de cativa puternici, care controleaza butoanele. Este o democratie de forma.
    Si nu uitati ca teoriile de prin anii ’70-’80, ce prevesteau fuziunea liberalismului cu social-democratia… s-au cam adeverit. Nu e vorba de politica noastra. („Convergenta sistemelor”.)
    Felicitari tuturor comentatorilor (indiferent de opinii), dar in mod special lui UniParty, cu care rezonez. Cu mentiunea ca dictatura aia pe care o vede singura posibila, poate fi pe fata sau ascunsa. A unui individ sau a unui grup.
    In rest, numai de bine!

  11. Bun text, bune observații, bune propuneri. Dar…
    „viața politică pare a fi evoluat în sensul contrar celui preconizat: de ceva vreme în politica europeană – pentru că în cea americană nu este posibil – partidele reprezentând cele două mari curente politice se unesc la guvernare, primul efect fiind acela că lasă sistemul politic fără opoziţie, adică fără un element definitoriu al democraţiei”
    …in Europa starea democrației este mult mai gravă decât reiese din analiza proceselor politice pre și post electorale. De ce? Păi, repet întrebarea pe care o pun pe forumuri de mai bine de 17 ani: care este culoarea politică a executivului european? Și, incă ceva: cum poate fi format un guvern in absența totală a unui program de guvernare schițat pre-electoral deci supus plebiscitării? Vedem astfel că după Tratatul de Maastricht cele 2 mari blocuri politice europene existente in 1992 au bătut palma pentru următorii pași ai „integrării” (adică ai cedării lente de suveranitate către autoritățile centrale ale UE, in special către Comisie) și treptat s-au contopit ideologic până la punctul in care nu mai există nicio diferență doctrinară intre partidele membre ale blocurilor. De aceea pot conduce in monstruoase coaliții naționale, pentru că la nivel central o fac deja de 30 de ani, iar liniile politice sunt decise intru totul la Centru. Iar opoziția nu este altceva decât o piesă de vitrină menită să mențină iluzia democrației, iară nu o forță politică demnă și capabilă să guverneze in alternanță cu Alianța Blocurilor socialiste (recte socialiștii populari și socialiștii democrați). Insăși noțiunea de „cordon sanitar” este o catastrofă pentru democrație pentru că induce clar ideea că anumite partide -cărora li se tolerează existența- nu ar trebui să atingă guvernarea din motive de…impuritate ideologică (sunt murdare prin definiție, echivalentul unei bacterii periculoase). Așa cum rezultă din numele celor 2 blocuri avem pe de o parte entitatea politică ce-și asumă public clamarea demagogică a ‘dreptei’, ei fiind populari prin botez, adică un eufemism pentru populiști, in falsă opoziție cu ceilalți socialiști, „oneștii”, politrucii săraci și cinstiți carevasăzică, care se afirmă ca democrați in opoziție cu…socialiștii revoluționari ce pândesc in umbră, că doar nu in raport cu restul societății și cu celelalte partide constituite legal (sau poate in mintea pesedeilor europeni doar ei sunt democrați la cap, toți ceilalți politicieni fiind niscaiva dictatori bine camuflați in democrați, chit că ei sunt cei ce imbracă ritos veșmântul democrației). Așa de puternice sunt liniile roșii stabilite la Centru incât acei candidați la vreun post executiv ce îndrăznesc să deraieze public de la ele (de pildă afirmînd că homosexualitatea este un păcat) sunt automat ejectați din sistem.

    Deci, dacă acești oameni s-ar căzni să compună un Cod Electoral, tare mi-e teamă că ar ieși un Ghid de Cenzură publică ce va fi impus apoi in fiecare stat membru, iar sancțiunile s-ar putea să atingă și sfera penală a dreptului.

  12. Articol excelent, foarte bine scris de un om cu o minte logica si spirit analitic, care transmite un mesaj clar :
    1 ) atentie la cum ne pozitionam in prezent fata de ideea de democratie si
    2 ) ceea ce ar trebui sa facem pentru ca democratia sa nu se transforme in viitor in cu totul altceva decat ne dorim cu totii.
    Semne ca asa s-ar putea intampla o schimbare ,nu in bine, exista deja !!

    Astfel de articole aduc ,intradevar, valoare adaugata !

  13. Identific în Articolul domnului Prediger două părți: un preambul excelent, în care concepțiile aristotelică și platonică despre formele de guvernare sunt structurate pe înțelesul tuturor și un cuprins în care autorul își expune convingerile, apelând la o colecție de mantre, adunate de pe forumurile de discuții, dar prezentate drept adevăruri irefutabile, pentru a-și susține ideea de a introduce încă o furcă caudine în procesul electoral. E oare bine?
    Orice reglementare suplimentară vine cu mai multe greutăți în aplicare decât avantaje în rezultat. Un cod etic, pentru a fi eficient, necesită cel puțin o autoritate neutră pentru evaluare și reevaluare (în cazul foarte probabil al contestațiilor) și rapiditate în aplicarea ei, în condițiile în care sistemele juridice din cam toate țările democratice sunt subdimensionate în raport cu numărul cazurilor ce așteaptă soluții. Apoi este foarte probabil ca o asemenea reglementare să devină ea însăși un instrument de luptă electorală, contracandidații recurgând cu plăcere la trucuri ce implică a reglementare ce oferă posibilități largi de interpretare pentru a bloca sau măcar întârzia mesajul celuilalt. Indiferent de rezultatul final al litigiului, efectul de moment este inducerea neîncrederii și suspendarea mesajului electoral, ceea ce poate fi suficient în lupta pentru putere.
    Înțeleg comparația cu spoturile comerciale, ce ar trebui să se limiteze exclusiv la însușirile produsului promovat, dar chiar și aici sunt limite. Este permisă relevarea unor defecte ale produselor concurente în lipsa numirii explicite a a acestora. Nu demult există un spot publicitar în care la anunțarea câștigătorului unui concurs între ofertanți de telefonie mobilă un tip cu șapcă magenta tocmai se ridica pentru a primi premiul și felicitările, când juriul anunță un alt câștigător. Toată audiența știa cine este perdantul cu șapcă magenta.
    În final am rămas cu impresia ca preambulul este de fapt esența articolului, iar mesajul propriu-zis al domnului Prediger este doar o coadă lungă, ca cea de șobolan, în care sunt amestecate prea multe chestii subiective pentru a fi luată in serios.
    Păcat! În deschidere articolul promitea mai mult.

  14. Unul din cele mai bune , clare si documentate articole de pe Contributors.ro pe teme politice cu mult peste nivelul filozofilor,analistilor politici, intelectualilor publici  si formatorilor de opinie prezenti de peste trei decenii in spatiul public al unui autor care a atacat cu brio cele mai sensibile subiecte ( https://www.contributors.ro/dimensiunea-romaneasca-a-banalitatii-raului-cazul-mircea-vulcanescu/   ) . Cu titlu de opinie personala , daca oameni de cu un asemena nivel de pregatire si de educatie ar fi ajuns in Guvern , Senat, Camera Deputatilor,etc. Romania ar fi fost departe.
    N.B. Daca imi este permis, am o intrebare pentru autor. Contul de pe LikedIn cu numele  Eduard Jürgen Prediger , va apartine ?

    • Dle Prediger,
      Pentru că ați intervenit personal în discuție, fie și numai pentru a mulțumi comentatorilor, îndrăznesc să va întreb: cum se împacă individualitatea de stânga cu „moftul“ proprietății private? Proprietatea privată este o valoare individuală, în vreme ce bunul comun, obștescul sau proprietatea de stat sunt valori comunitare, după cum susțineți. Mi se pare o crasă contradicție. Iar pe de altă parte, eu nu știu să existe vreun partid important în spațiul nord-atlantic care să propună programatic dispariția proprietății private. Aduceți diverse exemple la celelalte puncte, la acesta lipsesc. De ce? Poate reveniți și aici cu exemplificări.
      Personal am remarcat ca valorile individuale sunt protejate de centriști, fie ei venind dinspre stânga sau dreapta, în vreme ce extremele tind spre uniformizare și reglementare etanșă.
      Un alt aspect cu care nu pot fi de acord este acel hedonism pe care-l atribuiți exclusiv stângii ideologice. Ori exagerarea în căutarea plăcerii se întâlnește în egală măsură și la dreapta. Cumpărarea plăcerii sexuale sau motoarele supradimensionate și supraalimentate pentru bolizii exclusivisti, care dăunează clar mediului, sunt specifice susținătorilor dreptei.

      PS. In Germania există deja legi și proceduri legale pentru interzicerea unor partide încă din anii 50 ai secolului trecut. Național- Socialiștii și comuniștii germani (KPD) au fost interziși în baza acestor legi. Cei care doresc interzicerea AfD nu caută nimic nou. Iar folosirea impersonalului „se caută“ este nefericită în context, întrucât induceți astfel impresia unui demers conspirativ, ceea ce nu e cazul. SPD a declarat deschis ceea ce urmărește. Personal nu sunt de acord cu astfel de interziceri, dar legea germană permite acest demers.

      • Mulțumesc pentru observații. Prima Dumneavoastră întrebare subliniază faptul că împărțirea partidelor politice pe „direcțiile” istorice stânga-dreapta este depășită. Problema cu ideologiile este aceea că sunt foarte frumoase până când sunt puse în practică. Din momentul acela, dacă încerci să le păstrezi nealterate, intri într-o „Sackgasse”, apărând contradicțiile de care vorbiți. Doar măsurile politice pot fi clasificate ca fiind de stânga sau de dreapta. Bunăoară partidul USR din România este din punct de vedere al viziunii economice clar de dreapta (reducererea impozitelor, scăderea sarcinii fiscale, încurajarea investițiilor și a antreprenorilor, reducerea aparatului bugetar, scăderea ajutoarelor sociale, etc.), în schimb din perspectivă socială este mai curând de stânga, având probleme cu subiectele colective pe care dreapta le apără: familia și biserica.
        În privința proprietății ca moft, această expresie a fost folosită – între alții – de Ion Iliescu în anii 90, când era președintele celui mare partid politic de după Revoluție – și a rămas cel mai mare până acum. Un alt exemplu ar fi doamna Oana Bogdan – arhitectă! – fostă membră USR, actuală REPER, care susține sus și tare că omenirea ar fi mai fericită dacă proprietatea s-ar desființa. Evident că niciun partid politic nu își trece în program această măsură, pentru că nu l-ar mai vota nimeni. Dar iată că sunt oameni politici – exclusiv de stânga – care cred sincer în ideea desființării acestui drept fundamental.
        Aceeași părere o am și eu, că „centriștii” ar oferi teoretic cea mai bună protecție. De aceea am și spus în articol despre calea de mijloc că rămâne în continuare deschisă. „Centriștii” sunt cei care pot combina măsurile politice de stângă cu cele de dreapta pentru a ajunge – teoretic – la o guvernare optimă.
        Legat de interzicerea unui partid politic, au fost probleme și în privința KPD, fiind necesare diverse modificări legislative. Interzicerea KPD a fost motivată pe programul acestuia de introducere a unei dictaturi. După cum am arătat și în articol, nu sunt împotriva interzicerii unui partid sau a unei candidaturi, dar să existe un cadru legislativ obiectiv pentru aceasta. În privința AfD, cred că nici celelalte partide (CDU, BSW, Die Linke, die Grünen) nu ar vota împotriva acestui demers inițiat de SPD. Când este vorba despre eliminarea unui contracandidat, se formează cele mai neobișnuite alianțe.
        Mulțumesc încă o dată pentru citire și comentariu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Eduard Jurgen Prediger
Eduard Jurgen Prediger
Eduard Jürgen Prediger este avocat în Baroul Brașov

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro