Despre ă, e, i, î, pă, dă, ăăă

Inițial am scris un titlu mult mai frumos. Simandicos chiar. Și-anume: Scrisul transformă vorbitul, iar vorbirea sufletul, gândul. Nu numai fain, dar și clar ca cristalul, da? Ia mai vedeți, rostiți și-auziți o dată:  S c r i s u l   t r a n s f o r m ă   v o r b i t u l,  i a r   v o r b i r e a   s u f l e t u l,  g â n d u l. Acuma faceți o mică pauză (pentru masticat reverberația vorbelor, efectul lor rezonant). Vedeți cer senin și norișori albi?… Ochei, atunci revenim. Căci după ce-am stabilit respectivul titlu, am zis hai să fiu mai puțin diafan sau poetic, că și-așa politehniștii activi, pensionarii acriți, doctorii-n filo și lingviștii jandarmi citesc doar în căutare de informații brute, chițibușuri, erori de-mpușcat, confirmări de idei/fixuri proprii, iute zicând ietetee, iar avem de-a face cu sentimentalisme de amatori, respectiv aș mă leși? sau haide fleoșc! Și ori răi ori duși se fac. Așa că rescriind ceva simplist, hâtru, curios sau bizar, poate am și eu parte de-olecuță de atenție propriuzisă. Deci, ce-o fi să fie, cum bate-m-o dumnezeu să mă bată… încep, totuși.

Se știe bine: în pofida idealului sau pretinsului țel fonetic al scrierilor, înafara ideogramelor sino-japoneze nicio altă scriere nu e cu adevărat fonetică, lăsând în baza tradiției orale majoritatea sonurilor și zgomotelor (oricum reduse-n scris la un număr foarte limitat de semne și silabe). Toată lumea, deși în grade diferite, scrie-ntr-un fel și pronunță în altul, fiecare conferind altă valoare acustică multora dintre aceleași unități alfabetare. Vezi bietele litere latine, aparent simple ca ziuna-n amiaza mare. Cine i-a pus pe englezi să-i zică lui a, ei, iar lui e, i? Sau să le folosească-n asemena răsturnări fonante care ne scandalizează pe noi… Dar vezi-le ajunse de speriat (diacritic) pentru vietnameză și-alte limbi și dialecte orientale. (Care de-altminteri poate că s-ar fi putut simți mai confortabil în haina propriilor scrieri arhaice sau tradiționale – mai mult sau mai puțin tamile ori sanscrite, de nu chiar runice sau cuneiforme.)

Habar n-avem cum vorbeau înaintașii, strămoșii, iar asta nu negreșit fiindcă nu foloseau scrisul, dovada „palpabilă”. Latinii scriau binemersi, dar ia priviți cu câtă varietate de carnaval le pronunță presupusa limbă absolut fitecine, adică fiecare conform calapoadelor fonetic-fonatorii sau acustic-auditive cu care-l deprinde pronunția limbii proprii actuale. Scrisul nu garantează vorbitul, adică fonologia, adevărul-adevărat care e acela fonetic. Doar îi oferă repere. Auziți ce schimonoseli ridicole constituie formulele de așazisă magie și vrăjitorie, extrase de occidentali din cea mai vulgată medieval scrisă, vândute copiilor în toate scenariile fanteziste ori SeFiste care cotropesc literatura și mai ales filmografia contemporană. Abracadabrisme sau pekinezisme bune doar ca exerciții de strecing al corzilor vocale, de întortochiere a mușchilor linguali prin guriță, în diversele urechi ale etniilor și națiunilor europene și transeuropene ele producând doar ceva sunând panaramic. Niciunde/nicicând dogma fidelității de rostire și a reproducerii sacramentale (gen mantre sau vechi texte sfinte) nu e mai demolată și ridiculizată ca-n asemenea nenumărabile și pretențioase exemple.

Însă nici post- sau neo-latinii (romanicii în genere) nu suntem mult departe de abscons, de nu chiar de-absurd, căci citim/pronunțăm doar convențional, cum putem considera (sau ne-au impus magiștrii) c-ar fi de cuviință. În România școlile clasiciste se ceartă pe interșanjabilii „u” și „v”, dacă sunt de pronunțat exact cum îi vedem scriși, ori oarecum într-un singur fel aproape oricând. Pe lângă acestea, q fiind un fel de c dubios. Vezi bietele vocabule „que/qui” (sunând un picuț ca-n franțuză) ori pronunțate „cve/cvi” (ca niciunde, mai exact ca-n lectura română). De-altminteri, ambiguitatea dintre u/v în vorbire este alimentată de scriere, căci transcrierile multiple au ajuns derutante prin confuza sau aleatoarea insertare a celor două litere și foneme. În interbelic, relatinizarea românei prin franceză încă-i făcea pe unii să scrie frequentare, până să se alunge definitiv q-ul (chiar și inserția sa în aflabet, între cursivii P/R, e un pic bizară), generalizându-se opțiunea „cv”. Însă aici povestim mai degrabă (și mai interesant) despre vocale. Căci în lunga perioadă de tranziție alfabetică a românilor din veacul 19 nu puține vocale s-au modificat (până la mutant/transmutant) – vezi măcar povestea, scrisul și tiparul multidecenal al lui e cu brevă/căciulă, propus/presupus a se pronunța ă (scris drept e poate părând un pic mai latinist, drept ă probabil mai slavofil). După cum și mulți insistă că elinul igrec (y) va fi fost și musai trebuie spus ü, chiar dacă alții nu-și fac scrupule să-i zică i (dinspre scurt/simplu/moale spre lung/țepos/accentuat/ascuțit), ținând cont de dumnealui doar în sensuri teoretic-ortografice și paragramaticale. Iar când îl vezi pe bietul igrec lipit, în varii limbi moderne (fără de nicio filiație cu moștenirea greco-latină), nu doar de varii consoane ci mai ales de i-ul nostru cel de toate zilele, iar apoi devenind rusofon u sau î…

În 1921, cu câteva decenii în urma românilor, filologii otomani s-au contorsionat ca-n arabescuri ca să afle corespondențe simple și onorabile pentru translatarea limbii lor din grafia arabă în alfabet latin. S-au uitat, sau mai degrabă ba, la istoria bâlbelor ortografice suportate stoic de români, s-au inspirat un pic sau dimpotrivă din alfabetul latin însă plin de diacritice originale al slavilor polonezi, le-a păsat și mai puțin de cum scriau maghiarii limba lor fino-ugrică cu litere latine, fapt e că le-au evitat pe mai toate, inventând grafeme ca mai simplul ac de i (cu și fără punct ori coif circumflex) pentru ce zicem noi i respectiv î, ca etimologicul ori mai degrabă inefabilul g cu ascuțișul numit tehnic caron, oricum ceva inexistent/inaudibil în pronunția turcăi moderne. Iar din „c” (pe care în combinații fără de i sau e tot drept cî îl pronunțăm noi), ei l-au făcut simplu ce, drept cî păstrându-l fără echivoc pe kapa. (Pe care, înafară de „rațiunea” care face din orice sistem un ghiveci sau bazar, chiar nu pot pricepe de ce-i musai să-l notăm, când îl proclamăm ca literă/semn, cu doi de p. Sigur, explicația evocă sau scuză fidelitatea față de elină (o „fidelitate” naturală, proprie locutorului genuin, sau doar impusă de grămătici?), când pe tot ce ne vine din surse mai antipatice, precum maghiara și turco-araba, nicidecum nu le-am scrie conform etimonilor și grafiilor originare. Noroc că cel mai drag le e românilor să zică „kî de la kilogram”, sunând copilăros, zglobiu și vesel, așadar apetisant, față de prețiosul ka-pî-pî-a.) În ultimă instanță, ideea e că prețul modernizării alimentate și de varii vanități nu e lipsit de mărunte confuzii, ambiguități, amalgamuri și contradicții, cel mai interesant fiind însă că nu-i lipsit nici de pagube-n glăsuiri, auziri, simțiri, senzații, cugetare, spirit.

Revenind însă la i, merită observat că nouă românilor parcă ni s-a pus și o pată pe i (făcând din „a pune punctul pe i” un diferențial specific). Pată pe care-aș numi-o de hedonism excesiv (de nu chiar erotism). Căci abuzăm de biata iotă de i de maniere meritând ceva mai multă autoanaliză și mărturisire. O dată, nu doar că-l fluturăm excesiv în interjecții internaționale și naționale (gen iuiuiu/uiuiu, aiaiai, aiii, vai-vai-vaiii, respectiv yoy/ioi/jaj). Îl avem propriuzis, ca „i” solo sau pur, dublat și triplat pentru declinări plurale, dar și pitit în numeroase ocurențe/uzitări a lui „e”. Adică în gură și-n urechi avem mai mult i decât e. De pildă, chiar dacă graiul moldovenesc era și rămâne cel mai înmuiat și plin de iiuri (pe vremea slovelor slavonești apăreau o groază de iiuri duble, nu doar ca terminații/sufixe ci chiar în mijloc de termeni), totuși și locutorii săi de până-n veacul 20 se jenau și scriau excesiv cu e (băet/băetan), deci chiar și când n-ar fi fost nevoie, caz ori autorizare dinspre București. Din târgul inițial al Eșilor, apoi al Ieșilor, orice e a dispărut total, astăzi fără de I mare la cap și i mic la coadă metropola Moldovei fiind de nemaiînchipuit. (Efectiv nu s-ar mai putea trăi-ntrânsa!) Iar până la demolarea din 1977 a Bisericii Enei bucureștenii îi ziceau a Ienii. Dar nu numai genitivul a fost epurat de dublul i. Cum ziceam, la transliterarea semnelor slavone (cele ce notau clar câte 2 bucăți de i chiar și pentru alte declinări) alfabetul latin a menținut o vreme dublarea grafică a i-ului, zicând/scriind „dorinții” și „existenții”, așadar continuând a da pe față, cinstit, preferința pronunțiativă. Totuși, în cele din urmă s-a procedat la înmuierea genitivului prin substituirea unui i cu e, iar pentru alte cazuri impunându-se prin cutumă emisia unui i accentuat, lung sau dublu, însă grafiindu-se numai cu unul singur. În schimb, preamult e nu a picat bine.

Dacă până-n interbelic se mai zicea și scria „femenin”, „trăește”, „practicelor”, „pioner”, procesul a devenit invers, ori substituind e-ul numai cu i, ori adăugându-i unul. Iotacizând și diftongând tot într-o veselie, chiar și-n este se face-auzit mai mult ieste, iar în abrevierea verbului drept e, micul i (solo ori ca îi) sunt fizicalmente lungi. Eu este întotdeauna emis și-auzit ieu, ea este ia, ele e iele, genitivul „al ei” este al iei. Deși zicem clar că „agreăm” sau „creăm”, când pică și câte-un zet în farfurioara guriței degeaba băgăm în scris câte 2 de e (agreez/agreează, creez/creează) că tot câte-un i ghidușel se insinuează microauditiv, ajungând chiar să se audă din plin când rostim alte variații din aceeași/aceiași familie (da, forma secundă e teoretic doar pentru plural, dar iată că ia ființă sonică și când ne referim la singular), astfel forțând pe cei mai deschiși la minte și mai puțin dispuși să se supună rigidelor forme impuse să scrie onest: creiez/creiază, agreiez/agreiază (la alte conjugări dublul e devenind și mai inadecvat sau absurd). Ni se zice că diftongarea ie ar fi treabă slavono-bulgărească. Dar chiar nu contează; istoria nu explică biofiziologia și cu-atât neurofiziologia activă, deoarece (repet) aici e vorba de „afect”, de ludic și lubric sau libido, senzații/trăiri experimentabile în timp real.

Și-n plus, moldovenii nu fuseseră călcați prea tare la inimioară direct de către bulgari, aceeași slavonească eclesială și birocratică ca-n Muntenia o cultivau și ei, cu toate astea poporul lor n-a renunțat la i-urile excesive nici până astăzi. Deși pe mulți îi vedem la catedre și-n televizoare vorbind ca la București, în casele lor, în familii, ca și în toată diaspora, revin spontan la cea mai nonșalantă limbă ionizată a bunicilor (care i-au crescut și i-au făcut oameni), băgând cu toptanul i-uri înainte și-n loc de e, dublând ii-urile oriunde se poate și cu-orice prilej, de nu taman amintindu-ne cel puțin sugerându-ne dulșili sonorități ale moldovineștii die iev mediu.

Altminteri toți îl avem pe i scurt/demivocalic și iute, însă și lung/prelung și-ascuțit, repetat nu doar pentru vocabula sa-n sine, ci chiar și-ntr-un substantiv atât de cast și iubit precum cel al cămășii zise iie/iia/iiei, iii, iile, iiiei, iiilor. Voluptate pe care-o găsesc total ascunsă ipocrit sub tembela și antifonetica forma ie, ia (pronunțat i-e/i-a însă scris c-un singur i), care încă apare prin lucrările unor folcloriști ce se vor respectabili, cu toate că asemenea grafii ar merita lăsate pentru regionalismul „(i)e” (de la este), ca și pentru verbul a lua, nicidecum ucigând fonetica autentică de dragul unei scrieri/ortografii mai degrabă agramate (cea cu-n singur i).

Scuzați-mi redundanța pe care-o comit, resubliniind ce mi se pare de bătaie psihosemantică mai adâncă. Și-anume că, am zis deja, am făcut mare sculă din i, permițându-i să-l înlocuiescă fără jenă pe e (nu numai de la este, ci și de la orice feminitate, gen femeie, cândva terminat „obligatoriu” cu 2 de e; ori în Andreea, unde din 2 de e scriși pe-al 2lea îl facem i). Însă nu-l permitem pe ardelenescul îi (în loc de e/este), fiindcă avem o râcă pe î. Deși altimnteri ne place să ne jucăm grafic cu el (când din i, când din a), dacă putem totuși îl dezavuăm, marginalizăm, excludem.

Că tot pomenisem mai înainte de cî și ce, este interesantă toleranța jandarmeriei filologico-lingvistice față de dubla enunție/pronunție a tuturor consoanelor. Căci declamăm alfabetul spunând când bî când be, unii cî, alții ce, și tot așa: dî/de, gî/ge și ghe, haș dar niciodată he; apoi procedând la interesanta inversiune a poziției vocalei de sprijin, când și când, adică la mutarea ei înainte sau după consoană: lî/el, mî/em, nî/en, pî/pe, deși ne-am putea întreba de ce sau cum de nu zicem niciodată gî/eg sau haș/eh, nici lî/le, mî/me, nî/ne. Spunem rî/er, sî/es, tî/te, niciodată rî/re, sî/se, tî/et, doar la „ș” și „ț” zicând șî respectiv țî și nu eș ori eț. Pentru q avem numai qiu, iar pentru „ygrec” n-am inventat un alt fonem identificator (original), cu toate că românirea prin eliminarea slavonismelor și grecismelor din limbă și alfabet a fost doctrină filologică preț de cel puțin un secol. Iar prin finalul dubluvî/dubluve am revenit la confuzia latinei grafii cu u ca ve și ve ca u, noi păstrând/optând pentru (dublu) vî/ve acolo unde anglofonii zic dublu u (dabăl-iu). Pe scurt: am putea pronunța-n fel și chip, multe și mărunte, pentru aproape orice. Alegem variantele care ne plac (gâdilă la urechi) „mai mult”, pentru că asta e tradiția (fericită sau ba, însă singura) în care ne-au introdus familia și școala, pentru că am ajuns și noi să considerăm dogmatic că lucrurile „așa sunt, tre să fie și n-au cum fi altfel”.

Deținem o varză, bâlci ori bazar de pluralitate, diversitate sau bogăție fonetico-pronunțiativă, care trădează o dependență a urechii românești față de experimentele diferitelor vârste biografice și geoculturi, dependență față de varietăți și regionalisme fonologice la care vorbirea nu vrea să renunțe tocmai fiindcă dependența față de fonic (fonetic/fonologic) i-a devenit natură. E o varietate tipică vârstei oricărei copilării, în care omul se joacă cu sunete naturale, cu vocale și consoane ale vorbirii, variindu-le fără să decidă asupra unei singure variante de modulare. Și pe lângă orice explicații tehniciste ori sofisme entimologizante ar putea livra lingviștii, haideți să estimăm și să știm că la mijlocul, mai exact la originea și tototdată scopul acestor varietăți contradictorii stau și selectivități care țin de acusticul pre- sau proto-muzical, țin de irațional, de strictul afectiv. Numai că toate lucrurile acestea, ca forme fizic-pronunțabile și audibile, vor dispărea automat dacă ne învățăm să nu rostim litere pentru nume, abrevieri și acronime, ci – după modelul polițiștilor și al americanilor – să înșiruim nume proprii sau lucruri din care oricine înțelege că trebuie să rețină doar primul fonem-literă. La concret: atunci când, cel mai probabil pe telefon sau la un interviu, în loc de Costel vom dicta/pronunța dezlegând acronimic: Cosma-Orban-Stan-Tutun (sau Tanga)-Elena-Lenuța.

Habar n-avem cum se pronunța vlaha, valaha, munteneasca, olteneasca, moroșăneasca, mocăneasca, ungureneasca/ardeleana sau moldoveneasca rumânilor din primul ev mediu; și nici măcar din cel mediu-întârziat, respectiv târziu de-a binelea. Și care din aceste populații se numeau (dacă se numeau) singure rumâni, care români (etc). Sau când și câți au convenit clar să nu-și mai zică de-un fel sau altul, ci numai cum am ajuns a ne zice azi. În realitate doar regionalismele, pe-acolo pe unde le-a mai apucat fonograful și magnetofonul, mai putând da o seamă documentară, fără cusur, despre portretul adevărat și detaliat al limbii vorbite. Fonograf, radio, disc, film și magnetograf, însă nu prin intermediul cântecelor, primele și predilect înregistrate, căci în timpul cântării limba iarăși prinde alte accente, gramatici și mai ales alte fonetici. Oricum, odată cu abandonarea lentă a kirilicelor și trecerea la literele latine (în Transilvania, prin catolici, protestanți și grecocatolici, învățarea de către români a scrisului s-a făcut direct în alfabet latin), ortografia va fi impus și convenția semnelor/grafemelor convenționale/„artificiale”, mai devreme sau mai târziu influențând inclusiv sacadarea ori alipirea/dezlipirea de lexeme și/sau silabe, unificarea și decolorarea vocalelor, tot felul de foneme, articulații, sufixe, plus ligații pronunțiative fie pierzându-se, transformându-se, fie făcând loc altora, insinuate. Așa de pildă nimeni nu știe care era în realitate numele de familie al genialului B.P. Hașdeu, nu doar fiindcă avem bifate mai multe variante de scriere (Hasdeu/Hașdeu/Hașdău, Hâșdeu/Hâșdău, Hâjdeu/Hâjdău). Fixe-i rămân doar H și d, a-ul apare și ca â, ș-ul și drept s sau j, iar e apare și ca e căciulat sau ă, de niciuna neputând fi siguri că-i va fi acoperit și pronunția preferată sau comună, la vremea-i. Așadar, o concordanță relativ sigură și constantă avem doar de vreo 100 (și foarte puțini) ani. Dar oscilația dintre e („curat” sau grafiat cândva cu căciuliță) și ă-ul ă este foarte ciudată, continuând în pofida oricărei teorii sau grafii. Unii chiar zic și că zău, nicidecum zeu, așadar Dumnezău sau doar Dumn(i)ezo, ar fi „trebuit” ori ar fi fost „natural” noi să zicem. Orice-ar fi, tre să recunoaștem că unul din multele păcate săvârșite de neamul românesc se referă la ce-am făcut/pățit în gură și limbă cu e și ă. Nerecunoscut deci neiertat, habar n-avem ce tragem de pe urma sa. Un fleac, un nimic, ceva minuscul, un țânțar nevrednic de niciun armăsar? Dar stați așa, că n-am terminat. Măruntele noastre abuzuri sau anestezii inconștient suicidare au curs și continuă, înmulțindu-se pe-un povârniș de avalanșă care habar n-avem cum și-unde sfârși-va. Saga semnelor grafice și a sunetelor (mai ales a vocalelor) este saga minții și a manevrelor disciplinare, de peste ispitele sau preferințele noastre iraționale.

Pe de o parte, grămăticii filo au declarat incorecte tot felul de regionalisme. Vezi prepoziția dupe, care la începutul secolului 20 încă era ortografic admisă, publicabilă/tipăribilă, deci unanim acceptată, ulterior dispărând din orice scris/tipărit, totuși supraviețuind și astăzi (vie și nevătămată) în vernaculara spontană din Muntenia și Oltenia. Pentru e-ul ca grafie/literă, variantă sau origine (?!) a ă-ului simptomatică fiind și persistența până-n zilele actuale a singularului țigare, față de mai familiara, generalizata țigară. (În „Secolul 20” 4/1973 tocmai am dat întâmplător peste acuzativul țigarea.) Pentru ce Eminescu scrisese strein/streinătate am retranscris străin/străinătate. Nici chiar de Imnul Național nu ne-a fost rușine, transformând incorectul cuvânt originar „soarte” în corectul „soartă”. Doar pe criticul V. Streinu nu l-am făcut Străinu (numele originar, deși-n cazul respectiv era pseudonim, rămânând cu e până azi). Reamintesc: vreme de câteva decenii dinspre finele veacului 19 tot felul de filologi pendulaseră între scrierea lui ă ca atare, ori ca e cu brevă/căciulă. Dupe a fost marginalizat/interzis prin campanii școlare și în pofida faptului că limba de București și literatura munteană au fost cele impuse de către intelectualii politici drept standard pentru ce „trebuie” să însemne limbă unită, (h)omogenă, de vorbit și scris la scara întregului popor. Dar probabil că „după” se pronunța deja cu mai mare majoritate statistică în Moldova și Ardealul istoric, așa că moldovenilor și ardelenilor li s-a indus renunțarea la nenumăratele lor pronunții și regionalisme „exotice”, de influență alogenă sau cel puțin antipatică, făcându-li-se și hatârul respectivei mărunte concesii non-muntenești. (Pentru „certitudini” a se consulta atât de ignoratele Atlasuri lingvistice, care, mai ales chestionate alternativ și interpretate neconformist, pot crea un tablou mult mai interesant și spectaculos al transformărilor, pagubelor și invențiilor operate-n limbă mai mult sau mai puțin natural sau forțat, artificial sau sofistic, util sau futil.)

Interesant e și că limba istorică, vie, a prelucrat originarul latin și păstrează formele om (nu hom), omogen și omolog (nu homogen sau homolog), cu toate că pentru unele terminologii științifice moderne sau neologice păstrăm forma homo (homocron, homocrom, homotetic, homocentric, homoerotic, homosexual). Autohtonizarea și românizarea lui etero- a fost intensă în interbelic, azi întâlnind predominant forma scrisă și pronunțată hetero-. Așa că deși zicem omonim (nu homonim), pentru perechea sa ținem a zice heteronim (mai puțin eteronim).

Pe scurt: dragile noastre de vocale și semivocale, sensibilele și hipersensibilele sonuri pe care, când cântăm, ne așternem și ne-adăstăm toată muzica de suflet, toate melismele de spirit, tot ce-i glas și comunicare a ce-i mai profund și, respectiv, înalt, iată că atât în vorbirea curentă (rectotonă/nemuzicală) cât și în scris, sunt cele mai fragile și ușor de-nșelat, de schimbat/preschimbat, chiar mai indiferent sau nemilos decât hainele vechi sau banii. E-ul se-ascunde pe unde poate, ă-ul se refugiază pe-unde n-ar părea logic sau estetic. Recuperat de lăutari drept completare și-acoperire a multelor sunete proprii muzicii din cântare, î/â/î-ul melismatic, dar mai ales acela de terminat, completat sau alungit versul, a fost alungat în ultimele 7 decenii de către români, ca și cum ar fi un alogen amendabil, un lest prea pregnant al identității muzicale rrome. Într-adevăr, î-ul muzical este oarecum rrom, deoarece e foarte posibil să provină, prin turca otomană, din araba coranică/islamică, în care cântarea sacră, care exploatează la extrem melismarea prelungă până și pe consoane (mai ales pe așazisele mute m și n), se aud ca un khî/mî/nî prelung și alambicat, de impact psihic magnetizant. Atât pe românii moderni și șovini, cât și pe cei cu studii muzicale clasice (așadar de fixație mentală italo-germană) așa ceva îi sâcâie-n ureche. Asta face că pe î-ul de rezonat în final de vocabulă îl abandonăm, evităm, interzicem. Și observând că românii preferă să-și lungească ori termine șirurile poetice cântate cu u-uri sau ă-uri, încep și lăutarii tot mai mult să scurteze sau evite pe rromul (de fapt ex-arabicul) îfinal. Cât despre î-ul intrasilabilc, de interior lexical (după d, h, m, z ori alte consoane), pe acela îl lăsăm în grija patrimoniilor de paradă și fală al doinelor/horilor neaoș țărănești.

Dacă pe parcursul unei sute de ani am generalizat pe ă, iar după ce l-am exploatat pe î am purces la a-l limita (doar grafic, jucându-ne copilărește și propagandistic cu acesta din urmă – vezi tribulațiile î-ului din i și â-ului din a), iată că astăzi, odată cu tot mai avansata, generalizabila scriere fără diacritice, ă-ul se diluează în sau se reduce la banalul a. Î e totuna cu i. Iar șîul și țâul fără virguliță trec în es și te neobservate. Căci mai mult citim decât vorbim, iar în respectivele procese neuronale nu mai e nevoie de intervenția emoțiilor, a nuanțelor emotive. Golindu-ne de sonuri, ne dezbărăm de identitar abisal, de rezonanța vibrațiilor care-s și bio-somato-fizice și afective, nicidecum doar istorice, etimologice, raționale, ideologice, teoretice.

„Biruința scrisului” (cum clama cu mândrie o carte din 1965, de P.P. Panaitescu, pentru mulți încă actuală), are și minusurile sale, permițând pagube și erori. Ce-a fost în secolul 19 a fost (și se va tot vorbi); ce turbulente „căutări de sine” au chinuit limba și gândul în veacul 20… poate ne vom dumiri; iar ce va fi-n secolul 21… zeii cu mila!

Toți românii occidentalizați s-au resemnat să accepte scrierea numelor lor în latina originară, așa simplă sau necomplicată de către latinii/romanicii sau celticii occidentali, așadar să li se pronunțe numele sau alte cuvinte românești fără acustica/fonologia sugerată de diacritice. Internaționalizarea prin scris, plus comunicarea online și dactilografierea rapidă, iarăși favorizând ignorarea acestor semne sonice particularizante, de concret și uzanță (adică de acustică pronunțiativ-receptivă). Vrem nu vrem, româna se va simplifica, se va debarasa de detalii precum diacriticile, scrierea mai distanțată față de pronunție (și implicit o pronunție care nu mai e sugerată și susținută prin scrisul învechit), dintr-un actual când-și-când accidental azi deprinzând în viitor șanse și prinzând curaj pentru extensie/prelungire, generalizare, permanentizare. Scrisul astfel simplificat va modifica și limbajul vorbit, materia invizibilă a sunetului care generează emoție călătorind dinspre gură-n urechi și minte întru comunicare reală fără de semn/semnal grafic. Dar e posibil ca pronunțarea fonetismelor tradiționale, încet, să dispară. Asta neînsemnând negreșit că limba și limbajul nu se vor chema tot române, urmașilor nepăsându-le deloc și nefăcând nicio tragedie din respectivele transformări, așa cum nici pe noi nu ne freacă grija evoluțiilor și involuțiilor trecute, pe care nu le cunoaștem ci doar vag le bănuim/postulăm.

În concluzie ori consecință, iată că v-am prezentat aici (iar dvs. ați pierdut vremea citind) o problemă… care nu există.

Scriind și recitind, mă gândesc totuși că gestul de recunoaștere a unei chestiuni ca fiind inconsistentă iar a lecturii dvs. ca potențial inutilă ar putea pica prost. Stânjenitor pentru unii/alții, care pragmatici fiind realizează brusc că nu vor fi rămas cu nicio mare brânză-n memorii sau inimă, iar la o adică n-ar avea subiect de conversație cu soție/copilași sau cu pereți/banca parcului. Drept pentru care mă simt un pic vinovat, gândindu-mă la vreo compensație. Iată de ce, după o clipă de reflecție, mă decid să adaug măcar înc-un paragraf–două, prin care să-ncerc a deschide sau relansa un subiect ceva mai agreabil sau popular. Deci continui sau reiau.

Scrisul modifică nu doar limba, ci și inima, sufletul, sinele, eul

Însă despre abordarea și avansul acesta: așteaptă de vezi și episodul următor.