joi, mai 19, 2022

Despre utopii și drama tentativelor de a instituționaliza perfecțiunea

De-a lungul timpului, o nevoie odată împăciuită poate dispărea cumva de pe scena utopică a unei culturi în detrimentul alteia. În anumite societăți, satisfacerea foametei elementare nu mai este o nevoie și nu poate fi făcută să reapară cu destulă convingere într-un context utopic. Care mai sunt astăzi bolile sociale și fizice adânc înrădăcinate și care ne chinuie mai abitir? Incapacitatea de a iubi? O confuzie legată de identitate? Un tulburător chin metafizic? O incipientă năzuință religioasă? O neîmpărtășită pasiune pentru egalitate? O pornire nedomolită către explorare sau provocări? Așa cum există de-a lungul și de-a latul lumii nivele diferite de creștere economică și de acceptare a manierelor civilizației tehnologice, tot așa utopiile, căutând răspunsuri la diferite nevoi, coexistă într-o nouă babilonie. Fără îndoială, cei care au anunțat sfârșitul utopiei s-au cam pripit. Ele pot intra într-un con de umbră, dar rămâne mereu o pasiune utopică, o negativitate întotdeauna în freamăt care ține de ceea ce Hegel numea conștiința nefericită (un concept dezvoltat de Fondane într-o carte excepțională intitulată chiar astfel, La conscience malheureuse).

Articol aparut pe LaPunkt.ro

Istoria însă ne oferă suficiente exemple pentru a încerca măcar o analiză de suprafață a dramei variilor tentative de instituționalizare a „perfecțiunii”. Pentru Engels, de pildă, (vezi și „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință”), socialismul utopic era un fel de „last cry” al socialismului religios medieval, un soi de efort de a planta sămânța unei vieți de Apoi perfecte tocmai în solul secularizat al acestei lumi. Important a fi reținut este și faptul că radicalizarea acestui proces de „sădire” de către saint-simonieni a fost cât se poate de aplaudată de către Engels, și preluată ca semnul prin excelență al nevoii pentru socialism a oamenilor obișnuiți. Tot el era convins că ordinea capitalistă, ostilă egalitarismului, va duce la eșecul proiectelor sociale utopice. Așa că a oferit un substitut (o codificare și o simplificare a intuițiilor lui Marx) iar acesta a purtat numele de socialism ca sistem științific. Întrebarea care s-a pus însă, destul de marcant, a fost legată de criteriile acestui socialism științific: Cum poate fi el evaluat? Care era unitatea sa de măsură? Clasa socială? Comunitatea? Națiunea? Lumea întreagă? Cât de departe se situa această promisiune a supremului, în timp și spațiu? Ce însemna obiectivitatea unei asemenea științe? Cum putea ea transcende inevitabilul partizanat al oricărui demers dictat de interesele unui anume grup social? Un marxist occidental precum Gramsci simțea tensiunea dintre obiectiv și subiectiv, rezolvată de Hegel prin teza coincidenței dintre subiect și obiect. A încercat să iasă din dilemă afirmând că obiectiv înseamnă întotdeauna obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv. Soluție iluzorie, desigur, dar suficient de atrăgătoare pentru a-i mobiliza pe cei aflați în căutarea altui marxism, diferit de cel sovietic, rămas împietrit, rigid, fosilizat.

Ulterior, bolșevicii, ca succesori ai acestor părinți fondatori ai socialismului științific, și-au investit toate energiile încercând să găsească măcar câteva răspunsuri la aceste întrebări mai degrabă implicite. Un efort grandios de inginerie socială cu norme de aplicare încă destul de vagi… Și în timp de crochiul socialismului într-o singură țară prindea contur, au apărut și „contraofertele”: de la „1984” (al lui Orwell), până la romanul „Noi” (al lui Evgheni Zamiatin; text care a fost de fapt și sursa inspirației lui Orwell, după cum a recunoscut chiar acesta), sintagma „socialismului științific” s-a lovit de toate formele de ironie posibile. Soljenițîn a venit mai apoi și încoronat „contraoferta” la utopie prin trilogia „Arhipelagului Gulag”, o revelație șocantă (pentru foarte mulți, la stânga și la dreapta, deopotrivă) a profeției soreliene legată de o orânduire birocratică dementă ce a dus la orice altceva decât la rezultate egalitare (pentru Sorel, știința modernistă, de tip reducționist, nu era realitate și nici rețetă de ameliorare a acesteia; evident, constatarea nu are valoare axiologică asupra unui autor, ci doar exprimă o frământare de idei; Sorel, părintele violenței comunale, a avut mereu un dinte atât împotriva conservatorilor, cât și împotriva socialiștilor parlamentarizați/ instituționalizați/ sindicalizați). Și deși din socialismul științific originar s-au născut, prin experiența sovietică, două tipologii distincte (stalinismul și troțkismul, versiuni rivale ale leninismului și totuși atât de similare…), el nu a reușit niciodată să aprindă cu adevărat imaginația maselor. Însă în timp ce în faza sa stalinistă, ideologia socialistă a devenit din ce în ce mai atrofiată, utopismul a cunoscut câteva tentative de împământenire în alte colțuri ale lumii: de la foarte apetisantele (pentru hermeneuții relaxați) comunități Bruderhof sau Oneida, la schimnicii din New Mexico, ori alte felurite culte New Age, până la mișcarea kibuțurilor israeliene. Toate aceste forme utopice se bazau la rigoare pe viziunea profund laicizată a unui trai comunal. În vreme ce socialismul a rămas un ideal cât se poate de abstract, forța sa de penetrare în treburile cotidiene s-a diminuat sau s-a golit de conținut, pe măsură ce ororile sistemelor totalitare au devenit din ce în ce mai evidente și pentru radicali, nu doar pentru conservatorii occidentali.

Problema contradicției dintre socialism și utopism a rămas însă permanent o temă valabilă. Dacă transformarea capitalismului în socialism este determinată de evenimente care se petrec „pe la spatele oamenilor” (lucru recunoscut chiar și de Marx în momentele sale mai puțin pretențioase), nevoia de participare în lupta revoluționară nu mai apare cu atâta necesitate. Aflați într-o astfel de fundătură, nu este de mirare cum însăși ideea de socialism a început să se descleie. Și astfel, în vreme ce câțiva (încă) poseori de voință liberă s-au orientat către socialismul cu față umană, mulți alți socialiști disciplinați și-au întors fața către comunism, anume către facțiunea reformatoare din conducerea superioară a partidului comunist din fiecare țară (Nagy, Dubček, Gorbaciov), în tentativa lor (doar) aparentă de a mai salva câte ceva din situație. Doar că într-un asemenea mediu neprielnic, utopismul ca practică socială era sortit eșecului. Și, ca atare, e foarte puțin de mirare că socialismul își desface bagajele oriunde i se oferă ocazia…

Pretenția la echitate, urmată de remanierea radicală a ordinii sociale, dar care apoi duce la un clivaj între lideri și adepți, între disidenți și loialiști, între bufoni și preoți (spre a relua dihotomia kolakowskiană) și așa mai departe — tocmai acesta pare a fi ciclul de viață al utopismului, dar și al socialismului! Sunt aceste contradicții doar o ciudățenie a umanității? Credință inepuizabilă în principiul justiției sociale? Partea socialistă a utopismului apare încă și mai estompată dacă ne gândim fie și măcar la abordările cvasi-capitaliste de tipul celor din China. Credința într-un Om Nou pe care Che Guevara o clama cu atâta emoție în zorii revoluției cubaneze, arată astăzi mult mai puțin a revoluție trădată, și mai mult a mit utopic care și-a pierdut farmecele. Dincolo de toate acestea, mai trebuie subliniat poate, încă o dată, că sistemele sociale se bazează mereu pe un element ireductibil: individul! Ori utopismul (de orice fel ar fi el) atacă tocmai persoana, adică ceea ce Hannah Arendt (în „The Life of the Mind”) numea ființa decidentă, volitivă și rațională. Trebuie subliniat de cel puțin câteva ori: nu instituțiile, ci indivizii au fost mereu și tot mereu vor fi depozitarul raționalității. Lecția care se desprinde din saga utopismelor și socialismelor este, în fine, aceea că individul poate distruge toate barierele cunoscute, poate rezista în fața tuturor limitelor impuse, poate nărui toate regulile și normele care nu-i mai fac sens. Și deși o anumită structură de tip normativ poate dăinui, ea este mai degrabă o negociere între facultățile raționale ale individului și confruntarea lumii cu ale ei interese. Să ne amintim preț de o clipă ce-i spunea cândva Leszek Kołakowski lui Adam Michnik, unul din liderii Solidarność: „Avem nevoie de o tradiție socialistă conștientă de propriile limitări, pentru că visul mântuirii supreme este de fapt deznădejdea ambalată în speranță, setea de putere înveșmântată ca justiție.” Și, cel mai probabil, doar dacă privim cu justă măsură și sinceritate către această afirmație (de altfel, confirmată prin nereușitele succesive ale utopismului), vom putea să limităm în mod rațional fanatismul care ne copleșește încă în zilele noastre…

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Da, apelul la istorie si la filosofie e mereu datator de sperante, cel putin din simplul motiv ca este o dovada a unei legaturi intre cauza si effect.

    Si iarasi, da, sunt de accord, utopia e ca un fel de basm real pentru adulti, altfel fara putin spirit ludic nimeni nu ar mai face politica si chiar fundamental societatii ar disparea.

    DAR, dincolo de revelatia perenitatii rationamentului, ca o categorie filosofica pana la urma, istoria nu ne arata si continutul actiunii.

    Si, cu un modest apel la hermeneutica, sa ne amintim ca intlegerea lucrurilor depinde de epoca in care asemenea terii au fost lansate.

    Cum ar fi gandit Engels acum, conectat la internet, cu Wikipedia si Google, cu baze de date, cu email? Si cum ar mai fi gandit intr-o lume in care nevoia mai degraba se creaza decat se satisfice, intr-o lume cu IMM uri ca nu prea mai exploateaza munca salarita, din simplul motiv ca patronal salariat nu-si poate declara lui insusi greva (:-)) samd?

    Iaca, s-o nascut o alta lume, musiu Engles… S-avem rezon, daca-mi pica internetul, fac gastrita (:-)).

    • De acord cu observatia dvs., contextualizarea este importanta!
      Mie imi place foarte mult ce zicea Adorno: „Even ideas that were at one time firmly established have a history of their truth and not a mere afterlife; they do not remain inherently indifferent to what befalls them…”

      • Engels spunea că libertatea este recunoaşterea inevitabilului…. “si o reformare a lumii” continua Mao, dezvăluind viziunea comunistilor în ceea ce priveşte lumea – intenţia de modificare a acesteia.

        „Inevitabilul” înţeles de comunişti este materia din afara orizontului lor şi „modelul” al cărui origine este dincolo de puterea lor de înţelegere.

        “Natural” nu exista si „inevitabilul” are motive care o cauzează; “natural” fiind de fapt utilizat iresponsabil de unii pentru a găsi scuze atunci când nu pot explica fenomenele universului, vieţii şi materiei.

        Ei nici nu-si pot imagina ceea ce este „natura” în sine. Ei cred că natura şi umanitatea pot fi „cucerite” mobilizând conştiinţa umană subiectivă pentru a înţelege legi obiective.

        Sub influenţa acestui tip de noţiune oamenii au fost facuti sa creada că toate necazurile sunt inevitabile şi că aceasta este situaţia, dezvoltând astfel o atitudine pasivă şi pesimistă… în urma acestei anestezieri, oamenilor fiindu-le greu să-şi sesizeze situaţia ne-liberă.

        In campul credintei, libertatea nu e un concept abstract, ca in campul cunoasterii in general, aici ea e o structura a omului devenit spiritual, strabatut de adevar, spune Arsenie Boca vorbindu-ne totodata si despre menirea noastra de a trai constient, de a ne orienta catre profunzimea constiintei spre a ajunge sa ne amintim ceea ce suntem cu adevarat si ca daca avem o constiinta curata, dreapta, puternica, nu avem a ne teme de nimic.

        Cântece militante din timpul Marelui Salt Înainte demonstrează aroganţa şi stupiditatea comunistilor:
        „Să facem munţii să se încline şi râurile să se dea la o parte”;
        „Ordon Celor Trei Munţi şi Celor Cinci Trecători să se dea în lături, pentru că iată, sosesc!” (din cartea Noua Comentarii despre Partidul Comunist)

        Si au sosit si o data cu ei a sosit distrugerea echilibrului naturii şi a lumii, care iniţial era plină de armonie… perfectiune.

        Legat de marele salt… marile proiecte, iata ce declară si Iliescu cu privire la proiectul Rosia Montana „Va amintiti poetii din secolul XIX, ingroziti de venirea industriei, care pune in pericol lumea, de venirea trenului cu fum si asa mai departe. Asta era reactia sentimentala a anumitor oameni care traiau intr-o anumita istorie, dar industria si-a facut loc si a fost un salt in civilizatie”.

        Oamenii in ziua de azi sunt ingroziti de blocarea retrocedarilor si promovarea exproprierilor… cu forta, nu de trenul cu fum.

        Unul dintre principiile Partidului Comunist este eliminarea întregii proprietăţi private, comunistii crezand mereu că proprietatea privată este cauza principală a răului.

        Proprietatea privată este baza tuturor drepturilor sociale, şi deseori înglobează cultura naţională. Cei jefuiţi de proprietatea privată pierd de asemenea libertatea minţii şi spiritului.

        Azi chiar daca in unele tari comuniste sau foste, proprietatea privată e permisă şi protejată prin Constituţie, ceea ce comunistii au facut nu a fost decat o redistribuire a proprietatii, o convertire pur şi simplu a capitalului altora în propria lor proprietate privată.

        Comunistii încalcă principiile si Legea care exista si domneste in univers si promovează conceptul „omului deasupra naturii” şi „filozofia luptei”, sfidând Cerul, Pământul şi natura, promovează „bătălia cu Cerul şi lupta cu Pământul”, jefuind resursele Pământului după bunul plac. Mao Zedong spunea: „Bătălia împotriva Cerului, lupta împotriva Pământului şi lupta cu umanitatea sunt bucurii nesfârşite”.

        De la Aristotel la Einstein, mulţi oameni au crezut în existenţa unei legi care domneşte în univers, omenirea neoprindu-se niciodată din cercetarea adevărului universului prin diferite metode.

        Mintea care cugeta ca nu exista divinitate cade in propria sa sentinta, caci a te lupta din toate puterile impotriva a ceea ce nu exista dovedeste nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul si prin urmare nebunia mintii care o conduce, spunea Arsenie Boca.

        Comunismul este cu siguranta sortit eşecului din moment ce încalcă legea Universului şi merge împotriva naturii ei. O astfel de forţă anti-universală în mod sigur va fi pedepsită.

        Umanitatea va avea un viitor numai dacă va respecta voinţa Cerului, dacă va urma cursul natural, dacă va observa legea Universului şi dacă va iubi toate fiinţele aflate sub Cer.

        O spune si Eminescu: „Oare sa fim un popor atat de batran, incat sa fi pierdut memoria trecutului? Sa nu stim ca numai in pastrarea bunurilor morale cu grau castigate in trecut, in pastrarea elementelor educative ale istoriei romane e radacina spornica a viitorului?”

      • Sigur, nu avem un adevar ci o cale catre el. Dar asemenea rationamente par sa duca in mod sinistru spre golirea de continut.

        Intrebarea care ramane este de ce nimeni nu pare sa se mai intrebe DE CE?

        Adica, istoria a fost eliminata din rolul ei educativ, a ramas o colectie de date si nume. Nu ai cum sa mai recuperezi la maturitate ceea ce ti s-a amputate in copilarie si in tinerete.

        Imi amintesc cu groaza de privirile admirative ale parintiolor la o sedinta, cand profesoara de geografie se plangea ca loazele nu vor sa invete „pe dinafara” capitalele statelor din America de Sud.

        Atunci m-a oripilat nu zambetul gretos al profesoarei ci zambetul aprobator al parintilor.

        La fel si in povestea cu istoria – inclusive cea contemporana- are sens pentru mase doar daca are un rol educativ. Dar acum nu are.

  2. Pasionantul dvs articol,dle Marius Stan imi inspira cateva reflectii filosofico-duminicale ;) pentru care va multumesc,deoarece ele sunt de natura a-mi schimba momentan ideile care ma preocupau azi,si pe care le gaseam un pic prea prozaice,deoarece legate de realitatea pur-jus a vietii…
    Daca este practic – pentru ca multi cunoastem cate ceva din evenimentele respective!? – sa ne referim in analizele noastre societale la o perioada recenta a istoriei,de ~100 de ani,mai putin util mi se pare minimalizarea (caricaturizarea?) UTOPIEI,mai precis limitarea discutiilor la idealurile comuniste.
    Impartasesc ideea exprimata deja din antichitate ca „utopia este un adevar care nu s-a produs inca”,si consider ca,acceptand sa renuntam cat mai des la certitudini empirice nu putem decat sa evoluam…
    Daca sunt de acord cu dvs cand afirmati ca „tentativa de a institutionaliza perfectiunea a fost o drama”,consider ca diabolizarea idealurilor de libertate,prosperitate si egalitate,a oamenilor,ca masura de protectie(?) impotriva repetarii altor drame,nu este cea mai stralucita idee!?
    Omul trebuie sa viseze ca sa evolueze,cu cat visele lui sunt mai inalte,mai indraznete,mai „utopice”,cu atat el va tinde sa-si depaseasca conditia predestinata(???),de fapt prestabilita de altii pentru el,si sa contrazica astfel orice fatalitate!
    Paradoxal,fanatismul despre care spuneti ca ne copleseste astazi,idee cu care sunt absolut de acord,mi se pare ca provine tocmai dintr-o lipsa de idealuri,o renuntare la aspiratii marete,impusa(!) si ridicata la rang de calitate indispensabila omului modern!
    La inceputul anilor 2000,cineva profetiza ca acest secol va fi unul spiritual,sau nu va fi!
    Imi imaginez ca oamenii vor renunta treptat la dogme si la sentimentul de nesiguranta sau de frica de necunoscut,si vor deveni astfel liberi,apti sa transforme in realitate,o utopie dupa alta….

    • Departe de mine, stimata cititoare, gandul de a „caricaturiza” utopia! Visul unei cetati a soarelui traverseaza matricea umana din cele mai vechi timpuri. De altfel, textul incepe cu o constatare care va confirma: „Fără îndoială, cei care au anunțat sfârșitul utopiei s-au cam pripit”.
      Exista, desigur, aceasta inclinatie umana catre proiectul de tip utopic, „o gena ludica” daca vreti. Cum eu insa ma pricep mai abitir la utopismul de tip socialist, mi-am permis aceasta umila deconstructie plecand de la ceea ce istoria a confirmat deja: falimentul proiectului cu pricina!
      Evolutia omului, stimata doamna, nu tine in fond de stanga sau de dreapta, ci de capacitatea de a rationaliza binele comun si de gasi un cat mai mare consens asupra lui. Ca exista felurite cai pentru a face acest lucru, mai bune, sau mai rele, ramane inca de discutat mult timp de acum incolo. Dar mie, din contra, mi se pare ca fanatismul zilelor noastre nu este o renuntare la ideal, ci tocmai o exacerbare a lui, eventual o reintoarcere nedubitativa la idealuri vechi de cateva secole, astazi – iata!- profund decontextualizate. Avem, in fine, tot astazi, o idee mai clara despre ce tip de tragedie poate genera un „proiect fanatic”, avem un set de valori de inspiratie umanista mai bine testat (decat aveam acum un secol, sau doua), avem mecanisme de checks and balances care ar trebui utilizate/imbunatatite mai des, avem o intreaga istorie a totalitarismelor sec. XX extrem de pilduitoare… si ca atare aici rezida pericolul unui fanatism actual care ignora (intentionat sau din necunoastere) toate aceste achizitii istorice OK. Iar daca reusim sa ramanem civilizati (sens larg), ideile nu pot fi decat fascinante…

      • „Evolutia omului,nu tine in fond de stanga sau de dreapta, ci de capacitatea de a rationaliza binele comun si de gasi un cat mai mare consens asupra lui..” – dupa parerea mea,aceasta fraza are o mare calitate,si anume,ea indica motivul principal pentru care se bate pasul pe loc in Ro:nu sunt identificate corect problemele,deci nu se poate rezolva ceva ce se ignora ca este in asteptare de solutii!?…logic,nu?

  3. este evident ca stiinta si tehnologia au un avans considerabil fata de institutiile politice. pina cind soarele a incetat sa se invirta in jurul pamintului cineva a trebuit sa fie ars pe rug. cum ar putea gastile gregare, cocotate la virf cu sprijinul banilor si mass mediei platite, sa reprezinte cetateanul? arta compromisului, acceptarea minciunii de partid si a raului cel mai mic. atit poate rasa umana ? nu exista alternativa, se va raspunde intr un cor. fals !

  4. Socialismul a fost este si va fi o Utopie Istorica ! Oamenii se nasc mereu inegali ! Unele femei sunt frumoase altele nu.Unele sunt inteligente,alte nu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro