Despre teatrul românesc puțin altfel

Oricât de mult ne-ar plăcea nouă să credem și să spunem altfel, situația teatrului românesc de astăzi nu e nicidecum una chiar foarte bună. Nu neapărat artisticește, unde ici-colo mai apare câte un mare spectacol. Nu atât de multe precum înșelător ne-ar lăsa să crede nominalizările împrăștiate pe întreaga hartă a țării pentru premiile UNITER aferente anului 2017 Stăm prost la capitolul pe care l-aș numi, după modelul lui Titu Maiorescu, „condițiunea materială a instituțiilor de spectacole”.
Sigur, patronii Teatrelor din România – indiferent că e vorba despre Consiliile locale sau județene ori despre Ministerul Culturii și Identității Naționale- se vor da de ceasul morții să mă convingă de contrariu. E adevărat. Se alocă anual sume aparent considerabile pentru funcționarea Teatrelor, numai că ele se duc în principal pe salarii mărite din pix din dorința de îmbunătățire a imaginii proprii a alianței PSD-ALDE. Tocmai de aceea banii de producție pentru anul 2017 s-au cam terminat încă din septembrie, iar bugetul aferent anului 2018 a sosit ori a devenit operațional numai în urmă cu vreo trei săptămâni. Ceea ce înseamnă că o bună bucată de vreme instituțiile de spectacole din România ori au tras pe dreapta (adică nu am mai scos nici o premieră), ori au făcut scurta (adică au creat câte ceva “din existent”).
Cadrul legeislativ este inflexibil și nimeni nu se încumetă să-l modifice fiindcă se teme de repercusiuni. Situația independenților este din ce în ce mai problematică, iar odată cu tărășenia din jurul formularului 600 impresia generală a fost că multe teatre alternative vor fi condamnate la închiderea porților. Modificările anunțate de dl. ministru Eugen Orlando Teodorovici nu sunt, din păcate, prea dătătoare de speranțe.
Nu există nici un fel de coordonare între oferta educațională, cum se zice, a Universităților de Teatru și ceea ce se cheamă piața muncii. Se înmultește numărul celor care pregătesc actori, actori, regizori, numai că pregătirea e tot mai firavă. Crește masiv numărul teatrologilor ori a posesorilor de diplome în domeniu numai că aceștia ori nu au unde, ori, pur și simplu, nu vor sau nu pot să scrie. Își caută joburi în alte domenii relativ conexe fiindcă paginile culturale din marile cotidiane au cam dispărut, iar condiția de “free lancer” în acest domeniu înseamnă pașaport pentru moartea prin inaniție. Directorii au devenit manageri, supraviețuirea lor în funcție depinde mult de factorul politic, dar și de cifre seci referitoare la numărul de spectatori, gradul de umplere al sălilor și mai puțin de calitatea spectacolelor ori a repetoriului.
Aproape că nu mai există ideea de repertoriu, afișul unui Teatru nefiind decât o colecție de titluri propuse de regizorii ale căror numere de telefon se găsesc în agendele mobilelor respectivilor manageri.
Aceștia sunt preocupați de găsirea a tot felul de noi modalități de impunere în conștiința comunității a instituției de spectacole pe care ea, comunitatea, o finanțează din taxele și impozitele pe care le plătește. Foarte bine. Așa și trebuie. Se ajunge însă și la aberații. Și la o seamă formule de promovare aberante. La limita bunului simț. Scandaloase de-a dreptul. Care încalcă demnitatea actorilor.
Iată, nu mai departe decât în urmă cu o lună am aflat că prin mintiuca (evident foarte puțină) a unui directoraș artistic nu de oriunde, ci de la un Teatru Național de mare importanță, Teatru care pe vremuri avea în repertoriu mari spectacole montate de Silviu Purcărete și care făcea glorioase turnee în străinătate, a trecut o idee năzbâtioasă. Sunt delicat când spun și scriu astfel, ideea este, în realitate, incalificabilă, idioată de-a dreptul și dacă insul respectiv nu ar fi fost numit în funcție cu multe proapte politice, ar trebui să fie demis urgent pentru incompetență. Și practici imorale. Ce i-a trecut prin creierașul directorașului nostru? Să organizeze, cu ajutorul sponsorilor, așa-zise “cine culturale”. Mai precis. Să le ceară actrițelor și actorilor, îndeosebi celor tineri să iasă la cine private cu spectatori de sex opus. Ceea ce înseamnă că din oferta nicidecum artistică a Teatrului în cauză (nu îi dau numele fiindcă mie îmi e rușine de rușinea lui, dar și de faptul că a ajuns să aibă un asemenea ins în staff-ul de conducere) au ajuns să facă parte și serviciile de însoțire. Actorii și actrițele au început să presteze carevasăzică servicii complexe.
Normal ar fi fost ca, după o asemenea idee scandaloasă, directorașul cu pricina să fi fost alungat în șuturi din Teatrul cu pricina. Nu, mândru de fapta lui, de cât este de inventiv și de adaptat la noua realitate care, nu-i așa? este fluidă, tot mai ostilă prejudecăților de tot felulinsul a postat poze edificatoare pe facebook. Și a primit la ele vreo 130 de like-uri. Un indiciu că problema e mult mai complexă. Și că înșiși actorii-victimă au mari dileme în privința poziționării lor în teatru și în societate. Gata, s-a dus cu misterul celui care vrea să îl joace pe Hamlet ori cu inefabilul viitoarei Julieta. Totul se rezumă la o cină cu stridii și la gândul că uite așa te pui bine cu domnul manager cu veleități de codoș. Că nu i-ai contrazis ideea genială. Că i-a stimulat impresia că ar fi o inteligență, nu un jalnic ins de la periferie care nu înțelege nimic din teatru.