Despre „diaspora electorală”. Puțină aritmetică și fantezie

            Să nu uităm că în seara turului II al alegerilor prezidențiale, toți am stat cu ochii pe circumscripția nr. 43, „diaspora”, unii temându-se, iar alții sperând că rezultatul de acolo va da peste cap rezultatul național! N-a fost așa. Chiar dacă a ieșit pe locul al II-lea în străinătate, un candidat și-a păstrat locul I la nivel general. Indiferent de variantă, n-ar fi fost nimic nefiresc, de vreme ce legea spune că la Sidney, Paris, Buenos Aires cetățenii români au drept de vot la fel ca la Botoșani, București, Baia Mare.

            Oricât ar suna de ciudat, alegerile prezidențiale sunt monotone. Nu emoțional, ci matematic! Fără prețiozități, asta înseamnă: cu cât mai multe voturi pentru un competitor, cu atât mai bine pentru el, măcar simbolic! Nu e întru totul valabil și pentru alegerile parlamentare din România. Știu, a vorbi despre asta acum le sună unora a „țara arde și baba se piaptănă”, dar eu cred că se potrivește mai bine cu „a-ți face iarna car și vara, sanie”. Alegeri parlamentare la termen am avea abia la finalul lui 2028. Nu vorbesc despre posibilitatea anticipatelor pentru a nu-mi ridica lumea în cap. Oricum, dacă vrem într-adevăr „schimbare” de „sistem”, trebuie să începem o dezbatere privind reforma electorală – condiție insuficientă, dar necesară. În continuare, mă voi referi la un singur aspect, cel al diferențelor dintre procentele de voturi și cele de mandate obținute.

            Știm că alocarea mandatelor parlamentare se face în două etape (plus o a treia, de repartizare teritorială, care nu mă interesează acum): mai întâi în fiecare din cele 43 de circumscripții, pe bază de coeficient (număr de voturi / număr de mandate); apoi, voturile de neutilizate și mandatele nealocate din fiecare circumscripție sunt însumate la nivel național, aplicându-li-se metoda d’Hondt (https://icon.cat/util/elections).

            Prima etapă conține germenii problemei: în ansamblu, unii competitori electorali – le voi zice, generic, partide – pot fi avantajați, iar alții, dezavantajați. Mai mult, un partid cu mai puține voturi poate obține mai multe mandate decât altul cu mai multe voturi. Și mai mult, primul partid ca număr de voturi poate fi al doilea ca număr de mandate și, evident, invers. Aceste situații pot apărea la orice alegeri parlamentare desfășurate în mai multe circumscripții, pentru că circumscripțiile nu pot fi decupate perfect ca număr de votanți și pentru că participarea variază, mai mult sau mai puțin, de la o circumscripție la alta. Cu cât diferențele de „normă de reprezentare” și/sau de participare sunt mai mari (din ele rezultând diferențele dintre „coeficienții electorali”), cu atât astfel de „anomalii” sunt mai probabile. La noi, ele ar fi posibile și dacă s-ar aplica strict regula de un deputat la 73.000 de locuitori și la ceea ce depășește jumătate din acest număr, respectiv un senator la 168.000 și ceea ce depășește jumătatea – cu condiția de minim 4 deputați și 2 senatori pe circumscripție. Cum nu se aplică strict, riscurile sunt și mai mari. Trebuie însă observat că, dacă am reduce sistemul la prima etapă, un vot în plus pentru un partid ar putea să nu îl ajute, dar, în niciun caz, nu l-ar trage în jos.

            „Nefirescul” matematic vine odată cu etapa a doua, care însumează resturile de voturi și de mandate din toate cele 43 de circumscripții și operează alt calcul, după altă formulă. Deci, alocă mandate după un alt coeficient, unic, diferit de cei 43 din circumscripții și, de regulă, mai mic decât media acestora. Ne dăm seama că alocarea mandatelor nu e străină de… rentabilitate! Pentru partide e bine să câștige mandate acolo unde coeficientul e mai mic. Dacă, în etapa I, un coeficient de circumscripție e sub coeficientul național din etapa a II-a, scopul trebuie să fie obținerea directă a cât mai multor mandate din prima. Dacă e peste, scopul trebuie să fie, din contră, păstrarea unor resturi cât mai mari, cu care se pot obține mai multe mandate în etapa a II-a. În acest caz, un vot în plus poate trage în jos rezultatul general al unui partid: îl ajută să atingă coeficientul de circumscripție, deci să câștige din prima un mandat, dar îl lasă cu resturi puține la etapa națională, unde ar fi putut câștiga mai multe mandate.

            Circumscripția nr. 43, a românilor din străinătate, reprezintă marea problemă. La crearea sa, în 2008, a avut de departe cel mai mic număr de votanți și, deci, cei mai mici coeficienți, atât la Camera Deputaților (puțin peste 5.000, la o medie de aproape 20.000), cât și la Senat (puțin peste 10.000, la o medie de aproape 47.000). A fost determinantă în răsturnarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 2008: faptul că PDL a obținut, din prima, în străinătate, 2 deputați (din 4) și 1 senator (din 2), la „preț redus”, a făcut ca el să aibă cel mai mare număr de parlamentari, deși, în total, a avut voturi mai puține decât PSD (nicio altă prevedere din legea electorală de atunci nu a contat în această întâmplare).

            Între timp, participarea în „diaspora” a crescut enorm, ea ajungând circumscripția electorală cu, de departe, cei mai mulți votanți. Numărul său de mandate a rămas însă același: 4 deputați și 2 senatori. Așa se face că, la alegerile parlamentare din 2024, a avut: la Cameră, un coeficient de 165.557, la o medie de 27.086 și o mediană de 23.572; la Senat, un coeficient de 344.252, la o medie de 62.406 și o mediană de 54.327. Mai clar, luând cazurile extreme, în „diaspora”, pentru alegerea în etapa I a unui deputat a fost nevoie de 165.557 de voturi, iar la Vaslui, de doar 15.816. În aceste condiții, dezirabilă nu e câștigarea unui mandat în etapa I, ci „neutilizarea” cât mai multor voturi. Decât 165.557 de voturi „cheltuite” în etapa I pentru un loc, mai bine 165.556 trimise în etapa a II-a, unde, coeficientul fiind 24.842, ar „valora”, aproape 7 locuri! De altfel, contrar aparențelor, în 2024, adevărații și marii câștigători ai alegerilor de deputați din „diaspora” nu au fost partidele de pe primele locuri, AUR și USR, care au câștigat câte un loc din prima și au rămas cu resturi de 35.854, respectiv 21.903 voturi, ci SOS și POT, care, inițial nu au primit nimic, dar au intrat în etapa a II-a cu 121.763, respectiv 104.486, care le-au adus câte 4 mandate (la SOS, cu puțin ajutor din alte părți, chiar 5). Dintre acestea, câte 1 le-a fost repartizat în „diaspora”, iar restul prin diverse locuri din țară, pe unde le-au făcut loc ciudatele calcule ale etapei a III-a – despre care am spus că nu mă interesează aici. Ca fapt divers, datorită multelor voturi „neutilizate” din diaspora, SOS a ajuns să aibă câte 2 deputați (din 4) la Ialomița și Tulcea, unde PSD și PNL, cu de peste două ori mai multe voturi, au doar câte 1.

            În final, nu-mi pot reprima o fantezie. Îmi imaginez că, pe 18.05.2025, în loc de turul II al prezidențialelor, au fost alegeri de senatori și deputați. Pentru simplitate, reduc povestea la cei dintâi, care sunt mai puțini (136, față de 312 deputați). S-au confruntat doar două mari alianțe electorale, AND și AGS, ceea ce îmi simplifică socotelile. AND a strâns 6.168.642 de voturi (53,60%), iar AGS, 5.339.053 (46,40%). În prima etapă, AND a obținut 49 de mandate, rămânându-i 2.457.768 de voturi neutilizate, iar AGS, 43 de mandate, rămânându-i 1.407.184. Pe baza acestora, în etapa a II-a, cele două au mai primit 27, respectiv 16 mandate, ajungând la 76 (55,9%) și 60 (44,1%). Rezultatul nu e deloc surprinzător, știind că sisteme electorale perfect proporționale nu există și că, de regulă, formațiunea de pe primul loc este mai mult sau mai puțin avantajată.

            La alegerile senatoriale imaginare, în „diaspora”, cu un coeficient de 818.898,  AGS a luat 1 mandat (din 2), rămânând cu 94.608 de voturi neutilizate; AND nu a luat niciunul, rămânând cu toate cele 723.590 voturi neutilizate, mult mai utile în etapa a doua, unde coeficientul a fost  de sub 90.000. Dacă scoatem circumscripția cu totul din calcule (și reducem totalul de mandate la 134), AGS pierde 1 mandat în etapa întâi, dar câștigă 2 în etapa a II-a, ajungând la un total de 61; AND rămâne la fel în etapa întâi, dar pierde 3 mandate în etapa a doua. Raportul ajunge 73 la 61. Deci, contraintuitiv, eliminând locul unde AND a pierdut și AGS a câștigat, ca număr de voturi, AND pierde mandate, iar AGS câștigă.

            Mă joc și mai mult și, în loc să elimin „diaspora”, schimb pur și simplu rezultatele între ele. Cu AND câștigător (și) în străinătate, rezultatul final se modifică în dezavantajul său: câștigă un mandat în etapa I, dar, rămânând cu resturi mult mai mici, pierde 7 în etapa a II-a, ele mergând la AGS. Se încheie (doar) 70 la 66, față de 73 la 61, dacă circumscripția nu ar fi existat, și 76 la 60, dacă AND ar fi pierdut-o la aceeași diferență.

            Mă opresc și la varianta în care AND câștigă „diaspora”, dar la limită, cu doar un vot peste jumătate. În acest caz diferența în mandate se reduce și mai mult, 69 la 67, deși, repet AND are mai multe voturi decât în scenariul inițial, în care câștiga cu 76 la 60. Ajuns în acest punct în fantezia mea aritmetică, aș putea destul de ușor să aduc AND în situația în care câștigă majoritatea voturilor din țară și din „diasporă”, dar ratează majoritatea parlamentară. I-aș face rău adăugându-i niște voturi prin unele județe (chiar la Cluj, victoria sa devenind și mai strălucitoare). Sigur, aș putea să îl și ajut, transferându-i niște voturi către adversar.

            Circumscripția 43 „Diaspora” e un caz clar de malapportionment. Nu e singurul. La nivel mai redus, dar vizibil cu ochiul liber, e și județul Ilfov. Malapportionment-ul reprezintă doar una dintre problemele sistemului nostru electoral, care fac ca parlamentarii, deși rezultați din vot, să nu fie aleși. Un cetățean, când pune ștampila într-un patrulater, nu poate nici măcar bănui cum va conta votul său. Reforma electorală e o urgență!