Demonii tristeții

După prima lui carte, pe care a construit-o în jurul câtorva povestiri despre temere, anxietate și măsura lor asupra umanității (Aici locuiește frica, Humanitas, 2024), continuând să pătrundă fibra intimă a vieții cu sensibilitatea-i cunoscută, Dan-Liviu Boeriu oferă publicului un nou volum (Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare, Humanitas, 2026). Povestind întâlnirea personajului său cu demonii depresiei, sugerând despuierea de formele obișnuite ale siguranței sub presiunea adversității interiorizate, scriitorul oferă de data aceasta un text tulburător, pe alocuri sumbru, dar scris la fel de frumos și de pătrunzător ca cel de la debut.

            Am început să citesc Acvariul în tihna unei librării bine-cunoscute din centrul orașului. Calmul de a sorbi acolo o ceașcă cu ceai mi-a permis, odată cu bucuria noii lecturi, să mă distanțez pentru moment de gravitatea celor scrise de autor și să-i apreciez șoapta unduioasă a scriiturii. Incitant, alert textul lui dovedește vâna inspirației în ilustrarea minții bulversate de suferință. Revărsarea tristeții în fibra cuvintelor nu pare să reușească de îndată să te facă să uiți grozăvia tristeții, dar forța ei care lovește fără milă nu întârzie să se ridice în valuri amenințătoare. Mi-am zis că e normal ca scriitorii să arate o fragilitate ostentativă în neliniștea personajelor pe care le creează și să ia (fictiv) uneori asupra lor povara existenței acestora. „Acvariul” nu are însă nimic demonstrativ. Menținând subtilitatea diferențelor între ceea ce spune și gândește, personajul autobiografic al lui Dan-Liviu Boeriu întemeiază confesiv o interioritate proprie. El se agață cu înverșunare de urma fragilă a firescului pentru a se detașa măcar o clipă de grozăvia luptei sale cu sinele. Rezervând cititorului lungi pasaje cutremurător de aspre, din care răzbate sentimentul tragic al îndoielii și al riscului ratării – fără a fi deloc comod el ne definește pe noi, oamenii –, cartea lui Dan-Liviu Boeriu reamintește că viața și bunăstarea nu au întotdeauna la îndemână forme obișnuite de negociere sub presiunea unei asemenea amenințări.

            Atent la impresii și imagini sufletești, scriitorul nu face un recurs explicit înspre universul credinței. Într-un fel e de înțeles că nici măcar religia nu poate fi o poliță de asigurare în fața confruntării cu zădărnicia, dar a trăi în conștiința ajutorului din afara noastră – a presupune Cerul! – înseamnă să admitem că nu trecem niciodată în zadar prin plângere și amenințare. Cu dorința de a ținti acel ceva indefinit care să-l asigure de țărmul unei izbânzi posibile, dezvăluind fragilitatea sufletului încercat, Dan-Liviu Boeriu se simte chemat să trăiască actul adversității minții sale. Și îi țese în „Acvariul” o intrigă literară nemaipomenită, pe măsura strigătului său mut care-l consumă. Consemnând tristeții iraționale dimensiunea extremă a tragicului ei – acel univers dureros paradoxal până la lirism, care îl face pe om să pară una cu abisul suferinței –, volumul lui Dan-Liviu Boeriu este, tocmai de aceea, unul cu adevărat reușit.

            Undeva, într-una din cărțile sale, Gabriel Liiceanu spune, de pildă, că nu s-a lăsat îmbătat de rezultatele scrisului său: „M-am îndoit necontenit de ele (cărți) pentru că știu că ele singure nu pot întruni consensul [faptei bune] … în jurul unei cărți nu se poate convoca evidența”. Îmi imaginez că, în așteptarea ecourilor cărții, autorul „Acvariului” își va interioriza și mai mult misiunea ca vocație a scrisului. Ilustrând surpriza fatalității pe care o aduce cu sine adversitatea extremă a sufletului uman, Dan-Liviu Boeriu reușește prin noua sa carte să traseze frontierele libertății compasiunii. Demonstrând prezența suferindă a legăturii cu cei apropiați a personajului despuiat de-acum de futilități și ceremonial, textul Acvariului este semnul fragilității extreme a sinelui muncit de mâna tartarului. Un text care întrezărește timid, totodată, îndepărtata zare în vederea tămăduirii sub chemarea răscumpărătoare a scrisului.

            În lumea noastră întoarsă pe dos, frecventând mai curând locurile unde ne simțim în siguranță, riscăm adeseori să imaginăm bunăstarea sau confortul interior ca pe o stare aseptică. Cum ținem morțiș să avem întotdeauna deznodăminte memorabile, părem convinși că „adevărurile” noastre se cred adevărate de la sine. Cartea lui Dan-Liviu Boeriu nu pare să uite că „onestitatea e mai importantă decât capacitatea de a seduce, iar caracterul intim mai de preț decât personalitatea”. Ca să învățăm a trăi în preajma celorlalți, coborârea în infernul nimicniciei s-ar putea să nu mai fie, așadar, sub completa domniei a tenebrelor lipsite de speranță. Unele lucruri nu se văd decât prin ochi spălați de lacrimi. Păstrând tușa indelebilă a ceea ce ne cotropește și ne tulbură, dar care oferă, în același timp, gustul refugiului portului sigur, dincolo de valurile provocate de demonii dezolării, cred că lectura Acvariului ne câștigă un dram de umanitate.