Despre FITO -ediția 2023

Mai-iunie sunt luni bogate nu doar în premiere (unele la termen, altele în chip de recuperare a timpului pierdut), ci și în festivaluri. Celor cu o tradiție consolidată, găzduite de Teatrele din Bacău, Buzău, Baia Mare, Oradea (Teatrul Regina Maria), Sfântu Gheorghe (Teatrul Tamási Áron), Timișoara (Teatrul Maghiar Csiky Gergely) și lista își asumă riscul de a nu fi tocmai completă, adăugându-li-se altele noi, precum Zilele Teatrului “Matei Vișniec” din Suceava, un festival internațional la Turda, un altul la Suceava sau Poimâine al Teatrului Szigligeti din Oradea sau cel cu nume  pripit și aiurea englezit de la Reșița. Festivaluri ce nu se rezumă doar la o simplă și metodică recapitulare a producțiilor proprii.

Unele dintre vechile manifestări de cultură teatrală și-au schimbat numele. Uneori justificat fiindcă și-au redefinit și amplificat profilurile (Săptămâna Teatrului Scurt de la Oradea, de pildă, a devenit deja de multă vreme FITO, adică Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea), altele doar spre a da satisfacție orgoliilor noilor directori. Care au vrut să își pună și ei amprenta pe ceva. Măcar pentru o vreme. Așa, ca să se simtă mai importanți în scaunul directorial.

Ca și în anii anteriori, cei ce au scris despre ele, din păcate tot mai puțini și tot mai puțin profesionist -și aceasta în pofida faptului că e plină țara de absolvenți de Teatrologie-  au formulat direct sau subliminal două întrebări. Prima fiind la ce bun atâtea festivaluri?Am mai spus și am și scris, întrebarea în cauză e sinonimă cu la ce bun atâta cultură?. Cea de-a  doua  pornește de la observația că unul și același spectacol se află în oferta mai multor festivaluri.

Or, dacă nu e vorba despre forțarea unor profiluri, despre schimburi reciproc avantajoase între directori, schimburi de genul vin eu la tine și  tu la mine și avem așa amândoi ce scrie în rapoartele anuale de evaluare, faptul are o explicație. Mai întâi că numărul producțiilor bune, cu adevărat selecționabile, este relativ mic, în al doilea rând că un festival se face pentru public, nu pentru critici, iar publicul este în fiecare oraș cu totul altul. În plus e foarte bine dacă aceste festivaluri, pe care regretatul critic Valentin Silvestru le numea și socotea pe drept cuvânt luări de puls, găzduiesc unul și același spectacol care fie că este foarte bun, fie că arată un reviriment al instituției producătoare. Așa cum este cazul spectacolului  Eroine de la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, regizat acolo de junele, impetuosul și talentatul  Andrei Măjeri. Spectacol care a fost și la Buzău, și la Oradea, și la Baia Mare. Nu, Eroine nu este nici pe departe un spectacol perfect, nu este cel mai bun din țară, nu este nici măcar cel mai bun din palmaresul evident contradictoriu al artistului (fiindcă despre un artist e vorba, nu despre un meșteșugar), însă înseamnă un reviriment în existența  agitată, chiar chinuită a Teatrului botoșănean. Iar revirimentul este intim legat de venirea acolo a (încă) tânărului Andrei Măjeri..

Eroine a fost și la Oradea, așa cum a fost și un alt spectacol în regia aceluiași artist. E vorba despre Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, pe un text de Cosmin Stănilă, producție a Reactor de creație și experiment de la Cluj. Despre cel de-al doilea, mi-am expus la timpul potrivit opinia pe care mi-am întărit-o cu ocazia revizionării. Mi s-a părut chiar mai bun, mai viu, mai emoționant decât la prima întâlnire. Montarea rezistă în primul rând grație interpretării de excepție a actriței Kató Emöke, bine condusă de regizor. Interpreta a și primit Premiul pentru cea mai bună actriță.

Despre Eroine voi scrie mai pe larg, poate, cu o ocazie viitoare. Pentru moment, mă mulțumesc doar să observ că unor lucruri cu adevărat bune, Andrei Măjeri le-a contrapus, inexplicabil, soluții care nu mi s-au nicidecum părut conforme cu rafinamentul și atitudinea de intelectual autentic ce îi caracterizau creațiile anterioare. Cu atât mai apăsat pe cele inspirate din marile scrieri ale umanității, din marile mituri actual reformultate. Măjeri știe foarte bine ce înseamnă alternanța între eroizare și deroizare, știe să administreze scenic alternanța dintre ardere și detentă. Știe până unde poate merge cu demitizarea. De data asta a intervenit o relativizare a simțului măsurii.  Să fie vorba despre concesii făcute publicului? Să fi fost reprezentația de la Oradea nu chiar cea mai bună? Să fi intervenit oboseala pricinuită și de scrisul excesiv pe rețelele sociale, loc unde regizorul a devenit un discutabil campion al genului? Să-și fi spus cuvântul atitudinea de comisar Javert descalificant adoptată de același regizor  sau să fie la mijloc o automulțumire prematur instalată?  Oricum, în contextual ediției recent încheiate a Festivalului orădean, Andrei Măjeri a binemeritat premiul. Să-i fie de folos! Și pentru suflet, și pentru minte. Pentru minte îndeosebi.

FITO a avut o secțiune competitivă în care s-au putut vedea producții ce se înscriu în genul teatrului scurt. S-a revenit la prevederea regulamentară în conformitate cu care scurt înseamnă un spectacol ce durează maximum 90 de minute. Renunțându-se astfel la aberația impusă de vechea, neprofesionista și agresiva conducere a Teatrului orădean. Care în loc să vină la spectacolele Festivalului a preferat  să stea acasă și, uneori, să bată câmpii (tot) pe facebook. Din păcate, Teatrul Odeon a încălcat și regula, și nici nu și-a respectat promisiunile ceea ce a condus la descalificarea producției Nu vorbim despre asta.  Deși evoluțiile actorilor Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi, Vlad Bîrzanu și Eduard Trifa au fost cu totul remarcabile. Textul ( Alexandra Felseghi) și regia (Adina Lazăr) mai puțin.

Socotesc că secțiunea competivă a fost o reușită, chiar dacă unele spectacolele, puține, au lăsat mult de dorit și era preferabil să nu fie poftite. Se întâmplă. Totuși, nu e puțin lucru să ai în competiție spectacole precum Băieții de zinc  de la Bulandra (regia: Yury Kordonsky), MASS, coproducție a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu și unteatru din București  (regia; Andrei și Andreea Grosu), Fete și băieți de la Teatrul Act  (regia: Cristi Juncu), Oglinda neagră (regia: Roberto Bacci) și O scrisoare pierdută în concert  (regia: Ada Milea), ambele de la Naționalul clujean. Cel de-al doilea spectacol clujean a primit Premiul special al juriului. Un premiu făcut posibil de trista, îngrijorătoarea realitate că nici o scenografie din concurs nu s-a remarcat prin artisticități superioare.

Nu e puțin lucru nici ca pe scena Festivalului să evolueze mari actori și actrițe precum Mariana Mihuț, Camelia Maxim, Mirela Gorea, Dana Dogaru, Profira Serafim (Bulandra), Kató Emöke (Reactor), Raluca Aprodu (ACT), Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu (Sibiu& Unteatru), Ionuț, Caras, Cornel Răileanu, Anca Hanu (Cluj-Napoca),  Mircea Andreescu (ArCuB), Marius Manole (prezent  într-un spectacol de la Teatrul Alexe Mateevici din Chișinău), Dana Dembinschi-Medeleanu și Andreea Grămoșteanu în Noapte bună, mamă de la Teatrul Mic (regia: Vlad Massaci). A fost astfel satisfăcută dorința orădenilor de a vedea vedete.

Teatrul-gazdă s-a prezentat cu Ultimii de Mimi Brănescu în regia Denisei Vlad, evoluția lui Pavel Sîrghi fiind recompensată  cu premiul pentru cel mai bun actor, și cu Până când moartea ne va despărți de Pozsgai Zsólt (regia: Daniel Vulcu) care i-a adus Georgiei Căprărin o îndreptățită nominalizare la Premiul de interpretare feminină. Teatrul Szigligeti din Oradea a prezentat în concurs un remarcabil spectacol cu Familia Schmürz după Cei ce clădesc imperii de Boris Vian (regia: Györfi Csaba), spectacol de teatru fizic în care Barabás Hunor are o evoluție de apreciat în rolul Tatăl.

Secțiunea internațională nu a fost doar un moft. Numai ceva scriptic. Nu am văzut, din motive obiective, Balada de la Narayama de la Tokyo, însă ‘Til Death do us part  de la Meskethi State Drama Theatre din Giorgia (în regia românului Radu Ghilaș), și Romeo @ Julias Unplagued Traumstadt, producție a Polski Teatr Tanca mi-au dat deplină satisfacție.

În afară de concurs au fost invitate câteva importante producții românești. Precum Familia Addams de la Excelsior, în regia lui Răzvan Mazilu, cu senzaționalii Oana Predescu și Lucian Ionescu în distribuție, ca și cu Dan Pughineanu care, câteva zile mai târziu, avea să primească pe merit un premiu UNITER, Ierbar  de la Trupa Liviu Rebreanu  și Seaside Stories  de la Teatrul de Stat Constanța, ambele în regia lui Radu Afrim, și Plugarul și moartea de la Naționalul ieșean, regizat de Silviu Purcărete. Spectacole mari, spectacole bune, spectacole cu vedete (Nicu Mihoc, Elena Purea, Mirela Pană, Nina Udrescu, Călin Chirilă), ca și cu excelenți actori tineri  care au încântat publicul.

Lansările de carte, spectacolele stradale, spectacolele lectură un concert Zdop și Zdup au complet afișul ediției a VIII a a FITO. Mă bucur că am fost și eu acolo. Chiar dacă prezența mea i-a supărat pe unii. Treaba lor. Să își cultive liniștiți grădina! Unii dintre ei se laudă pe atât de tolerantul facebook că ar avea una.

P.S. La foarte puține minute după postarea acestui articol, am citit în Ziarul de Iași un savuros, inteligent și foarte subtil comentariu semnat de dl. prof.univ. dr. Alexandru Călinescu. Dl. Călinescu le dă câteva sfaturi scriitorilor tineri. O face la modul ironic. Ceea ce scrie acolo binecunoscutul și apreciatul intelectual ieșean este perfect transferabil și în mediul teatral. Din păcate.