miercuri, august 12, 2020

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Sfârșitul simbolic al unei generații

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură. Generația din care fac parte, cea care şi-a trăit copilăria şi adolescența ȋn comunism iar tinerețea ȋn primii ani ai tranziției spre nicăieri, ȋi datorează multă recunoștință. Primele noastre biblioteci s-ar putea numi, cu rare excepţii, Biblioteca Humanitas. Imi aduc aminte, ca şi cum s-ar fi ȋntâmplat ieri, de momentul ȋn care am cumpărat cu emoţie volumul “Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru”, Constantin Noica, tipărit pe improbabila hârtie a acelor ani de speranţă şi pionierat, o materie fragilă, galben-cafenie, plină de resturi de rumeguş şi textile. Hârtie bio-eco reciclată, de pe vremea când conceptul hipsteresc de responsabilitate socială ȋncă nu exista- doar economie de penurie. Tin enorm de mult la acest volum, ca la Sfintele Moaşte (nu, expresia nu este deloc ironică ȋn context, veţi vedea şi de ce), pentru că el constituie pe undeva kilometrul zero al formării mele intelectuale – atât cât a fost ea – şi a multor altor colegi de generaţie. Am simţit nevoia să relatez acest episod pentru că după ce am terminat lectura cărţii Isus al meu, am simţit că se realizează un arc peste timp. El marchează, practic şi simbolic, sfârşitul unei generaţii, la fix treizeci de ani de la naşterea acesteia, ȋn chinuri şi speranţe. Nu comentez credinţa şi alegerea personală a autorului, dar am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii. Mărturisirea de (ne)credinţă din paginile acestei cărţi ne lasă mai trişti, mai săraci, mai dezorientaţi.

În rândurile următoare voi face referinţa doar la acele aspecte din carte care m-au interesat ȋn mod direct, legate de preocupările mele cu privire la Biserică şi Modernitate sau avansul şi efectele secularizării. Cartea lui Gabriel Liiceanu constituie din acest punct de vedere un preţios instrument pentru oricine doreşte să ȋnţeleagă mai bine ce se ȋntâmplă cu noi, cu credinţele şi temerile noastre, cu instituţia numită Biserică, care administrează şi reprezintă “speranţa” aici, pe pământ şi chiar şi dincolo de el. După cum se poate remarca la prima vedere, chiar şi după o simplă răsfoire pe raftul librarului, cartea nu are o metodologie precisă, “s-a construit din mers, ea ȋnaintează asemenea unei zil care-şi schimbă, pe parcurs, lumina”, după cum mărturiseşte autorului, chiar la ȋnceput. După o lectură şi o necesară re-lectură, au ieşit ȋn evidenţă şi s-au aşezat singure şi trei mari teme de interes şi anume: portretul României religioase, Biserica şi starea clerului, secularizarea şi dilemele sale.

România religioasă.

Portretul României religioase este unul destul de sumbru. Pe de o parte apare menţionată de mai multe ori categoria intelectualilor, niciodată numiţi, dar care pot fi ghiciţi cu o minimă capacitare a fanteziei. Ei sunt, citez ”capabili de subtile hermeneutici biblice, dar nu ştiu să-ţi spună ȋntocmai ce cred şi ȋn ce cred şi a căror viaţă nu are, luată la bani mărunţi, nimic creştinesc ȋn ea. Cei mai mulţi sunt agresivi” (p.15) Pe de altă parte, sunt menţionate, citez exact, “minţile avariate” ale pelerinilor care participă ȋn masă la pelerinajele de la Sfânta Parascheva (p.209), ȋntruchiparea lor supremă fiind “baba care pupă microfonul reporterului TV, crezând că e o cruce” (p. 218), după cum o arată o binecunoscută secvenţă video devenită “virală”, cuvânt greu de consecinţe ȋn această perioadă aparte. Ca martor, participant şi individ preocupat de logica pelerinajelor, cred că am ȋnţeles de ce biata bătrână sărută mecanic microfonul ȋntins hoţeşte de reporter, dar aceasta-i cu totul şi cu totul altă poveste, asupra căreia nu voi insista aici. Între cele două extreme, ipocrizia cu iz “hermeneutic” şi habotnicia repede pupătoare de simboluri ale tehnicii moderne, se ȋntinde, după cum sugerează autorul, un spaţiu alb, neutru, populat eventual cu o “pietate difuză, luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc” specifică unui “popor năruit de sărăcie şi de disperare, obişnuit să primească creştinisul ca pe o superstiţie ceva mai cizelată” (p.15). “Scenariul mitologic” al religiei ajunge să fie apărat de către credincioşi cu mai multă ȋnverşunare decât “valorile formative” ale credinţei, cele care conteză cu adevărat pentru autor (p.34). Sincer m-a surprins acest portret al României religioase prin lipsa sa de culori şi varietate… reformulez, dacă nu culori, măcar câteva nuanţe de gri, totul fiind pictat cu negrul unui penel melancolic. Cum ar fi de pildă absenţa din peisaj a celor care “caută sens”, pur şi simplu, indiferent de confesiune, indivizi care bricolează sensuri şi ȋnţelesuri doar de ei ştiute. Sau o minimă urmă de viaţă monahală. Sau explozia mişcărilor charismatice, neo-protestante, care recrutează masiv acolo unde nimeni nu s-ar fi aşteptat ȋn urmă cu câţiva ani, cu toate că “Duhul Sfânt, aliatul tututor creştinismelor”, ca agent justificativ şi forţă motrice este bine punctat ȋn volum (p.32).

Evident, nu judec pe nimeni, dar am fost surprins să constat că ȋn “procesul” făcut creştinismului contemporan de una dintre cele mai luminate minţi ale ţării mele, rigoarea ascetică a unor monahi, ce-i drept, puţini, foarte puţini la număr, trece neobservată; merita dacă nu mai multă atenţie, cel puţin un strop de indulgenţă şi empatie. Mai afirmă dl. Gabriel Liiceanu următoarele: “componenta afectivă supradimensionată ȋi oferă oricărei religii (mitice, biblice sau politice) enormul ei potenţial de violenţă” (p.55). O afirmaţie care sincer, m-a pus pe gânduri, pentru că eu cred că gradul de “afectivitate”al Ortodoxiei este unul foarte ridicat faţă de alte confesiuni creştine, manifestându-se prin raportul direct, intim, fără intermediari, pe care credincioşii ȋl au cu ȋntruchipările sacrului (icoane, moaşte, chiar şi veşmintele preoţilor). Recentele controverse din perioada de carantină severă legate de linguriţa de ȋmpărtăşanie şi interzicerea folosirii acesteia par să confirme presupoziţiile autorului.

Biserica şi starea clerului

Imaginea Bisericii şi a clerului, indiferent de poziţia sa ierarhică, este una negativă. Aş ȋncepe prin a menţiona problemele legate de gestiunea memoriei recente, legată de dureroasa traversare a perioadei comuniste. CNSAS-ul apare a fi, ȋncă odată, depozitarului Sfântului Graal al memoriei şi al travaliului memorial asociat, al celor rostite şi, mai ales, nerostite ȋncă. Martiriul pentru credinţă este acceptat şi citat ca atare: cohorta de preoţi greco-catolici, prinţul Vladimir Ghika şi inclasabilul Nicolae Steinhardt sunt singurii care, ȋn opinia autorului, “şi-au legitimat vorbele prin fapte” (p.167). Cu o sinceritate bine calibrată, dl. Gabriel Liiceanu suflă ȋn spuza memoriei, cea care mocneşte nu doar ȋn arhive ci şi ȋn inimile noastre, pentru a se ȋntreba dacă Biserica Greco-Catolică “nu a câştigat ȋn integritate, tocmai pentru că a devenit victimă, alegând martiriul ȋn locul colaborării cu comunismul” (p.170). Să fie vorba de o “colaborare”, cu tot ce are termenul mai negativ inclus ȋn el, din partea BOR-ului, sau de arta bizantină a compromisului, care a salvat corabia de la pieire şi adus-o la malul Istoriei ȋn stare destul de bună, ȋn anul 1989, atunci când comunismul a dispărut, cel puţin aparent? După 30 de ani, colaboraţionismul acesta, real sau presupus, s-a transformat dintr-o chestiune istorică şi memorială ȋn vector de secularizare. Iar ceea ce-l nemulţumeşte profund pe autor este că, spre deosebire de Bisericile Occidentale, “biserica noastră nu a făcut niciodată vreun gest public de căinţă” (p.201). Doar că “modelul occidental” invocat nu funcţionează şi nici nu cred că va funcţiona vreodată ȋn spaţiul nostru geografic, istoric, politic şi spiritual şi cred că o ştim cu toţii de ce: suntem copiii unei Biserici specializate ȋn arta compromisului, Biserici care, cu rare excepţii, s-au luptat să supravieţuiască, nu să ȋnduioşeze opinia publică. Şi ȋncă: biserica (bisericile, mai exact) au făcut un adevărat biznis din “vânzarea transcendentului” şi tot ea s-a instalat ȋn lume “tăind şi spânzurând” (p.156). Ştiu că cele afirmate ȋn continuare nu sunt un argument, nu doresc să ȋnduioşez pe nimeni, acesta ar fi ultimul loc unde aş putea ȋncerca piruete sentimentale, dar… ce te faci cu “baba habotnică”, iarăşi ea, care cumpără din pensia amărâtă de membră a fostului CAP (pentru cei mai tineri, Cooperativa Agricolă de Producţie) câteva iconiţe ieftine de la pangarul bisericii, să se roage nepoţeii la ele. Sau cel puţin să le poarte noroc, ca să anulăm orice urmă de credibilitate religioasă a gestului, pe firul cărţii. Se gândeşte ea oare la ticăloşia Bisericii, această mare traficantă de “transcendent”? Nu ştiu şi nici nu doresc să aflu.

Calitatea preoţilor este judecată exclusiv prin prisma unor ȋnalte standarde şi exigenţe intelectuale. Nu se acceptă, citez, “locuirea ȋn promiscuitate, ȋn total dezacrod cu sacerdoţiul care impune traiul ȋn acord cu idealul slujit” (p.227). “Nimeni, ȋn fond, nu l-a obligat să se facă preot”, afirmă hotărât Gabriel Liiceanu, atingând astfel unul dintre cele mai delicate aspecte ale “meseriei” de preot ȋn lumea modernă. Personal, sunt convins că preoţia ȋn lumea ortodoxă este 80% meserie şi 20 % vocaţie, un raport inversat faţă de catolicism, de exemplu. Este una dintre explicaţiile posibile ale avansului mai rapid al secularizării ȋn Occident; o vocaţie se pierde mult mai uşor decât o meserie, ultima având reguli şi proceduri mai simplu de urmat şi de transmis. Se pare ȋnsă că vocile modernitătii, autorul fiind pe undeva expresia supremă a acestora, doresc doar vocaţie, ȋn detrimentul meseriei. Perfecţiunea individuală a clerului, nu atât cerută cât semnalată de autor, ar conduce, aparent paradoxal, la “divinizarea” persoanei şi apariţia unor extreme religioase – ceea ce experienţa arată că se ȋntâmplă, mai ales ȋn mediul monastic. Nu scapă neinventariate şi aspru judecate – ȋn câteva linii, dar cititorul nu are nevoie de mai mult pentru a ȋnţelege – şi alte păcate ale clerului contemporan: “scheletele din dulap” lăsate moştenire de colaborarea cu fosta securitate, implicarea electorală (logica simfoniei bizantine lipseşte din carte), absenţa culturii teologice şi dogmatice care conduce la apariţia unor “predici primitive, care-şi idiotizează enoriaşii” (p.276), plus scandalurile cu repetiţie, având tematică sexuală. Citatul următor, chiar dacă puţin mai lung, sintetizează problema şi aduce la lumină, bănuiesc, şi unul dintre principalele motive ale nemulţumirii mocnite a autorului: “ pentru mine, nu creştinismul este o problemă (o religie care ȋl are ȋn centrul său pe Isus nu poate fi decât sublimă), ci majoritatea slujitorilor ei, care au compromis toate simbolurile sacre prin nemăsurata lor necreştină trufie. Îşi poartă titlul de «slujitori ai Domnului» ca pe o promovare care-i aşază, oricum, deasupra restului omenirii. Nimic din suflul Evangheliei nu mai adie ȋn ei” (p.186).

Secularizarea şi dilemele sale

“Sunt un creştin secularizat!” (p.293), recunoaşte autorul, ȋn aceeaşi logică a unei decapante sincerităţi, ȋntr-o scrisoare adresată prietenului său, medicul american Martin. S. Martin. Cu un instinct sigur, autorul spune că cel mai mai greu va fi pentru credincioşii vitorului să-şi reprezinte “locul divinităţii, ȋnfăţişarea ei şi, ȋn general, lumile intermediare şi supra-reale, precum şi fiinţele spirituale care le populează” (p.125). Dintr-un punct de vedere strict personal, o astfel de afirmaţie ȋmi confirmă gânduri mai vechi legate de fragilitatea religiei Ortodoxe ȋn faţa avansului modernităţii; o religie cu un pronunţat caracter popular, dând dovadă de o mare fantezie şi libertate ȋn reprezentarea divinităţii şi a lumilor intermediare asociate. Odată ce rezervorul de imaginaţie dispare (şi mă refer aici la societăţile rurale tradiţionale), religiozitatea populară se transformă ȋn slăbiciune şi vulnerabilitate, chiar sursă de deriziune. Secularizarea este apreciată pentru caracterul său moral. Este reamintită ȋn mai multe rânduri etica kantiană a modernităţii, renunţarea la religie şi autoritatea nechestionabilă a Tradiţiei. Oamenii care ȋncep să gândească cu mintea lor, debarasaţi de balastul ritual, sunt “oameni capabili, pe urmele Dumnezeului ȋntrupat, de «omenie» (p.205). Secularizarea dă naştere la “rezervorul de moralitate al lumii” (p.107). Nu lipsesc din volum, amintite ȋn fragmente vitriolate, nici crizele care au marcat evoluţia progresivă a secularizării ȋn spaţiul public din România, cum ar fi de pildă prezenţa icoanelor şi a altor simboluri sacre ȋn sălile de clasă, “o sală de clasă nu e cabină de TIR ȋn care se pot pune deopotrivă femei goale, cruci şi icoane (…) firesc e să se afle nu icoane, ci doar figurile celor care au ȋmpins civilizaţia umană ȋnainte şi pe ale căror isprăvi de cunoaştere s-a căţărat specia” (p.228). Religiile trebuie să facă un pas ȋnapoi, să lase doar etica să vorbească, să lase locul “rodului secularizat care a căzut din poala lor” (p.210). Nedumerirea mea personală ȋn acest caz este legată de faptul că Bisericile ortodoxe, nu doar cea din România, nu au produs modernitatea şi nici secularizarea, ci mai degrabă au cunoscut-o direct, brutal, ȋn perioada comunistă (prin ȋnchiderea de biserici, seminarii teologice, mănăstiri etc), fie asistă (oarecum) neputincioase la tăvălugul de neoprit al acesteia, după 1990. Suntem departe de “rodul secularizat”, perceput ca pozitiv din punct de vedere etic, aşa cum poate fi el ȋntâlnit, cred, ȋn anumite ţări occidentale. Termin spunând că atunci când va fi scrisă adevărata istorie a secularizării ȋn (din) România, acest volum va fi piatra de temelie pentru ȋnţelegerea ȋnceputului sfârşitului. Sau invers.

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

    • Din punctul meu de vedere, biserica ca institutie religioasa nu a reusit sa isi depaseasca niste limite, date de canoane apostolice inflexibile. Lumea de azi, mai ales a tinerilor au alt stil de viata si in rural si in urban. BOR -ul prin reprezentantii sai cu titluri inalte sau mici nu a reusit sa ofere na multa coeziune sociala si moralitate.

      • Limitele nu au fost date de canoane, mule dintre ele abandonate fara a isca mari discutii teologice (vezi in acest sens perioada postului Sfintilor Apostoli Pentru si Pavel) ci de amestecul cu puterea laica in ” traditia” bizantina. Limitele si le a impus Biserica cautand scuze…. necanonice. Canonul saraciei a fost minimalizat si ridicularizat. Cuvintele lui Iisus au fost reinterpretate oricaat de simple si clare a cautat Iisus sa fie!

        • Se vede treaba ca problema nu e ca lumea nu stie multe despre Isus, ci ca ce stie sunt multe lucruri false.
          „De aceea le vorbesc in pilde, pentru ca ei, macar ca vad, nu vad, si macar ca aud, nu aud, nici nu inteleg”

  1. Superbă analiză. Blândă, coerentă, corectă. Felicitări autorului pentru efort.

    Trăind în Vest, sunt martorul secularizării pe care o preaslăvește cartea, și a confuziei distructive pe care o aduce. Din păcate, când cineva preia perspectiva asta relativistă, nu sunt prea multe de făcut.

    „Și ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?”, întreba Cineva odată.

    • După părerea mea nu e superbă deloc. Cheia de înțelegere a articolului e întrebarea (devoalanta): de ce nu a vorbit dl. Liiceanu și despre figurile remarcabile ale ortodoxiei? Aceasta întrebare (de ce nu….?) se pune în două cazuri: când suspicionezi autorul de rea voință sau de prostie, tertium non datur. Îmi permit să răspund eu: pentru că dl Liiceanu nu a vrut, e simplu. Și nu a vrut pentru că subiectul cărții era Isus al lui, iar un autor cu inteligență și talent își urmărește țelul. Ar fi însemnat să vorbească despre lucruri pe care nu le cunoștea bine și despre care puteau (și pot încă!) vorbi alții. Inclusiv autorul acestui articol! Și poate de a da apă la moară unora care ar fi legat existența unor figuri remarcabile ale creștinătății locale de consistența morală a aceleiași creștinătăți. Nu cred că îl putem bănui pe dl Liiceanu de intimitate (spirituală) cu cineva, pe care să nu o poată mărturisi. Și nu este în stilul lui Liiceanu să vorbească despre ceva ce nu știe bine. Și e de presupus că nu frecventează multe fețe bisericești. Pe de altă parte, întrebarea însăși nu e scutită de probleme. Îmi amintesc că CTP se întreba,
      după filmul Bacalaureat, de ce autorul filmului se ocupa de corupția mică când toată lumea știe că noi avem corupție mare. Rizibil! Altfel spus, dorința comentatorului de a impune ceva (agenda, ideologia…) creatorului. Să nu uităm (și mă includ, desigur), că orice comentariu vorbește mai mult despre cel ce îl scrie decât despre subiectul comentat, iar mentalitatea totalitară dispare greu, cu multe recidive!

      • Nu a scris despre figurile remarcabile ale ortodoxiei pentru ca nu asta era tema cartii. Spuneti ca nu frecventeaza multe fete bisericesti, nu aveti de unde sa stiti, Liiceanu a fost apropiat de Nicu Steinhardt si e posibil sa il fi frecventat pe parintele Galeriu, se stie ca biserica lui era loc de intalnire al intelectualilor.

        • De acord, asta am spus și eu, nu era tema cărții. Despre partea a doua a chestiunii, depinde ce înțelegem prin „multe”. Și am spus că presupun. A frecventa pe cineva înseamnă un contact des cu acea persoană. Pe cei doi am impresia că nu îi mai frecventează, deși e posibil ca gândul să îl ducă des mai ales la cel dintâi citat de dvs.

  2. Desi asa se scrie istoria, problema se cere reglementata in spiritul corectitudinilor de tot felul.. eventual prin constitutie. Aici este vorba de noi si constiinta noastra…secularizarea nu trebuie sa fie un scop in sine putand foarte bine fi si reversibila. Apoi cei care nu cred in nimic vor scrie alte articole si vor bombani ca babele au prea multe drepturi..desi daca privim randul de oameni de la Vatican descoperim foarte multi tineri, barbati si femei, care asteapta cu rabdare in soare sau ploaie. Si nu numai la Vatican.

    • Cinstit vorbind, eu cred că oamenii care așteaptă în rând la Vatican NU FAC ACEST LUCRU în marea lor majoritate ca să se închine la moaște, ci ca să vadă frumusețea care s-a adunat acolo… Am făcut și eu de câteva ori coada asta, am mângâiat și eu piciorul Sfântului Petru, am asistat chiar la o slujbă religioasă care avea loc într-una dintre capele într-o după amiază (nu cred că o să uit vreodată ochii albaștri și blânzi și strângerea de mână a unui tânăr desculț și doar într-o cămașă subțire în mijlocul lui noiembrie) și am regretat profund că nu pot primi și eu împărtășania… Dar nu m-am dus acolo pentru asta… M-am dus în repetate rânduri pentru că niciodată nu mi-a ajuns timpul ca să mă bucur de frumusețea și de spiritualitatea acelui loc…

  3. Vorba aceea:”Mi s-au nelamurit ultimile chestiuni clare”. Articol interesant dar departe de a-i introduce pe cititori in universul Liiceanu, in analiza si sinteza cartii in cauza. Reveniti… :)

    • Mi-ați luat vorba din gură… Am citit de două ori acest articol și nu mi-a fost clar ce părere are autorul… Cred că și domnia sa este puțin confuz, nu știe ce să creadă…

  4. irasi, scriem si ne dam cu parerea fara a cunoaste profunzimea de dincolo de aparenta. Vedea-l-as pe al nost Liiceanu ce ar mai scrie dupa cateva matanii facute sincer si mistic (ce bube ar mai gasi in problematica Bisericii). E frumos stilul publicistic insa nu cel de suprafata ci cel adanc si bine documentat. Hai ca se poate…mai incercati!

  5. Pe mine articolul dvs m-a „decis” sa cumpar cartea… adica m-a convins de contrariu, ce-o fi insemnand si asta :P
    M-au surprins citatele, rezonez cumva cu ele, involuntar si fara sa despic firu-n paispe, sunt curios sa vad ce zice in ansamblu, sa-mi fac o parere si sa despic si eu ce ma duce capul (cred ca toti avem un Isus, dar care e altfel si adesea „nebiblic”, ce sa mai vorbim de „bisericesc”)…a fost o surpriza placuta si o reconsiderare a profilului pe care-l imaginasem autorului cartii.

  6. Am o cunostinta care a crescut la oras si a absolvit facultatea de Agronomie. A invatat acolo o gramada de chestii, a studiat mult, stia tot. S-a facut inginer.
    Dupa care s-a dus la tara, intr-un sat de tarani muncitori ai campului. Cand inginerul le-a spus ca a invatat la scoala si ca stie tot ce trebuie sa faca ei pentru o recolta buna, un taran mai in varsta l-a intrebat: „stii cumva cum e sa te trezesti la 4 dimineata sa mergi la coasa ? Stii cum miroase balegarul de vaca? Dar propria sudoare, dupa o zi de munca in arsita soarelui ?”
    La toate aceastea inginerul a raspuns cu „nu”. Atunci taranul i-a spus : „atunci nu stii nimic”.
    Am mai auzit de oameni cu scoala multa; cu capacitati intelectuale uriase; cu realizari culturale eterne. Orice astfel de om, chiar daca are „propria credinta”, insa nu participa la nicio slujba din Biserica; daca a citit tot despre IIsus si stie pe dinafara toata Biblia, insa crede ca Iisus a venit sa faca lumea mai buna, nu sa o mantuiasca; chiar daca crede ca jertfa de pe cruce este darul Mantuitorului, insa nu stie si ca Biserica este tot darul Lui; chiar daca Il iubeste pe Mantuitorul din toata inima lui, insa nu o iubeste pe mireasa Lui, nu se poate numi crestin.
    Criteriile sunt foarte clare: sa te duci la slujbe; sa citesti Sfintele Scripturi si Sfintii Parinti; sa te spovedesti si impartasesti. Cu scopul de a ingadui Duhului Sfant sa te faca mai bun. Atat de clar si atat de simplu.
    Poate bisericile catolice, reformate, scientelogocice au si alte criterii: statut social, financiar, IQ, cotizatii, etc. Insa Biserica, mult hulita BOR, doar atat cere de la un om. Pentru unii, e prea mult, asa ca incearca sa faca regulile lor, criteriile lor, credintele lor. Pana la urma, insa, nu fac decat sa isi cladeasca propriul lor dumnezeu. Care nu e deloc „Cel ce este”.
    In teologia ortodoxa se consemneaza doar 3 teologi: Sfantul Ioan si Sfantul Grigorie Teologul si Sfantul Simeon Noul Teolog. In rest doar sfinti „simpli”, nu teologi.

    • „Criteriile sunt foarte clare: sa te duci la slujbe; sa citesti Sfintele Scripturi si Sfintii Parinti; sa te spovedesti si impartasesti.”
      La așa criterii… conțopiste, e ușor!!! Presupun ca sunteți preot. Toate criteriile enunțate presupun apropierea de un preot, nu de Dumnezeu. Vă preocupă doar forma, nu fondul. Bifăm și ne mântuim! Chiar dacă mergem la slujbă doar ca să bârfim, chiar dacă mințim la spovedanie.
      Dacă Isus a venit să ne mântuiască și nu să ne facă mai buni, a reușit sau a ratat?
      „Iubește-ți aproapele” ar fi mult mai importantă în înțelegerea mea de(spre) creștin. Asta ar însemna că eu poate sunt aproape de dvs. dar dvs. nu sunteți aproape de mine.

      • Imi place ce spuneti. Intr-o scurta vizita, la Ierusalim, m-am dus la biserica mormantului lui Isus, cu speranta ca voi ajunge mai aproape de cel a carui personalitate o admir. M-am inselat, formalismul, nepasarea si comertul m-au scarbit. Pur si simplu Isus nu e in biserica, ci in suflet, asa cum a spus adesea.

    • Biserica e una, credința e alta, Isus, iarăși, e altă mâncare de pește: a murit el pentru ortodocși? Nu cred, nu exista așa ceva, nici măcar creștinismul, barem o biserică anume! Așa că, cred, mai ușor cu ce ”cere Biserica ortodoxă” creștinilor.

  7. Autorul “Isus al meu” este autorul (singurul) care a luat atitudine publica impotriva „lichelelor” care nu voiau sa paraseasca posturile din administratie si prin aceasta perspectiva trebuie sa evaluam consegventa si scopul carti. Dupa 30 de ani, dupa lupte in care asteptarile nu merg la victorii sigure vine o vreme in care vrei sa te adresezi la cei care ai fi vrut sa-ti fie aliati, intelectualii vorbitori de limba romana. Pui in dezbatere un subiect sensibil, cu o dimensiune umana cit o armata, cu buget si structura ideologica bine fundamentate si cu aderenta la o mare majoritate a populatiei tarii si vrei sa fi relevant si eficient? Grea misiune. Trebuie sa renunti sa fi incisiv, sa fi mai mult aluziv decit direct si totusi ideile sa ramina in discutie. Cine poate sa-si inchipuie ca poti sa spui public ca nu avem o literatura religioasa la nivelul societatii de azi? Literatura religioasa, incepind cu biblia si terminind cu rugaciunile sunt intr-o limba arhaica dificil de inteles, cu structuri morfologice greoaie, fara plasticitate. „Dumnezeul meu care esti in ceruri…” mai poate fi relevant cuiva care a trecut pe acolo cu avionul si nu a intilnit nimic din cea ce se pretinde? Sa nu mai vorbim ca la stiri avem imagini de la statia orbitala si de la oamenii din ea. Stiinta a devansat imaginea despre viata si resorturile ei iar oferta religiei a devenit fara influienta. Poti sa spui ca avem un personal cleric incult ? nu poti nici atit.
    „Creştinismul nu mai este adevărul răstignit al lui Hristos, „vechea” credinţă a Apostolilor, ci un „bun comun” modelat după plăcerea mulţimilor, astăzi instituţionalizat, legiferat şi centralizat de către organizaţia ecumenistă. Pornind de la această alianţă de durată cu ereticii, nemaiîntâlnită în istoria Bisericii, s-a ajuns la o asemenea alienare şi orbire a reprezentanţilor ortodocşi, încât teologi şi clerici au semnat cu uşurinţă hotărâri ale dialogurilor, în care învăţătura de credinţă a Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi este retâlcuită astfel încât erezia să arate ca adevăr, ereticii să
    fie consideraţi ortodocşi, iar „botezul şi tainele” lor să fie recunoscute ca valide.”
    Iar celor care se roaga : „despre ingrijirea sufletului” , despre libertatea morala” , „pacatul este un mare rau si trebuie sa ne pocaim” , despre satisfacerea dumnezeisticei dreptati ranite” , despre marturisire si despre imprtasanie” (Despre ingrijirea sufletului, sf Nectarie de Eghina) oferta este fara cerere.
    Sunt multe de spus, de aceea ma alatur autorului articolului si spun ca aceasta carte trebuie citita de mai multe ori si de reflectat inainte de a pieri.

    • Excelent comentariu. Marturisesc ca nu am citit cartea, dar abia astept sa lecturez ideile. Privind restrospectiv, am fost format intelectual atat la o universitate din Romania, sa zicem din top daca privim la regulile comuniste, era una singura pe profilul respectiv, baza de selectie, procesul de selectie era riguros. Era o educatie atee intr-un sens, deoarece subiectul religiei era ignorat complet , dar o educatie incompleta in multe sensuri. Invatamantul romanesc a favorizat propagarea unei forme de eruditie mnemonice. Adica reconstruirea trecutului, a celor mai buni autori cunoscuti din trecut in orice domeniu. Am realizat asta in timpul studiilor la a doua universitate, de data asta peste ocean, unde se incuraja un sistem de gandire critica, prin comparatie a ideilor mai multor autori, deconstructia la argumente, reconstructia unei noi teorii prin criticile la adresa teoriilor trecute. Si din cand in cand, aparitia a celor catorva putine, teorii revolutionare care schimbau complet perspectiva asupra problemei.
      Religia a avut un in opinia mea, un dublu rol in comnunism. De refugiu individual intim dintr-o societate macinata de autotarism, badaranie si ipocrizie, unde singura forma de supravietuire publica era aderarea neconditionata la valorile clasei politice autoritare, dar si rolul de a asigura continuitatea cu trecutul identitar, doar nu o natiune e vazuta ca si un arbore cu radacini pe un sol care creste in sus.
      O viziune care vine sa fie profund schimbata, prin adoptarea metodologiilor stiintifice in cunoastere.
      Pana la urma si noi ca si oameni, si arborii nu suntem decat suma mai multor sisteme biologice , conglomerate de celule, bacterii care evolueaza intr-un context real biologic..natura prin coronavirus vine sa ne demonstreze sec si rece ca nu suntem ca si specie biologica invicibili, tot acel echilibru fragil , poate fi pus la pamant de o entitate de ordinul a catorva microni si toata constructia sociala in jurul fiintei noastre- societate, idei de convietuire in grup poate fi rasturnata in mai putin de o luna la nivelul colectivitatii globale. Daca urmarim ideile biologiei evolutioniste, in lumea naturala ar fi o adaptare naturala, dupa mai multe milioane de morti, ar supravietui organismele genetic izolate de virus sau cele care odata confruntate cu el au supravietuit transmitand genele castigatoare la urmasi. Dar nici virusii nu stau in loc. Evolueaza Si au doua strategii, devin mai virulenti-contagiosi prin selectia formelor de contagiozitate ridicata sau mor odata cu gazda, ceea ce favorizeaza pe termen lung formele care infecteaza mai usor si sunt tolerate de populatii.
      Unde are loc religia . Isus ca si Dumnezeu, Mohamed sunt forme de constructie sociala si intelectuala de origine umana. Sunt idei care au permis gasirea unui sens temporar vietii, construirea unei ordini aparente in care raportarea la un sistem de valori permitea supravietuirea in grupuri mari. Nu e nici o intamplare atunci cand antropologii afirma ca religiile ca si forme organizate de credinta au aparut odata cu aparitia megapolisurilor, asezarilor umane unde nu era posibil sa-ti cunosti toti vecinii, ca si vechile asezari , triburi, clanuri unde controlul social era direct intre membrii familiei.
      Dar spune asta unui intelectual roman, care de la varstele timpurii a fost expus public prin adunari publice(efectul de bandwagon) organizate periodic duminica la forme de socializare virala a unei idei. E un adevar pentru el, e inconcevabil pentru el sa iasa dintr-o ordine a lucrurilor care nu e guvernata de propriul sistem de idei, care creeaza legaturi cu trecutul si da sens unui viitor. Sacrilegiu, inimaginabil. Pentru el orice viziune care iese din afara viziunii particulare proprii, reintarite prin educatie colectiva si prin experientele repetate in colectivitate, e o marsavie, abdominabilitate monstruoasa. Ori, civilizatia si societatile din vest, au avut garantia mottoului academiei royale Nullius in Verba. E extraordinar acel motto. Pentru ca permite reinterogarea, repozitionarea , redefinirea cunostintelor despre viata in orice moment, E o forma de relativism da, dar care permite o intelegere la nivel mult mai profund decat cel dat de gandirea de tip inventar sau descriptiva prin noi instrumente, interferenta statistica, matematicile retelelor, metodele cantitative..e una sa pornesti in analiza oricarei problematici avand la baza ceea ce spun unii sau altii din trecut, cu un grad mai ridicat sau scazut de obiectivitate, alta e sa ai in timp real acces la informatie si instrumente de interogare superperformante de tip CERN. In jurul nostru e haos, iar va trebui sa ne obisnuim sa traim cu el utilizand stiinta si nu religia.
      Romania ca si societate e sub influenta unui constructivism existentialist de tip medieval. Avem o megastructura de indoctrinare ce se numeste Biserica, ce ucide organizat curiozitatea umana, apelul la intrebari necesar pentru a evolua, in care mistica omoara ratiunea, iar adularea omoara libertatea.

      • Biserica-megastructura de indoctrinare ce ucide curiozitatea umana,apelul la intrebari necesare pentru a evolua,in care mistica omoara ratiunea ,iar adularea omoara libertatea.Sunt in perfect acord cu finalul comentariului dumneavoastra.

  8. Sintagma „dincolo de Isus” este fundamental blasfemica. La fel precum cartea d-lui Liiceanu, care probabil a dorit sa epateze, asemenea mult prea publicatului domn Lucian Boia.

    • Sintagma respectivă nu e blasfemică, doar ca dvs. nu cunoașteți suficient de bine limba română.
      Când citesc un comentariu simplist și care dă verdicte, automat mă duce gândul că e scris e un preot. De ce?

      • „…mă duce gândul că e scris e un preot. De ce?”

        Din confort intelectual?

        Este mai ușor să etichetați și să categorisiți decât să procesați, să analizați și să sintetizați informația, probabil acesta este răspunsul.

        Dinainte de nașterea sa, în vremea în care s-a aflat printre oameni pe Pământ și după ce s-a ridicat la ceruri, dar cel puțin din anul 325 se afirmă că Iisus este Dumnezeu. Dincolo de care nu se mai află nimic.

  9. Am citi cartea. Pentru mine, în parte, este un război personal dus într-o vădită vendeta intelectuală. Vedem printre rândurile cărții referiri la așa zisi prieteni cu care se confruntă pe teme de credință și chiar o referire explicita la amicul Pleșu. Probabil că l-a avut in minte și pe Patapievici cunoscute fiind tezele acestuia despre rolul creștinismului în formarea culturii occidentale și deci a modernității. Cine a citit de exemplu polemicile pe marginea Simbolismului Crucii a observat acolo o disputa în toată regula intre scepticismul intelectualist al lui Liiceanu și spiritualitatea cultă a celor doi si unde s-a putut observa ca primul a ieșit cam sifonat. Mă întreb dacă Dl. Liiceanu ar fi publicat o carte cu aceasta tema înainte de 90 ( ar fi apărut în statul ateu fara probleme ) traiectul spectaculos al intelectualului respectat ar mai fi fost același in cultura romana. Sau chiar in anii 90 o carte asemănătoare probabil că i-ar fi schimbat imaginea publică într-o societate în care credința certifica anti comunismul. Datorita timingului apariției acestei mărturisiri aproape brutale mă îndoiesc de onestitatea autorului. A prins momentul, oportunistic, într-o perioadă când biserica e atacata aproape zilnic iar modernismul a devenit un tăvălug relativist care pune la pământ tot ce e tradiție și așa zisa lume veche. Dorește probabil sa apară în ochii publicului, cel tânăr mai ales, ca un intelectual al vremurilor, infailibil și actual, propunând o spiritualitate secularista care în fapt nu exista. Morala omului pus de piedestalul fostului idol nu a dus și nu duce decât la ideologie și deci la Stalin, Hitler sau Mao, iar dumnealui ar trebui să știe asta. Cele mai mari crime n-au fost făcute în numele religiei ci în numele acestei superiorități a omului și rațiunii sale duse până la paranoic. Domnul Liiceanu e un om nefericit și cu siguranță bântuit de îndoieli pe care nu le mărturisește. Teza filozofica a Dl. Liiceanu este limita, în care se încadrează de fapt și aceasta carte. Deci dumnealui accepta să-și afiseze justețea afirmațiilor intre limitările asumate ale propriei rațiuni care îi sunt suficiente, dar care nu-i asigura într-o obiectivitate imanentă nimic. Pe scurt, nu vad diferența între infatuarea intelectuală a unei ființe fara acces la adevăruri supreme si baba care din ignoranță se sprijină cu evlavie pe cripta unor moaște. Domnul Liiceanu nu e pe acea treapta a înălțării unui spirit ci rămas să moțăie pe opera lui Kant care în fond nu l-a ajutat în sens profund. Cartea Isus al Meu e o încercare de a demonstra obiectiv ceva extrem de subiectiv, plătește niste polițe intelectuale uneori cu ranchiună nedisimulată, dar se vinde bine unui public avid de certitudini și confirmări docte ca de opium. Domnul Liiceanu dărâmă in carte dansului statui, ca la New York, Londra sau Paris. Suntem oare în pragul unui Eden uman al rațiunii, moralei laice și progresului care ne va asigura fericirea sau Dl. Liiceanu pune umărul fara sa vrea la nașterea unei unei noi fundaturi istorice la capătul careia cine știe ce tormente ne așteaptă ?

    • Ha, ha!
      „A prins momentul, oportunistic”
      Parcă îl văd pe Liiceanu, stând după colț, cu ghearele ascuțite, cu ochii bulbucați și cu balele curgându-i, așteptând să îi cadă în labe imaculata Biserică Ortodoxă Română, obosită și rănită în lupta sfântă împotriva occidentului decadent și a LGBT.
      Dvs., preoții, credeți că toată lumea își reglează conturile cu „prietenii”, în public? Dnul Liiceanu tocmai a făcut, zilele trecute, o superbă emisiune cu dnul Pleșu despre destin, ceea ce anulează total presupunerile dvs. stupide.
      Alt motiv de haz, „moțăiala” pe cărțile lui Kant.
      Aici sunteți confuz, picotea pentru că nu înțelegea textul sau poate luase și o dușcă în plus? Și nici nu spuneți care era cartea, Critica rațiunii pure sau Critica facultății de judecare? E important, pentru istorie! Vă rog să fiți mai precis!
      În altă ordine de idei, faptul că Stalin si Hitler au fost niște mari criminali nu scuză cu nimic crimele comise în numele credinței creștine vreme de sute de ani.

  10. Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor comunismului, deși el însuși fost una dintre ele, și o falsă înțelegere a iubirii creștine pentru seamăn. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru însemna, în viziunea lui Noica, să ne rugăm pentru fratele Marx, pentru fratele Stalin, sau pentru propriul său torționar. „Pentru fratele Alexandru din China, dar nu uitaţi pe fratele Alexandru din Statele Unite.“ Puși pe același plan.
    Iată ce credea Monica Lovinescu despre cartea lui Noica:
    „Cerând iertare pentru cei puternici şi pentru călăi, Noica nu face gestul creştinesc al unui Mircea Vulcănescu, care lăsa cu limbă de moarte îndemnul „să nu mă răzbunaţi“. N-a spus însă „să uitaţi“. Nici „să vă rugaţi“. La Noica, sfatul nu porneşte din vreun imbold creştin. Nici din vreo trăsătură dostoievskiană – total străină firii lui. Ci, straniu pentru un om închinat ideii, dintr-o uimitoare confuzie de planuri şi categorii. (…)
    Victima şi călăul, torţionarul şi torturatul se situează pe acelaşi plan: nu numai că vinovatul nu trebuie judecat, dar nici măcar identificat. (…)
    Coborârea pe o asemenea treaptă a nediferenţierii nu mai are referinţe nici măcar în creştinism. Isus n-a pactizat cu diavolul ce-l ispitea şi n-a lăsat cu limbă de moarte şi de înviere să se uite numele lui Pilat din Pont (culpabil doar de slăbiciune), sau să fie iertat şi reintegrat în păstoria divină Iuda. Noica îşi propune şi mai mult. (…)
    Într-o lume a ideilor pure nu e loc pentru emoţie, sânge, lacrimi. Numai că ideile acestea se nasc din confuzia planurilor şi nu sunt pure. Numai că lacrimile lui Noica curg, dar numai pentru călăi, justificaţi în deplinătatea ororii lor; numai că astfel de rânduri nu pot rămâne în raiul teoriilor abstracte, de vreme ce atâtea morminte şi gropi comune îi mai aşteaptă încă pe cei care să se roage pentru „fraţii victime“, pentru „fraţii nevinovaţi“, pentru „fraţii sacrificaţi“. Sofismul se coboară, aici, din litera de carte, pângărind o suferinţă precisă. Noica avea tot dreptul să facă din suferinţa lui ce voia, s-o transforme chiar în rugă pentru cei care i-o impuneau. Suferinţa colectivă însă nu-i mai aparţinea.”
    Efectele acestei relativizări le-am simțit pe pielea noastră în ultimii 30 de ani când foștii securiști, torționari, activiști, atâția „frați Alexandru” au profitat din plin de slăbiciunea noastră creștinească pentru călăi și și-au bătut joc în continuare de victime. Punând mâna pe putere și îmbogățindu-se peste măsură. Aici ne-a dus așa-zisa noastră iubire creștină. Ne-am înfrățit cu răul și i-am dat stăpânire asupra lumii noastre. Dar, nu-i așa, am făcut-o cu sufletele pline de evalvie și iubire pentru aproapele. Ciudată răsucire, nu-i așa?
    Iar dacă vine cineva și ne pune dinainte oglinda adevărului nu ne place, ne întristăm și nu vrem, de fapt, să ne vedem chipul așa cum este în realitate. Vorbim despre „arta compromisului” care ne-a salvat, disprețuim subtil misiunea CNSAS-ului (”depozitarului Sfântului Graal al memoriei”) și mergem mai departe fără să ne întrebăm cine sau ce ne așteaptă la capătul drumului.

    Cât despre ceea ce numiți „mărturisirea de (ne)credință a autorului”, mă tem că, fiind prea întristat de capitolole polemice ale cărții, ați ratat cea mai importantă parte a ei. Adică exact aceea dedicată lui Isus. Nu cred să se fi scris în limba română ceva similar. Ardorea cu care autorul se apropie de Isus, în cel mai personal mod cu putință (adică fără teamă și neașteptând vreo răsplată), este, până la urmă o formă de credință poate mai sinceră, mai proaspătă și mai bine primită decât nenumăratele metanii pe care mulți le facem, plecându-ne doar genunchii, dar cu inimile împietrite și cu mințile încețoșate.

    • Buna Ziua! Nu prea-mi sta in fire sa raspund comentariilor de pe Internet, marea democratie a acestuia este fara de sfarsit, dar de data aceasta fac o exceptie. Cartea Dlui Noica este evocata ca „reper memorial”, ca o borna kilometrica a „fenomenului Humanitas”. Va rog sa va ganditi la faptul ca o parte din cititorii cartii dlui G.Liiceanu. nu erau nascuti atunci cand a aparut „Rugati-va”…In alta ordine de idei, apreciez faptul ca empatizati cu fervoarea cautarilor spirituale ale autorului. Am precizat insa de la bun inceput ca eu am „cautat” in carte altceva. Un portret al starii de fapt si un semn al sfarsitului unei generatii, repet. Cu stima, M.B.

  11. In fapt autorul se lupta sa albeasca bor, la pachet cu alte biserici ortodoxe autocefale. Mai putin ideea de crestinism.
    Nimic de spus, pina la un moment dat Biblia si crestinismul au constituit un duo civilizator. Apoi…. apoi transformarea bisericii catolice intr-o structura economico-militara ce a profitat de dezvoltarea societatii in care se manifesta a dus la departarea de ideea pe care fusese construita. Coruptia puternica si endemica a dus la aparitia bisericilor reformate, protestante si mai nou neoprotestante. Bisericile ortodoxe au fost ferite – saracia puternica din estul Europei a tinut mult timp coruptia departe. Apoi a venit momentul Fanar. Si inclinarea biserii catre alte interese. Secularizarea lui Cuza a fost facuta in primul rind pt ca veniturile si bogatia lua drumul Greciei in special. Doar ca deja coruptia isi facuse cuibul in biserica si nu a mai iesit niciodata. Intotdeauna in est biserica a fost de stat. Si prin colaborationism a fost si pe timpul comunismului si a ajutat apoi la endemizarea lui dupa ’89 prin sprijinirea politicienilor cu juma’ de norma la secu.
    Modul cum isi fac treaba preotii se vede in „crestinimul” dovedit de popor: un amalgam de traditii pagine, amestecat cu „obiceiuri” care mai de care anticrestin si care fac totul din mimetism, misticism si lipsa de educatie. Ar fi socati poporanii sa le spui ca obiceiurile de iarna sint in totalitate anticrestine; ca si obiceiurile de peste vara pt care primesc zile libere au cu totul alt simbolism fata de cel pt care ies la gratar. Sau dau drumul la roti de foc de pe dealuri.
    Analiza domnului Liiceanu e reala si pertinenta. Autorul articolului insa……..

  12. Foarte bun articolul dvs, dle Mirel Bănică. Ce mă bucur că se poate scrie sine ira et studio pe o temă „sensibilă” ! Rămân contrariat de – 80% meserie și 20% vocație -, oare așa să fie ?

  13. Degeaba cauti parerea autorului vizavi de carte in acest articol, ceea ce-i destul de amuzant deoarece textul se presupune a fi o recenzie.
    De fapt nu este, ȋti dai seama doar la sfarsit, este doar o colectie de fragmente decupate tendentios si aranjate in asa fel incat sa rezume (nu sa comenteze) cateva teme mai importante: Romania religioasa, starea clerului, secularizarea etc.

    Este foarte bine ingrijit textul, cu lupa cauti opiniile sau considerentele autorului, chiar si la re-lectura, dar nu le gasesti, sunt tainic ascunse, de parca si-ar fi propus inca de dinaintea redactarii sa mearga ca pasarea pe sarma, sa foloseasca cel mai mijlocitor ton, sa se plaseze indaratul frontului de discutie ca sa nu fie luat in colimator.
    Asa ca si-a facut scut din cele mai aprige sentinte din carte, n-a uitat nici macar o singura data ghilimelele, a notat riguros pagina, ca nu care cumva cineva sa ramana cu impresia ca i-ar apartine vreun aforism din cele enumerate.
    Este o „recenzie” partinitoare, urmareste un scop ascuns; spus nu raspicat, curajos, ci soptit la umbra ulucilor de gard.

    Sunt si aspecte relatate sincer: „marturisirea de necredinta … ne lasa mai tristi, mai saraci, mai dezorientati”. Cartea in sine este excelent scrisa, insa ultimile pagini, cele cu schimbul de scrisori (care parca nu-si aveau rostul acolo), chiar te lasa trist si putin dezorientat.

    Una dintre temele majore ale carti, ocolita cu maxima grija aici (sau poate relectura nu i-a revelat-o), este nostalgia, amareala batranului filosof in fata neputintei de a crede, parand ca de fapt ar fi vrut sa creada, insa nu a putut. Iar cartea expune motivele care l-au impiedicat, n-a putut trece de niste paradoxuri, adica miezul teologiei dogmatice, aspect rezolvat de credinciosi prin conlucrarea „fireasca” a ratiunii si a tainei printr-o cunoastere supra-raţionala. Nu a putut accepta dogmele ca adevaruri revelate si necesare pentru mantuire. De ce oare trebuie sa-mi abandonez ratiunea si logica pentru a fi mantuit, de ce nu este necesara doar conduita morala? Cum poate un credincios sa considere echilibrata si fireasca viziunea dogmatica care-i atat de paradoxala? O fire rationala nu poate, nu ca nu vrea, nu poate sa-si coboare mintea in inima si sa creada ca Dumnezeu intervine in lume prin „energii divine necreate” cum dupa spunea Sf. Grigorie Palama.

    Nici aceasta recenzie si, evident, nici cea a lui Mihail Neamtu, nu surprinde aceasta drama.

  14. Liiceanu nu a fost apropiat de Nicolae Steinhardt. Diferenta dintre ei era de 30 de ani. Steinhardt a stat la manstirea Rohia din 1979. Liiceanu a fost apropiat de Noica. Nu e confundabil cu Steinhardt, desi era prienten cu Noica si au fost in acelasi lot la proces.
    Liiceanu nu l-a frecventat nici pe pr. Galeriu.
    Cartea e o speculatie si un monolog, nu un dialog cu ceva legat de crestinism, un fel de dezvinovatire cu pretentii (la moda), ca nu isi schimba viata si crede numai cu cateva amendamente.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mirel Banica
Mirel Banica
Mirel Bănică, cercetător ştiinţific ȋn domeniul antropologiei religiilor

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război

Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni - ceva mai mult de jumătate...

Scrisoare deschisă către Ministerul Educației și Cercetării, în sprijinul cercetătorului Livius Trache

66 de cercetători din toată lumea semnează o scrisoare deschisă adresată Ministerului Educației și Cercetării și conducerii IFIN-HH în care își manifestă...

Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân...

Numărul din 24 iulie-28 august al Evenimentului Istoric semnalizează cu litere mari un articol din interior cu titlul: „Operațiunea GRU din decembrie...

Alegerile prezidențiale din Belarus: începutul sfârșitului pentru Lukașenko?

Duminică, 9 august, vor avea loc – într-o atmosferă extrem de tensionată - alegeri...

De ce să scriem despre lucrurile care dor

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.