Într-un text ceva mai vechi, parțial citat într-unul de dată recentă, acesta din urmă antologat în best-seller-ul Dumnezeu nu e mort (Editura Polirom, București, 2022), Cristian Tudor Popescu își afirma adversitatea la adresa jurnalului. Mai ales al acelui jurnal, ca formă a literaturii, ținut de scriitori. Acest fel de jurnal ar fi “un travesti unsuros, un deghizament inutil și de prost gust, o târfă cu respect care se pretinde imaculat ca foaia albă de hârtie”.
Inutil să spun că sunt departe de a împărtăși opinia lui CTP. Mai degrabă, mă simt apropiat de ceea ce mărturisea într-un articol publicat în mai 2021 în Ziarul de Iași, profesorul, criticul literar și eseistul Alexandru Călinescu. “Nu țin jurnal, nu îmi voi scrie niciodată memoriile , dar citesc, cu plăcere și interes- atunci când merită- jurnale și memorii”. Faptului că profesorul ieșean citește jurnale și memorii, îi datorez și eu faptul că am parcurs volumul De la Rin la Dunăre și înapoi al lui Jan Willem Bos, apărut în anul 2022, la editura bucureșteană Humanitas. Care nu știu cum mi-a scăpat până în clipa în care am citit tableta ce i-a fost dedicată de dl. Călinescu în Ziarul de Iași.
Jan Willem Bos este, înainte de orice, un mare prieten, un prieten adevărat, un îndrăgostit de România. Nu a fost însă, și bine a făcut, nici înainte, și nici după 1989, un îndrăgostit necritic. După ce i-am citit cartea, mă situez și eu de partea acelor prieteni ai domniei-sale care i-au spus că “am suflet de român și că România este a doua lui patrie”.
Neerlandez, adică olandez cum se spunea odinioară, născut în 1954, Jan Willem Bos a ajuns să studieze mai degrabă printr-un joc al întâmplării ce de abia ceva mai târziu a devenit a fi și unul al dragostei, limba română. Printre primii lui profesori numărându-se Sorin Alexandrescu, pe vremea când binecunoscutul profesor era lector trimis de Statul român la Universitatea din Amsterdam. Jan Wiilem Bos a urmat cursuri de românistică și în SUA. A vizitat țara a cărei limbă avea să o studieze încă din 1974. Prima lui vizită a fost una cu peripeții, în detaliu și cu umor descrise în carte. A cunoscut-o pe Cornelia, o americancă cu origini românești, cu care s-a căsătorit și a avut o fiică. A revenit apoi periodic de câteva ori până în decembrie 1989. Peripeții au fost și cu ocazia acestor periodice reveniri, însă ele s-au dovedit a fi din ce în ce mai puțin amuzante. Agreabile încă și mai puțin. Între 1982 și 1984 a fost lector de Neerlandeză la Universitatea din București.
L-a cunoscut pe celebrul, pe vrednicul ambasador al țării sale la București Coen Stork aș cărui neastâmpăr a produs atâtea bătăi de cap autorităților comuniste de la București , cu ocazia ultimei lui vizite la București de dinainte de căderea comunismului. Jan Willem Bos s-a aflat în Capitala României în martie 1989. O lună rău prevestitoare pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu. Toate detaliie pot fi găsite în carte.
Din 1990 încoace vizitele au fost mai dese. Conform propriei mărturisiri, Jan Willem Bos a descoperit bucuria de a citi parcurgând importante cărți din literatura română. Pe unele le-a tradus în neerlandeză. A ales titluri diverse, volume nicidecum ușor de tălmăcit. De la scrierile lui Mateiu Caragiale la acelea ale Mircea Cărtărescu. A realizat performanța de a traduce trilogia Orbitor și e în curs de apariție versiunea în neerlandeză a complicatului Solenoid. A revenit periodic la Creangă, însă nu s-a prea apropiat de Eminescu. Motivele sunt convingător detaliate în carte. A scris și publicat deja câteva cărți în care a vorbit despre feluritele lui experiențe românești, cea de acum fiind una pe care aș socoti-o a fi una de sinteză.
Am citit De la Rin la Dunăre cu mare interes de la un capăt la altul. Am detectat și apreciat în capitolele în care e vorba despre feluritele aspecte trăite de autor aflat mereu în contact cu România post-decembristă un remarcabil simț al echilibrului. Jan Willem Bos neagă de la bun început alegațiile acelora care susțineau și încă mai susțin că, după 1989, în țara noastră nu s-ar fi schimbat nimic. S-au schimbat multe, s-a schimbat imens, poate însă nu chiar atât cât ar fi dorit românii. A existat un oarecare decalaj în raport cu alte țări din Est, decalajul s-a produs în primul rând din cauza unor politicieni și nepricepuți, și corupți, însă și din cauza românilor de rând. Pe unii, pe mulți dintre aceștia Jan Willem Bos i-a cunoscut nemijlocit, cu toate calitățile și defectele lor, în anii în care a servit în chip de traducător chemat în ajutor de autoritățile din țara lui. Autorități care, la un moment dat, au fost copleșite de exodul celor ce solicitau azil. Aceștia susțineau în favoarea cererilor lor tot felul de persecuții politice (au fost, indubitabil, și din acestea), deși se vedea de la o poștă că cei mai mulți își luaseră lumea în cap în speranța că în Occident viața li s-ar putea îmbunătăți în primul rând sub aspect economic. În această a doua mare secvență a cărții, autorul evocă și felul în care s-a apropiat din ce în ce mai mult de ocupația de traducător specializat pe literatura română. Ocazie de a-i cunoaște pe unii dintre marii scriitori români de acum.
Totuși, în opinia mea, secvențele de maxim interes ale volumului se găsesc în primele 150-160 de pagini ale acestuia. Înzestrat cu un simț de observație ieșit din comun și cu o memorie demnă de invidiat, Jan Willem Bos a înmagazinat prin timp imagini, momente, episoade consumate între 1974 și 1989 în România comunistă. A cărei degradare la toate nivelurile o surprinde excelent. În 1974, în România nu era nici pe departe Raiul pe pământ. Securitatea, controlul politic și ideologic își făceau simțite prezența, însă străzile, magazinele încă mai mimau un aer de normalitate.
Nu, România nu a fost nici atunci un tărâm al abundenței, însă alimentația, frigul, absența electricității nu erau încă principalele probleme ale românilor. Străinii încă erau relativ bine primiți (sigur, conta și valuta lor), regimul mai conserva un aer de europenitate. După 1980-1981 lucrurile s-au degradat accentuat, țara a devenit un fel de Etiopie a Europei, cetățenii veniți din Occident erau cu toții socotiți dușmani ai marilor realizări socialiste care, din păcate, nu mai prea existau decât pe hârtie. Și în kilometricele cuvântări ale așa-numitului cel mai iubit fiu al poporului.
Pentru mine, paginile consistente de început ale volumului lui Jan Willem Bos au însemnat ocazia unor utile rememorări. Pentru cititorii tineri care au avut șansa de a nu trăi acele zile, pot reprezenta prilejul de a cunoaște adevărul. Cum se zice, dintr-o sursă absolut credibilă și independentă.
Acum. Cred că era nevoie ca cineva să citească cu mai multă rigoare manuscrisul. Ar fi fost în felul acesta evitate, poate, unele stângăcii de limbaj- de vreo două-trei ori apare construcția a-și aduce aportul– dar și micile erori de memorie. Nu. Dreptatea nu a fost niciodată ziar fesenist. A fost organ de presă al reînviatului (pentru o vreme) PNȚCD.
Jan Willem Bos- DE LA RIN LA DUNĂRE. AUTOBIOGRAFIA MEA ROMÂNEASCĂ Editura Humanitas, București, 2022
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Românii ca popor nu au fost niciodată o națiune eroică, au preferat „somnul cel de moarte” cum bine se specifică în imnul național. Poate de acum încolo ne vom trezi…
;) Daca se va schimba imnul, insemna ca ne vom fi trezit ?
Nu imnul trebuie să se schimbe ci poporul. Care popor nu prea da semne de schimbare, din mioritic și ortodox după contactul cu Europa a devenit manelist….
„Românii … nu au fost niciodată o națiune eroică”.
La Plevna si Marasesti au luptat americanii ?
In Dealul Spirii s-au luptat patagonezii cu turcii ?
In 1989 la Timisoara si Bucuresti au fost romani cei care au infruntat cu piepturile goale armata dictatorului ?
In istorie gasim zeci de exemple in care romanii au infruntat un adversar mult mai puternic si mai degraba au pierit macelariti decat sa dea inapoi.
Romanii nu au fost mai prejos de alte popoare la capitolul eroism. Acolo unde comandantii au avut spirit de erou si au dat exemplu personal, soldatii i-au urmat pana la capat.
PS
Mergi matale la cimitirul vechi dintr-o comuna si vei gasi acolo lista celor cazuti pentru patrie, atat in 1877-1878 cat si in 1916-1918. Aceia ne sunt eroii. Cei care le cinstesc memoria sunt posibilii eroi, romani care ar face sacrificiul suprem in cunostinta de cauza.
Așa este, aveți multă dreptate!
Să presupunem că lucrurile merg prost, rușii cuceresc Odesa și ajung la gurile Dunării, ocazie cu care ne și atacă Dobrogea, și nu numai.
Ai noștri se mobilizează, atacă cu hotărâre și reușesc să-i respingă pe muscali până dincolo de aliniamentul Crimeii, cu prețul unor sacrificii absolut cutremurătoare.
Odată pacea reinstaurată și eroii întorși acasă, aceștia participă la următoarele alegeri, împreună cu restul populației. Partidul PSD câștigă alegerile cu scorul de 45%.
Poate că de aceea avem atâtea mormane de eroi istorici pe care tropăim cu toții, zi de zi.
Nici un popor, luat in ansamblu, nu este eroic. De aia eroii se numara pe degetele unei mâini. Pe eroi ii tii minte si peste mii de ani. Pe cei care formeaza multimea, din contra.
Trebuie să fii analfabet funcțional ca să poți spune așa ceva.
E singurul stat dintre Berlin – Constantinopol și Viena Moscova, care de la întemeiere prin diferitele părți componente a rămas neîncetat subiect de drept internațional, așa cum a fost conceput dreptul internațional prin diferitele epoci.
Doar un alfabet funcțional ca tine poate spune așa ceva. România e singurul stat între Berlin – Constantinopoș și Viena Moscova, care a rămas subiect de drept internațional prin diferitele sale părți componente, de la constiturea acestora până în ziua de azi. Iar statul modern unificat România este mai vechi, de ex., decât Italia sau Germania.
Excelent!
Da, merita citite memoriile si biografiile marilor personalități. Memoriile lui Churchill, biografiile lui Newton, Einstein, Voltaire, Franklin, Hugo, Zola, Hemingway, Camus, Gandhi, Mandela, Napoleon, de Gaule, etc sunt carti din care poți învață ceva.
Intru cam o dată pe luna la biblioteca din cartier (pana nu se închide) si ma duc la secția de biografii. Ma îngrozește proliferarea de biografii si memorii ale noilor personulitati: cântăreți de muzica ușoara, unii abia trecuți de 30 de ani, politicieni de mana a doua, generali, bucătari, frizeri, etc. Cărți despre Hillary Clinton, Michelle Obama, Malcolm X, Freddie Mercury, si Anthony Bourdain! Este un semn al noilor valori ale societății contemporane.
Si si autobiografi ale lui Alex Ferguson, Zlatan Ibrahimovic, Arsene Wegener, Ozzy Osbourne si altii!
@Cinicule de aceea exista libertatea de exprimare:) Nu te opreste nimeni sa mergi direct la raftul cu memoriile marilor personalitati si sa-l eviti pe cel cu Zlatan Ibrahimovic. Exista oameni carora le place fotbalul si chiar il practica, iar pentru asta probabil ca vor sa stie cum au reusit marii jucatori sau antrenori in viata. Uite, si eu am citit mai demult o carte despre Horia Tecau si viata lui de jucator, pentru ca practic acest sport si vroiam sa stiu anumite lucruri.
Am citit practic tot ce s a publicat din jurnalele si memoriile Monicai Lovinescu. Contin sute de pagini cate pe langa filonul documentar stralucesc si prin valoarea scriiturii. DL CTP putea sa – si exhibeb opiniile de teoretician L literaturii si altfel decat pe marginea terenului de tennis cu piciorul stang. Pentru a ramane in familie ar trebui sa imprumute poate un sul de hartie de la DL Rebenciuc.
Da, intotdeauna e interesant sa auzi cum vad strainii tara ta. Misto spus, nu!
Cei care traiesc prin lume au ocazii nenumarate sa auda asemenea pareri, nu intotdeauna sunt magulitoare si nu intotdeauna se bazeaza pe lucruri reale. Asa se nasc miturile si noi avem anumite pareri despre neamt, francez, american etc. Sa nu mai vorbim de rusi.
Ca sa cunosti un popor trebuie sa traiesti printre ei, sa muncesti cu ei cot la cot, sa bei cu ei, sa joci fotbal cu ei.
Iată un reportaj despre cum vad străinii România si in care se spune clar cam ce fac așa zișii romi. Ma si mira ca The Guardian a publicat ceva negativ despre aceasta minoritate așa de oprimata in România, ca n-o vrea nimeni in UK sau Europa.
Textul este cam lung, dar pentru cine are răbdare sa-l citească va descoperi cat de șubreda este aplicarea legii in tara nostra si cat de naivi pot fi unii din afara. Ciudat este ca a trebuit niște chinezi sa-l blocheze pe faimosul investitor roman. Capitaliști aprigi chinezii ăștia, nu ca fraierii din Spania!
Faza in care marele afacerist spune ca pentru 10 000$ poate pune pe cineva sa-l împuște pe un procuror este epocala. La mirarea reporterului el replica: Ce nu crezi ca am 10 000$?
https://www.theguardian.com/news/2022/sep/01/sludge-king-industrial-wasteland-el-dorado-romania-baia-mare-cuprom