Au trecut câteva zile de la funeraliile de stat cu care ne-am despărțit de Ion Iliescu. Simt nevoia să adaug câteva gânduri despre responsabilitatea politică a lui Ion Iliescu, despre „omul Ion Iliescu” și despre atitudinea publică în ce-l privește. Pentru mai multă claritate a temelor, am pus multele detalii la subsol.
Nu pun pe cei doi umeri ai lui Ion Iliescu evoluția puterii politice în România după revoluție. El a fost o unealtă a elitelor securisto-militare existente în acel moment în România. Era aproape imposibil ca ocupanții pozițiilor cheie în sistem, și cu acces la arme, să riște darea lor la o parte. Aveau toate motivele să fie speriați de ura strânsă ani la rând de populație, manifestată atât de vocal pe străzile Bucureștiului și în declarațiile publice ale elitelor culturale și politice. „Foștii” se luptau pentru siguranța lor și pentru întrevăzuta bogăție de mai târziu, iar Ion Iliescu a convenit să urmeze această politică. Dacă el refuza, era ales altul[1].
Responsabilitatea politică și măsura umană
Despre responsabilitatea politică a lui Ion Iliescu s-au spus deja lucruri relevante. O să citez câteva.
Ioan Stanomir:
„Ion Iliescu a întemeiat un stat pe clientelism, pe cleptocrație și pe inegalitate în fața legii”; în perioada 1990 – 1996 a fost: „aliat al Vetrei Românești, aliat al PRM, aliat al PSM, aliat al UNPR, omul care a împiedicat în mod eliberat orice tentativă de reformare a statului în direcția protejării proprietății private și a consolidării statului de drept”[2].
Tom Gallagher:
Ion Iliescu „a fost instrumentul prin care s-au pus bazele unei noi ordini politice ce le-a permis politicienilor să devină persoane privilegiate, cu averi necuvenite, obținute în mod necinstit, și să extindă beneficii de la stat către clienții lor, în timp ce cetățenii obișnuiți rămâneau constant excluși de pe lista beneficiarilor”; „el a sabotat șansa României de a se integra în Occidentul democratic într-o manieră comparabilă cu cea a Poloniei sau a țărilor baltice”[3].
Alina Mungiu Pippidi:
„…a gonit o generație din țară și ne-a patronat democratizarea fără decomunizare, din cauza căreia foștii securiști au profitat în detrimentul societății”[4]; nu i se poate ierta marea vină, „învrăjbirea societății”[5].
Pradă folosită pentru a șterge amintirea Securității și a crimelor ei din timpul Revoluției
Am enumerat mai sus opinii pe care le asum la rândul meu. Cu o excepție: punerea pe umerii lui Ion Iliescu, în întregime, a responsabilității pentru cele întâmplate în prima parte a anilor 1990. Având în vedere mijloacele simbolice și practice avute la dispoziție, Ion Iliescu este deplin „responsabil politic” pentru întemeierea unui stat bazat pe clientelism și pe cleptocrație, pentru sabotarea șansei ca România să se integreze în Occidentul democratic comparabil cu Polonia și Țările Baltice, pentru învrăjbirea societății. Doar că aceste evoluții nu au fost determinate de Ion Iliescu, ci de o forță colectivă: elitele securisto-nomenclaturiste care au acționat împreună cu o acuitate a intereselor pe care Ion Iliescu nu le avea și în raport cu care el nu conta[6]. Iată de ce este de pus acest accent.
Centrarea atenției pe Ion Iliescu a devenit o resursă a manipulărilor care de 35 de ani au ca scop obliterarea faptului că Securitatea a fost factorul cheie de represiune în regimul comunist. Securitatea a fost gardianul acelor politici inumane care au împins populația la disperarea descătușată în 1989 prin revoluție. Securitatea a fost organizată să înăbușe revoltele populare: a făcut-o în 1977 pe Valea Jiului, în 1987 la Brașov și a blocat din fașă marele protest pregătit să aibă loc la 14 decembrie 1989, la Iași. Securitatea a folosit toate mijloacele avute generos la dispoziție ca să curme răzvrătirea populației între 15 și 25 decembrie. De data aceasta nu a mai reușit.
Împotriva evidenței, vreme de 35 de ani a fost promovată ideea unei lovituri de stat comandată și dirijată de la Moscova. Menită să pună în umbră victimele și călăii lor, a fost elaborată și răspândită din primele luni de după decembrie 1989 de înalții ofițeri ai represiunii de altă dată: Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, Ristea Priboi, Cristian Troncotă, Neagu Cosma, Pavel Coruț, Corvin Lupu, Vasile Mălureanu și atâția alții dintre ei[7]. Această narațiune a fost demontată pas cu pas, înlocuind speculație după speculație cu documente și mărturii[8].
Manipulările securiste și pro-securiate au căpătat o nouă vigoare în ultimii ani. Rechizitoriul Dosarului Revoluției Române din decembrie 1989 l-a transformat pe Ion Iliescu în marele vinovat pentru miile de morți și răniți ai Revoluției și întrucât el, împeună cu câțiva colaboratori din acel timp, sunt cel mai ușor de asociat cu sovieticii. Principalul artizan al acuzărilor[9], Șeful Secției Parchetelor Militare din Parchetul General, Cătălin Ranco Pițu, avea drept cea mai înaltă treaptă profesională un masterat de ”Securitate Judiciară” unde au predat ofițeri ai fostei Securități, ai SRI și ai Armatei. Unii dintre aceștia fuseseră acuzați de a fi participat la reprimarea revoluției[10].
Ultima și cea mai formidabilă manipulare a lui Ranco Pițu constă în reușita de a arunca o aură sovietico-rusă asupra mineriadelor. În cartea sa Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990 el se referă desigur și la SRI, și la foste cadre ale Securității, căci nu se putea altfel, dar insinuează repetat un fel de influență sovietică remanentă. În loc să explice acțiunile lui Virgil Măgureanu prin anii de la Securitate, el îi asociază mintea cu cea a lui Silviu Brucan căci cei doi „se aflau pe aceeași lungime de undă” (fiind autori ai loviturii de stat sovietice). Susține că adevărul mineriadelor nu putea fi dorit, întrucât dezvăluirea lui era împiedicată de „întreaga rețea filo-sovietică instalată direct în vârful politico-militar al statului român”.
Concluzia acestui fost Șef al Secțiilor Parchetelor Militare din cadrul ÎCCJ:
Dacă privim dintr-o anumită perpectivă, rezultă că în iunie 1990 liderii tuturor entităților care s-au războit violent (președinție, Guvern, Ministerul Apărării, manifestanții anticomuniști, provocatorii, minerii) erau în marea lor majoritate kaghebiști, ghereuriști și securiști sau cine știe ce combinație între cele trei „calități”[11].
Iată ce paradox: la 35 de ani de la evenimente, Ion Iliescu este aruncat mulțimii precum o pradă ca astfel aceasta să-și piardă timpul răfuindu-se cu „Marele agent al URSS”, în loc să-și amintească de Securitatea națională și de întrebarea: „Cine a tras în noi în 22”?
Rămâne faptul că spre deosebire de rolul jucat în timpul Revoluției, de ales conjunctural al elitelor securisto-comuniste[12], la mineriade Ion Iliescu a avut rolul dintâi. De la punerea de către el a etichetei de rebeliune legionară asupra protestelor din Piața Universității și de la chemarea minerilor, până la aducerea de mulțumiri trupelor paramilitare care acționaseră cu o îngrozitoare brutalitate, Ion Iliescu a patronat terorizarea unor oameni nevinovați. Sângele acestora s-a scurs sub ochii săi. Așa ceva nu se uită și nu se iartă nici în ziua morții sale.
Omul
Așezarea lui Ion Iliescu sub cupola unei cruzimi apocaliptice ar fi de asemenea o greșeală. Sunt contexte în care deciziile unor oameni se înlănțuie într-o logică care scapă și puterii imaginației lor, și puterii voinței lor.
Ion Iliescu a avut din tinerețe o rapidă ascensiune în elita PCR. Crescut de un tată comunist ilegalist ajuns în aceeași închisoare cu Nicolae Ceaușescu, unde copilul Ion Iliescu le făcea vizite, pare că nici nu se putea altfel. A fost trecut pe linie secundară în anii 1970, când a sfidat perechea conducătoare. Atitudinile lui Ion Iliescu în ultimul deceniu comunist sunt invocate mai ales pozitiv. Comunitatea celor care lucraseră sub conducerea lui în ministerul Apelor îi arătau pe față simpatia[13]. Au circulat istorii despre faptul că ajungea de dimineață la birou, iar secretarele își găseau cafeaua pregătită. Nu era arogant, nici arivist, nici grobian. Era capabil de atitudini care surprind pozitiv. Invitat fiind la aniversarea a 15 ani de existență a revistei Academiei Cațavencu, la Balul ei, a urcat pe scenă și s-a întrecut în autoironii[14]. Va scrie Doru Bușcu: „… dacă i se dau la o parte meritele și i se păstrează doar defectele, un lucru e sigur: inteligența și umorul nu s-au numărat printre defectele lui”.
Om citit, absolvent a trei facultăți, Ion Iliescu a avut gesturi de mărinimie față de unii intelectuali. La dispariția lui, Alina Ledeanu, Președinta Fundației Culturale Secolul 21, a simțit nevoia să scrie un memento mori: „Astăzi, 7 august 2025, zi de doliu național, îmi reamintesc, cu reverență, de decizia Domniei Sale din mai 2002: aceea de-a decreta funeralii naționale pentru poetul ȘTEFAN AUG. DOINAȘ, deși acesta îi fusese redutabil adversar politic, și de-a dispune înmormântarea cărturarului-academician alături de soția sa, marea balerină IRINEL LICIU, care-și urmase soțul în moarte”.
Ar fi de dorit un autor care să vorbească despre viața lui Ion Iliescu cu perspectivă istorică și cu acuitate umană. Pentru o astfel de carte, pare să nu fi trecut suficient timp.
Controversa funerariilor naționale
Pe 7 august a.c., zeci de persoane s-au adunat în Piața Universității ca să protesteze împotriva decretării doliului național. Au cântat „Imnul Golanilor” și au povestit despre teroarea pe care au trăit-o cu 35 de ani în urmă. Cineva care nu le-a ascultat istorisirile sau nu a fost martor el însuși al envnimentelor nu poate realiza în adevărata măsură legitimitatea revoltei lor[15].
Ziua de 7 august a.c. fusese declarată zi de doliu național „în semn de respect față de memoria fostului șef al statului, Ion Iliescu”. Președinții Nicușor Dan și Klaus Iohannis au refuzat să meargă la funerarii. În ședința de Guvern, USR au cerut să nu existe doliu național „Din respect pentru victimele Revoluției și ale mineriadelor”. Reprezentanții USR nu vor participa la funeralii și nici cei ai UDMR.
Mai multe persoane publice au susținut că Președintele trebuia să participe la ceremoniile de stat ca semn de respect pentru instituția prezidențială.Doar că declararea unei zile de doliu național este un atribut al guvernului. Legea stabilește norme aplicabile funerariilor oficiale, însă nu cere desfășurarea lor, nici prezența Președintelui. Guvernul condus de Ilie Bolojan a decis doliul național întrucât a cerut-o PSD, iar acesta trebuie menajat, fiind partener la guvernare.
Paradoxal, în tot acest context, inculparea lui Ion Iliescu pentru crime împotriva umanității în dosarul mineriadei a părut mai curând marginală. Legislația română condamnă cultul unei persoane vinovate de crime împotriva umanității, iar o zi de doliu ar fi expresia supremă a unui astfel de cult. Desigur, legea cere „proba faptelor”, care este decizia judecătorească. Cum s-o arăți, de vreme ce procesul mineriadei nu a fost finalizat nici astăzi, la mai mult de 35 de ani de la evenimente? Nu există un act cu valoare juridică care să fi stabilit că Ion Iliescu s-a făcut vinovat de crime împotriva umanității. Însă vina absenței unei decizii judecătorești revine, în totalitate, justiției române. Existența crimelor împotriva umanității în dosarul mineriadei și ca urmare, responsabilitatea lui Ion Iliescu pentru aceste crime, inclusiv juridică, se află totuși dincolo de orice dubiu.
Ne întoarcem din nou la vechea problemă a societății românești, din nou și din nou actuală: nu formele ne lipsesc, ci decența de a respecta realitățile. Este covârșitor câte fapte se pun pe umerii lui Ion Iliescu, menite să servească interesele altora. Și câte alte fapte ale celui mai vizibil om de stat de după Revoluție nu sunt clarificate și recunoscute pentru ca societatea românească să se poate desprinde, înseninată, de trecut.
[1] Paradoxal, prin imaginea de opozant față de Ceaușescu și prin faptul că nu avea copii care să-i motiveze rapacitatea, Ion Iliescu avea cele mai puține temeri pentru viitorul său.
[2] loan Stanomir, „Iliescu a fost un Ceaușescu fără Ceaușescu’”, interviul dat lui Lucian Popescu la 7 august 2025 in Contributors.ro (https://bit.ly/4mazEJw) .
[3] Tom Gallagher, „Adio lui Ion Iliescu: Arhitectul viclean al democrației Frankenstein din România”, Contributors.ro, 5 august 2025 (https://bit.ly/3UYNGSr).
[4] Alina Mungiu-Pippidi, „Dumnezeu nu are de ce să îl ierte pe Ion Iliescu”, 5 august 2025 (https://bit.ly/41ARsFo).
[5] Laurențiu Ungureanu, „INTERVIU Ce ar trebui să știe generația care nu l-a cunoscut pe Ion Iliescu”, 5 august 2025 (http://bit.ly/45RzReQ),
[6] O susține și Stelian Tănase în acești termeni: „El a ajuns în frunte, în 22 decembrie, pentru că a fost adus de elemente ale Securității, ale aparatului de partid și ale Armatei, a câtorva generali” (Mariana Iancu, „Interviu Scriitorul Stelian Tănase: „Ion Iliescu voia să facă o democrație tip glasnost“, 10.08.2025 – https://adevarul.ro/politica/scriitorul-stelian-tanase-ion-iliescu-voia-sa-2463472.html). Ion Iliescu nu avea de ce să se teamă de revoluția anticeaușistă, întrucât era cunoscut ca un adversar al lui Ceaușescu. Nu avea copii, nu era un arivist mânat de gândul prăduirii bunurilor naționale la care s-au dedat elitele fostei puteri.
[7] Vezi Gabriel Andreescu, „Pentru o cercetare aprofundată a relațiilor româno-maghiare în anii Centenarelor. Alienare, emancipare, coeziune și națiune culturală (I)”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2, 2020, pp. 9-23 (https://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2020_2/NRDO%202020_2-andreescu.pdf). Este de adăugat că foștii Înalți ofițeri de securitate adaugă complotului sovietic, un complot al Ungariei gândit să ducă la ocuparea Transilvaniei.
[8] Andrei Ursu, Roland Thomasson în colaborare cu Madalin Hodor, Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Polirom, Iași, 2019, în special „KGB-GRU și `complotul filosovietic`”, pp. 345-359.
Marius Oprea susține că Ion Iliescu trebuie să-l fi cunoscut pe Gorbaciov în tinerețe întrucât a fost președintele Asociației Studenților Români pe linie de partid în legătură cu asociația similară sovietică, condusă pe atunci de Gorbaciov. Dar istoricul apreciază că Ion Iliescu nu a fost recrutat de serviciile secrete sovietice (Remus Florescu, „Istoric, despre moștenirea lui Iliescu: „O țară în care comunismul nu a dispărut, ci-a privatizat”. Un fost agent KGB?, 07.08.2025 (https://bit.ly/47eR1V9).
Dincolo de acest tip de detalii, ideea de a denumi „complot” întâlnirile din parcuri ale unor nemulțumiți precum Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan ș.a., oameni supravegheați de Securitate zi și noapte, este pur și simplu ridicolă.
[9] Vezi cartea lui Cătălin Luca Pițu, Ruperea blestemului. Revoluția română din decembrie 1989, Litera, București, 2024.
[10] Masteratul de ”Securitate Judiciară”, Facultatea de Științe Juridice, Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu. Masteratul (dintr-un număr de 10) a fost creat de Corvin Lupu, membru de Onoare al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Ministerul Apărării Naţionale. Au predat la acest masterat Cristian Troncotă, Doru Viorel Ursu, George Cristian Maior, Sergiu Medar, Anghel Andreescu, Costică Voicu, Eugen Bădălan, Gheorghe Popa și alți oameni cu poziții de putere în stucturile militare, unii cu legături în fosta Securitate (vezi https://www.tribuna.ro/profesorul-corvin-alexandru-lupu-la-70-de-ani/).
Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu a fost subiectul unor scandaluri, unele financiare (https://adevarul.ro/stiri-locale/sibiu/profesori-in-facut-bani-sefii-facultatilor-din-1058925.html), altele privind conexiunile cu liderii suveraniști. Cristian Troncotă l-a promovat pe Călin Georgescu, susținându-i ideologia (vezi https://bit.ly/3UXZAfp și aici: https://bit.ly/4ozUVOt). Eugen Bădălan a coordonat acțiunile unui regiment dislocat la Timișoara în a cărui rază au murit împușcați 20 de oameni, iar 47 au fost răniți (https://bit.ly/3HdypKB). Costică Voicu s-a aflat pe lista participanților la incinerarea cadavrelor de la Timișoara (Horia Tabacu, „Costică Crematoriu”, Ziua, 15 noiembrie 2000). Aproape toți cei aflați pe lista de profesori ai masteratelor de Securitate invitați de Corvin Lupu la Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu au fost acuzați de acte de corupție.
[11] Sunt dați „exemplu” actori ai evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990 insistându-se asupra fostelor contacte cu URSS: Alexandru Stark a „fost corespondent la Moscova”, D.S. Dumitru, a fost „doctor în sociologie-filozofie la Leningrad” etc. Cătălin Ranco Pițu, Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990, Litera, București, 2025. Citatele, în ordine: pp. 112, 130, 208, 200.Decenta ziaristă Sabina Fati, care a trăit pe viu drama mineriadei din 13-15 iunie 1990, preia scenariul lui Cătălin Ranco Pițu: „`începând cu 22, 23, 24, 25 decembrie 1989, o întreagă rețea uriașă pro-Moscova s-a instalat la vârful politico-militar al României` și a continuat să se autoreproducă până astăzi” (Sabina Fati, „Analiză: De ce (nu) era nevoie de funeralii naționale”, DW,06.08.2025 – https://www.dw.com/ro/de-ce-nu-era-nevoie-de-funeralii-na%C8%9Bionale/a-73550927).
[12] Rolul cu adevărat decisiv în victoria revoluției din Decembrie 1989 l-a avut generalul Victor Atanasie Stănculescu.
[13] Gabriel Andreescu, L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, disidență, Polirom, Iași, 2009, pp. 56-60 (https://www.revistadrepturileomului.ro/assets/books/2009_L-am%20urat%20pe%20Ceausescu_BT.pdf).
[14] Inclusiv urându-le „dragilor Cațavenci” „să rămână ancorați în sinergia faptelor, deoarece recursul la metodă nu eludează întotdeauna meandrele concretului”. O mostră de umor: „Judecînd însă după copertele Academiei Cațavencu, îmi vine totuși să mă-întreb: și ce-ar fi fost ei, dacă n-aș fi fost eu?” (Doru Bușcu, „Cel mai bun discurs din toate timpurile, ținut de președinte la României”, Cațavencii, 2 iulie 2025 – ).
[15] Amintirile unei participante la manifestație care consideră decretarea zilei de doliu național pentru Ion Iliescu o jignire adusă poporului român, aici: https://bit.ly/4mCg0pC.
Elite „securisto-militare”?
Sunteți total desprins de realitate.
În România ordona și ordona elita comunisto-securista. Armata era controlată și de securitate, și de pcr, și de gru.
De acord, elita comunisto-securista a fost la un pas de a declanșa un război civil. Iliescu a oprit nebunia.
Pînă aici a ști dreptate.
Cu corectura obligatorie a discursului.
Vina cea mare a lui Iliescu a fost respingerea propunerii lui Melescanu. Excluderea corupților din pdsr. Din clipa aia, Iliescu a distrus democrația în România . S a bazat pe cleptocrație. Și în 1997, situația era total diferită față de 1990.
Puterea era la cdr, pdsr era în opoziție . Daca voia, se putea. Nu a vrut!
L a preferat pe Bombonel și șleahta lui de bandiți, oamenilor cinstiți, corecți. Și poate mai uni profesioniști.
De acuzația asta nu l poate scăpa nimeni.
Este autorul Sistemului Ticăloșit!
în 1997, situația era total diferită față de 1990.
Puterea era la cdr, pdsr era în opoziție .
Nope. Gresesti.
CDR a avut 30+%.
pdsr (plus „parintii” aur, sos …) cam tot atat.
usd 12-13%; udmr 6-7%.
Asta ca sa nu mai spun ca „tantile” de la apaca (nu vrem Kent, nu vrem valuta)
au absentat la votul pt turul al II-lea prezidential.
Asadar, cel mai probabil ai uitat ca:
– westul inca nu legitimase „nooa” putere din romania
punand conditia alternantei la guvernare
– cum se „aleg” derutati maghiari prin giudete-n care alta „minoritate” este consistenta;
– cum a „prezis” „insusi” finala din 2000;
…l
Noi, vulgul de rând, sacrificații de serviciu, nu am avut privilegiul să ne fi învârtit în mediul select al aleșilor sorții de ieri și de azi, din PCR, PSD și alte P, ca să fim la curent cu extraordinarele haruri lăudabile ale decedatului.
Dacă – așa cum rezultă din articolul care se dorește un fel de captatio benevolentiae față de profitorii momentelor istoriei – a avut atâtea merite, nouă, celor cât de cât lucizi, nu ne-a arătat decât partea întunecată a personalității sale extraordinare și suntem conștienți că, dacă n-ar fi fost el ar fi fost altul la fel sau mai devotat „vechilor valori comuniste” care le-a venit mănușă și care le oferă și astăzi și-n vecii vecilor puterea blestemată de a-și bate joc de țară și, popor! Este tardiv să mai batem apa în piuă despre „calitățile” folosite cu dibăcie de un oportunist care ne-a lăsat pe mâna acelorași scursuri periculoase, de care nu vom mai scăpa cum nu scapă Ucraina de Putin!
Ca să vorbim în momentul actual despre un trecător prin viețile noastre, când ne amenință pericole din care nu avea cum să scăpăm „protejați” de discipolii defunctului, mi se pare neproductiv și chiar sinistru. Nimeni nu are soluții la rezultatele catastrofale ale „norocului” care ne-a copleșit cu Iliescu-n frunte și la vorbe de clacă toți suntem ași!
Trebuie să recunoaștem că epoca Ilici Iliescu a durat din ’89 până în prezent prin transformările succesive PCR-FSN-PDSR-PSD.
Problema este: dacă a dispărut „tătuca” Iliescu, va dispărea și PSD?
Eu asta sper.
Da, Iliescu care i-a chemat pe mineri de mai multe ori, secondati de securisti si a fost acuzat de crime impotriva umanitatii. Acum nu mai e cazul.
Dar detestabili sunt si useristii, si Nicusor Dan care a stat in birou, in apropirea mortului,dar nu s-a deplasat sa onoreze ceea ce orice presedinte de stat ar face, findca e in fisa postului -sa participe la funeralii nationale.
Ce treaba au useristii cu Iliescu? La revolutie aveau 10 ani. Nu stiu nici.macar unde e cimitirul eroilor din Bucuresti, poate afla Nicusor anul asta cand in decembrie trebuie sa duca o coroana de flori.
Ce treaba are dl Andrescu cu procurolul Ranco Pitu? Insinuarile sale la adresa acestuia sunt penibile, pe alocurri rusinoase. Acest procuror a scris doua carti despre revolutie si mineriade, ambele excelente. Ca participant in randul 1 la Revolutie scapand fara sa fiu impuscat si fara nici un titlu de revolutionar si care mai apoi am evitat in ultimul moment sa fiu batut de minerii ,spun ca zicerile dlui Andreescu la dresa dlui Ranco Pitu sunt penibile.
Elitele securisto-nomenclaturiste sunt astazi la fel de retrograde ca in 1990 desi s-au „occidentalizat” : magistratii au pensii speciale non-contributive exorbitante cu pensionare la 48 de ani si salarii exorbitante in numele asa-zisului stat de drept desi ineficienta si coruptia la CSM colcaie nu doar insensibilitatea fata de cetateanul de rand; militarii au salarii groase si pensii speciale si pensionare tot pe la 40-50 de ani in numele patriotismului de tip NATO, desi in SUA unde chiar exista o armata care lupta nu se platesc pensii speciale si nu se pensioneaza militari la varsta tineretii………iar politicienii o duc cum nu se poate mai bine la toate nivelurile!
Un articol mai decent decât majoritatea celor apărute in ultima ultima perioadă, referitor la Ion Iliescu. Pe de altă parte, mi se pare că pune problema oarecum greșit, cu privire la modul în care Iliescu a acaparat puterea, după 1989. A existat un complot al unei elite securisto-militare, de a păstra puterea în propriile mâini sau, pur și simplu, nu exista nici o alternativă coerentă la aceasta? Ne tot văităm că nu am fost și noi ca Polonia sau celelalte membre ale Grupului de la Visegrad și spunem că n-am fost așa din cauză că s-a pus Iliescu în calea noastră și ne-a condus pe un drum greșit. Asta nu arată decât ruperea de realitate a elitei noastre intelectuale postdecembriste. În Polonia, a existat o întreagă mișcare politică de masă organizată împotriva regimului comunist, în anii 80, Solidaritatea, dacă își mai aduce cineva aminte de ea. În Cehoslovacia, a existat o mișcare politică organizată, cu legături la nivel de masă și condusă de elita intelectuală de atunci, în frunte cu Vaclav Havel, care se legitimase și prin capacitatea de a suporta măsurile de represiune ale regimului. În Ungaria, regimul comunist slab a permis, de mulți ani, construirea unei alternative liberale la el, pe care o combătea doar nominal. În România, nu a existat absolut nimic. Regimul, ajutat de Securitate, a lăsat un deșert politic în urma lui. Au existat gesturi izolate de dizidență, precum cele ale autorului articolului, dar nu se putea construi o alternativă politică coerentă la regim, pe baza lor. Poate își mai aduce cineva aminte de faptul că partidele istorice reînviate după 89 ne propuneau alternativa ridicolă a reîntoarcerii la perioada interbelică și la Constituția din 1923! Ca și cum ultimii 45 de ani nici n-ar fi existat și nimic nu s-ar fi schimbat! În aceste condiții, normal că tot partidul comunist și Securitatea erau cele care urma să ne călăuzească pe noul drum. În definitiv, nici nu este ceva ieșit din comun, dacă ne referim la perspectiva regională. În Bulgaria, lucrurile s-au petrecut exact la fel, cu excepția faptului că acolo n-au fost violențe, partidul și-a demis singur conducerea. În Albania, tot așa, dar cu câțiva ani mai târziu. În statele ex-sovietice, cu excepția celor baltice, tot așa sau mai rău, mult mai rău, chiar. Și era și normal să fie așa, pentru că toate aceste nații nu aveau o tradiție politică și de organizare statală îndelungată, ci, la fel ca la noi, modernizarea lor economică și socială a fost efectuată de regimul comunist, care le-a lăsat, însă, cu un vid, în loc de tradiție politică. Vid care a fost umplut tot de partid, odată ce regimul propriu-zis a căzut. Nu suntem Polonia, Ungaria sau Cehia, nu avem o tradiție statală, administrativă, politică întinsă pe sute de ani sau mai mult, ci o nație nouă, apărută, prin voia marilor puteri, de puțin peste 160 de ani, iar cât am putut duce o politică independentă, am făcut numai prostii – asta apropo de absurditatea venerării perioadei interbelice ca un model de dezvoltare – iar modernizarea noastră a fost efectuată, ne place sau nu, de un regim dictatorial impus de o putere străină. Indiferent cât de performantă ar fi fost represiunea Securității, și n-a fost chiar așa, au reușit să suprime orice alternativă politică coerentă la regimul comunist și pentru că nu știam să creăm așa ceva. În consecință, după ce l-am împușcat pe Ceașcă, pentru că trebuia făcut, altfel descreierații lui din Securitate nu se mai opreau din a ne omorî, am avut parte de un activist mai soft, mai luminat, care a reprezentat și el, cum a putut, interesele vechii elite, ce bâjbâia în căutarea unui drum nou, la fel ca restul nației. A fost Iliescu cel mai rău activist, de care puteam avea parte atunci? Eu zic să spunem mersi că nu s-a trezit vreun instinct dizident în Emil Bobu, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, sau Leonte Răutu, că vedeam noi cum ar fi arătat alternativa atunci. Pentru că nu, nu puteam avea parte de un Vaclav Havel sau Lech Walesa și numai imaginarea acestei alternative nu dovedește altceva decât o completă rupere de realitate.
Cu totul de acord!
@Satanae: Înțeleg că poporul român e alb și curat ca un nufăr. Uitați să vorbiți de mentalitățile polonezilor și cehoslovacilor, de curajul și unitatea ideilor lor.
Noi am avut-o pe Doina Cornea, dar APACA, IMGB, minerii și, în primul rând Securitatea l-au ales pe Edec cu 87% în 1990.
Securitatea (DSS+DIE) din RPR și RSR și-a depășit (în ZEL) creatotul-(KGB+GRU).
Culpa e la noi. Cei care am îndurat în exagerată liniște și frământare pasivă la nemerniciile făcute în trecut și prezent de îmbuibații democrației caricaturale, de aliații lor securiștii & sons, de acceptare fără crâcnire să ni se impună legi în dezavantajul nostru, al plebeilor, de către niște neaveniți în politică și niște distruși care urmăreau doar comisioane de 30-35%.
Am îndurat 24+35 ani+20 ani de Dej. Și nu întrevăd vreo sclipire de ură și răzbunare.
Scânteia ne-o vor aprinde rușii, acușica, ajutați de frăția complotiștilor români, zeloșii securiști veterani și activi deopotrivă.
Urarea batjocoritoare, deopotrivă justă, mi se pare a fi: „Să trăiți bine”! Tot un Drac.
Tocmai despre asta este vorba: inainte de 1989 poporul român nu s-a aratat prea activ in daramarea comunismului asa cum au fost polonezii, cehii, ungurii etc (s-a aliniat in tacere la cozi, asteptand „sa se dea”) iar acum, pentru ca nu avut o astfel de baza in trecut, sunt suparati ca nu mai e asa de bine ca in vremea comunistilor (ceea ce razbate un pic si din comentariul dumneavoastra, desi vrea sa para obiectiv…)
PS: si intelectualii sunt tot „poporul român”.
@donquijote: „și intelectualii sunt (fac parte) din ‘poporul român'”. Total de acord.
Vă rog să vă amintiți însă că Leh Wallensa era electrician.
Noi? Să nu uităm: suntem un popor decurcăreț (muncitori sau intelecuali). Toți aveam „priză” la vreo Falimentară sau măcelărie. Că nu era să creștem toți caii în apartamente, ca știm noi cine, pe care niște academicieni, foști membri ai MAN, ne-au stâlcit frumoasa limbă cu oportunismul lor, obligându-ne să numim țiganul-rom. În orice limbă europeană țiganul e numit țigan (ziggoinen, zingaro, gittan etc). Suntem, orice mi s-ar spune: capra râioasă a Europei. Așa ceva, un Eliade, un Ionesco, un Cioran, un Istrate nu ar fi aceptat.
1. tov Iliescu a făcut facultatea la Moscova (începutul anilor 1950).
a devenit în scurtă vreme șeful studenților români de acolo.
numai cine devenea agent NKVD avea ‘oportunitatea’ de a ajunge șeful studenților comuniști.
2. tov Măgureanu a fost dovedit agent rus. e motivul îndepărtării din funcții unde avea acces la informații și a ajuns la Focșani.
3. Brucan era (în ierarhia KGB) șeful tuturor agenților ruși.
TOȚI EXECUTAU ORDINELE Moscovei.
securitatea a fost și ea infestată; ca și CC al PCR, armata, instituții de cercetare… erau peste tot. de obicei secretari de partid, dar nu numai.
d’aia au dispărut dosarele de la Berevoiești… prea multe dosare de urmărire și dovedire a agenților ruși.
vis a vis de ambasada Rusiei (URSS atunci) era ‘preventoriul TBC studențesc’ (în casele Regelui Mihai). o cameră (aflată în fața ambasadei) era a securității; filmau 24/7 cine intra/ieșea din ambasadă. așa l-au prins pe generalul Șerb (șeful Marelui Stat Major al armatei) de exemplu.
Absolut josnica referirea la procurorul Ranco Pitu
Armata romana este o armada de patrioti…platiti regeste si pensionable de tineri bine ca doar fug la privat cu militaria daca nu au pensii speciale, cum a zis puerilul ministru al apararii USR. In 1990 asta era situatia ofiterilor inactive, acum tot militarul – de la soldatul cu bacul de nota 5 la pompierul de la interne – este platit bine si pensionat special….Egalitate tata! Tara egalitatì si oportunitatilor egale!
Într-un interviu, întrebat fiind de ce nu a optat pentru o dictatură militară în acele ore din 22 dec. 1989, între decolarea elicopterului cu N.C. de pe C.C. și întâlnirea de la M.Ap.N., gen. V.A. Stănculescu a răspuns că România avusese deja nenumărate dictaturi, carlistă, legionară, antonesciană și comunistă, astfel încât, încă una, militară, ar fi fost prea mult. Opțiunea unei dictaturi militare era preferată, între alții, de N. Militaru.
Într-un alt interviu, același V.A.S. avea să afirme că, atunci când a avut de ales cui să îi încredințeze puterea, avea în cap două nume: Ion Iliescu și Mihai Botez și că nu a putut să îl contacteze pe cel din urmă.
Și-a petrecut tot restul vieții jucând la păcănele, probabil pentru că așa e viața în acele momente, o aruncare de zar, un roșu sau negru.
@Ion Mihai Pacepa: Iar mijlocul vieții V.A.S. și l-a petrecut „făcând avioane de hârtie”, n’așa?
Altminteri curat ca lacrima Christ. Haideți să nu credem toate poveștile generalilor noștri mulți și făcuți pe timp de pace.
Avioane de hartie a făcut doar în timpul „procesului” :)
Poate fiindcă știa nu doar deznodământul ci și ce ar putea debita inculpații în apărarea lor. După execuție, s-a spălat pe mâini cu whisky, fiindcă, în paradisul proletariatului, nu curgea nici măcar apă rece la robinetul respectivei U.M.
În timpul vieții s-a ocupat, printre altele, de contrabanda cu arme prin intermediul căreia regimul încerca în mod disperat să facă rost de valuta. Cu aceeași disperare cu care N.C. încerca să lege „prietenii” cu cei care i-ar fi putut da petrol. Nu vă spun lucruri necunoscute, sunt convins. România a fost în incapacitate de plată în ’81-82.
Câteodată, pe unii oameni viața îi pune în fața unor decizii pe care altfel n-ar vrea nimeni să le ia.
Personal nu cred în varianta mult trâmbițată a complotului.
N.C. era sărit de pe fix, cu patalama, încă de prin ’77-’78. Atâta doar că medicul personal a preferat să se sinucidă decât să se lase recrutat de DSS. Rara avis, dar extrem de nefericit, văzut din perspectiva celor care au trebuit să îndure încă 11-12 ani de regim.
Iliescu părea pentru toți o lumină prin comparație cu N.C. și minionii lui, rezultați după un îndelungat proces de selecție negativă.
Nu avem de unde să știm cum ar fi fost cu alții, cei care puteau alege l-au ales pe el, cu condiția să le asigure protecție. Și asta a făcut. Și viceversa. De asta unii din cei implicați atunci au trăit 85-100 de ani, iar altora ceasul li s-a oprit cel tarziu la 60-70.
„Iliescu părea pentru toți o lumină prin comparație cu N.C.” … pentru ca nu aveam termen de comparatie nici alternative, altele decat cele propuse de „partidele istorice”, adica revenirea la minunata democratie din perioada interbelica.
85% dintre romani, daca nu chiar mai multi, aveau doar perspectiva unui comunism „corect” („au intinat nobilele idealuri…” a avut mai mult ecou decat „pluripartitism”-ul de a doua zi in formula democratiei originale, (ceva model chinezesc – sa existe opozitie, dar in cadrul unui front unit, bine coordonat)
Nu cred ca Romania era pregatita atunci pentru altceva decat Ion Iliescu.
Un motiv patetic: din „respect pentru funcție”, USR, UDMR, Nicușor Dan și Ilie Bolojan ar fi trebut să participe la funeralii. Da’ ce măi dragă securiștilor, a murit funcția de președinte? Ceea ce este incredibil, este cum acest refren tembel a fost răs-rostogolit în presă și social-media. Ca și cum Iliescu ar fi fost însăși funcția de președinte, nu o panaramă de politruc malagambist de anii 1970, ci cel mai președinte dintre toți care-au fost și care o vor ocupa. Slab Bolojan pentru c-a semnat cu mâna lui decizia de a organiza funeralii naționale unui trepăduș despre care mai multe s-au ascuns decât s-au clarificat. Nici măcar nu există certitudinea că n-a fost agent KGB. Dacă s-ar descoperi că a fost, ar trebui declarate nule acele acte semnate de el și care mai pot fi retrase (cum ar fi decorațiile și înaintările în grad pe ochi frumoși).
Privesc formularea Alinei Mungiu Pippidi:
„…a gonit o generație din țară și ne-a patronat democratizarea fără decomunizare”
Sîntem parașcoliți, însă subiectivismul/iraționalul ne rămîn din plin la putere…
Uzăm în consecință de formule care se adresează primitivului – în cazul de față „a gonit”, respectiv „o întreagă generație”.
Similar, personalizăm din plin lucrurile, cum că Ion Iliescu „ne-a patronat democratizarea fără decomunizare”.
În astă ultimă situație, nu dă bine să te întrebi ce învîrtea restul țării, neutri ori prooccidentali, pe cînd Iliescu săvîrșea treburile cu pricina…
Mult subiectivism reperez și în cazul altor cercetători amintiți în articol. Unul refugiat în spatele ideii de morală, pe care ar încălca-o inamicii noștri. Dacă m-aș face vreodată istoric, aș prezenta faptele nude, fără vreo apreciere morală. Aș lăsa cititorul să tragă el concluziile.
Sine ira et studio.
Iar asta o spun din cine știe ce finețe spirituală, ci pentru că ești mai aproape de realitate, în privirea asupra lumii, de azi ori altădată.