Trăim vremuri marcate de tensiuni sociale, polarizare extremă și o degradare vizibilă a dialogului public. Mulți dau vina pe internet și rețelele de socializare, considerându-le simple instrumente care au accelerat aceste fenomene. Dar dacă adevărata problemă nu e doar tehnologia în sine, ci absența unei structuri esențiale din arhitectura interacțiunilor sociale? Mai precis, lipsa figurilor de autoritate care, de-a lungul timpului, au mediat disputele și au moderat comportamentele sociale, menținînd astfel coeziunea comunităților.
În viața reală, fie că vorbim de un sat mic sau de o metropolă agitată, interacțiunile sociale dinaintea inventării internetului erau rareori lăsate în voia întâmplării. Dintr-o perspectivă antropologică, toate societățile umane, indiferent de nivelul lor de complexitate, au dezvoltat mecanisme de reglare a comportamentului social prin intermediul figurilor de autoritate — fie acestea formale sau informale.
În comunitățile tradiționale, precum cele rurale din spațiul european sau în societățile tribale studiate de antropologi, aceste roluri erau deținute de bătrâni, lideri ai clanurilor sau indivizi percepuți drept depozitari ai înțelepciunii colective. În satele românești, de exemplu, până nu demult, bătrânii satului erau consultați în chestiuni importante privind viața comunității, iar judecățile lor morale aveau greutate, chiar și în absența unui cadru juridic formal. Un simplu gest de dezaprobare din partea unui astfel de personaj – o tăcere apăsătoare la adunarea satului sau o privire severă în biserică – putea regla instantaneu comportamente considerate nepotrivite. Unele vestigii ale acestor mecanisme de control social supraviețuiesc și azi, din păcate prea puțin studiate de antropologi și sociologi.
Antropologi precum Bronisław Malinowski sau E.E. Evans-Pritchard au observat mecanisme similare în societățile melaneziene sau, respectiv, africane. La triburile Nuer din Sudan, de pildă, conflictele nu erau lăsate să escaladeze în mod haotic. O întreagă rețea de relații de rudenie și autoritate informală, susținută de liderii spirituali și de bătrânii clanului, avea rolul de a modera conflictele, apelând la reguli nescrise dar profund interiorizate de membrii comunității. Aceeași situație este întâlnită de Malinowski în arhipelagul Trobriand.
În mediile urbane, rolurile de mediatori sociali au fost preluate de alte tipuri de figuri de autoritate: profesori, preoți, lideri de sindicat sau intelectuali publici. Înaintea Primului Război Mondial, cafenelele vieneze sau pariziene nu erau doar locuri de socializare, ci adevărate agore în care dezbaterile de idei erau moderat reglate de personalități recunoscute pentru prestigiul lor intelectual. Chiar și acolo unde polemicile erau aprinse, un anume cod al civilității, impus de prezența fizică și de reputația publică a celor implicați, punea limite clare manifestărilor excesive.
Aceste forme subtile de reglare socială au funcționat eficient tocmai pentru că erau ancorate într-o rețea densă de relații personale și comunitare. Prezența fizică, asumarea identității și conștientizarea reputației personale în ochii celorlalți funcționau ca mecanisme naturale de autocontrol. Când o persoană își exprima o opinie, o făcea în mod conștient, având în vedere impactul acesteia asupra imaginii sale în comunitate.
Normele sociale, așadar, nu erau impuse doar prin constrângeri legale, ci mai ales prin acele micro-intervenții cotidiene: un sfat spus cu grijă de către un părinte, o discuție avută „la colțul străzii” cu grupul de prieteni, o mustrare discretă primită de la un profesor sau chiar o simplă privire dezaprobatoare în public din partea unui coleg cu autoritate. Toate aceste gesturi funcționau ca semnale sociale prin care erau corectate devierile de la normele de conviețuire și se menținea un echilibru fragil, dar funcțional, al respectului reciproc.
Or, tocmai această rețea fină de reglementare socială, bazată pe prezență fizică, pe asumarea identității și pe autoritatea morală recunoscută de comunitate, a fost aproape complet dizolvată în spațiul virtual. Odată cu dispariția ei, au dispărut și formele de moderație socială care asigurau coeziunea și limitau excesele în exprimarea publică. Pe internet, nu mai există „bătrânul satului” sau vocea calmă a mediatorului. Toți utilizatorii sunt au statut egal pe o platformă digitală, iar experiența, înțelepciunea sau prestigiul social nu mai au forța de a modera conversațiile (și pentru că, de multe ori, nici măcar nu știi cine se ascunde sub username-ul celui ce scrie). În schimb, spațiile online au devenit terenuri de confruntare, în care cei mai zgomotoși și mai provocatori devin rapid lideri de opinie, în timp ce vocile echilibrate sunt adesea înecate în vacarm.
Absența medierii favorizează o întreagă cultură a ostilității permanente, nu doar conflictele ocazionale, accidentale. Dialogul constructiv cedează locul indignării teatrale sau virtue-signalling, iar dezbaterea de idei este înlocuită de atacuri la persoană. În lipsa unor autorități morale sau a unor mecanisme clare de reglare a comportamentelor, oamenii se retrag în comunități închise, unde propriile convingeri sunt permanent validate (faimoasele eco-chambers), iar adversarii ideologici sunt demonizați. Polarizarea devine astfel nu doar o consecință, ci însăși logica de funcționare a platformelor sociale online.
Obiectivele colective din trecut, orientate spre menținerea coeziunii și prevenirea dezintegrării comunităților, au fost înlocuite astăzi de altele fundamental individualiste, centrate pe acumularea de urmăritori și pe conversia notorietății în beneficii materiale. În lumea de azi, mesajul nu mai are o legătură organică cu nevoile de supraviețuire ale grupului sau cu consolidarea relațiilor sociale, ci este calibrat aproape exclusiv în funcție de criteriul cantitativ al audienței. Succesul comunicării nu mai este măsurat prin capacitatea de a întări solidaritatea sau de a rezolva tensiuni, ci prin volumul de reacții, distribuiri și vizibilitate obținută.
Această dinamică transformă fundamental natura mesajului transmis. Pentru a atinge un public cât mai larg, comunicarea tinde să se orienteze către conținuturi care produc reacții imediate și intense: invadarea intimității, exhibarea senzaționalului, declanșarea de emoții puternice — nu doar negative, ci și exaltări artificiale, idealizări excesive sau dramatizări ale cotidianului. Este astfel încurajată o estetică a „ieșitului din comun” și o cultură a hiperexpunerii, în care valoarea unui mesaj nu derivă din adevărul său sau din contribuția la binele colectiv, ci din potențialul său de a capta atenția și de a genera trafic.
Mai mult, în această logică a vizibilității cu orice preț, conflictul devine un instrument eficient de creștere a audienței. Stările tensionate, polemicile agresive și diviziunile artificiale sunt amplificate nu pentru a fi rezolvate, ci pentru că mențin publicul captiv și stimulează angajamentul emoțional. Aceasta nu înseamnă că ideile de coeziune, empatie sau mediere sunt complet absente din peisajul comunicării digitale, dar ele devin adesea simple elemente de discurs strategic, folosite selectiv pentru a conferi credibilitate unor mesaje care, în esență, continuă să fie orientate spre maximizarea expunerii, nu spre reconciliere autentică.
Noua paradigmă a comunicării nu respinge în mod explicit valorile tradiționale ale dialogului și solidarității, dar le subordonează unei economii a atenției, în care relevanța socială este eclipsată de rentabilitatea emoțională. În locul unei comunicări orientate spre construirea și menținerea legăturilor sociale, asistăm la o instrumentalizare a emoțiilor colective, în care coeziunea devine un simplu pretext, iar medierea — o tehnică retorică utilizată doar când servește obiectivele de imagine sau monetizare.
În fața acestei realități, autoritățile statale reacționează printr-o soluție superficială și profund ineficientă: impunerea unor mecanisme de cenzură, mascate sub pretexte nobile precum „combaterea dezinformării” sau „prevenirea discursului instigator la ură”. Sunt inventate instituții menite să decidă ce poate fi spus și ce trebuie eliminat din spațiul public, populate cu indivizi lipsiți de orice legitimitate democratică, numiți mai degrabă pe criterii ideologice decât pe baza unor calități reale de moderație și echilibru.
O atare abordare nu numai că nu rezolvă problema, ci o agravează. În loc să recreeze autoritatea morală a unor mediatori autentici, recunoscuți și respectați de comunitățile virtuale, se impune o autoritate artificială, percepută ca ilegitimă și abuzivă. Iar rezultatul e vizibil cu ochiul liber: și mai multă neîncredere, și mai multă radicalizare. Discursurile moderate sunt împinse în umbră, iar cele radicale își găsesc un nou combustibil în victimizarea și reacția împotriva cenzurii. În loc să tempereze conflictul, astfel de măsuri alimentează exact polarizarea pe care pretind că o combat.
Fragmentarea socială pe care o observăm astăzi nu este o abatere întâmplătoare a modernității digitale. Dimpotrivă, este o consecință firească a dispariției structurilor tradiționale de mediere socială. Antropologia arată că, în toate societățile umane, conflictul a fost mereu prezent, dar gestionat prin mecanisme culturale bine articulate, menite să prevină dezintegrarea comunităților. Victor Turner a demonstrat cum, în societățile Ndembu din Zambia, conflictele erau ritualizate și controlate prin ceremonii publice, sub supravegherea unor figuri respectate, care aveau rolul de a restabili echilibrul social.
Exemple similare se regăsesc și în spațiul rural românesc sau larg balcanic, unde disputele erau adesea soluționate în cadrul „sfatului bătrânilor” sau în contexte comunitare precum clăcile și șezătorile. Aceste forme de mediere informală nu presupuneau constrângeri rigide, ele apelau la prestigiul moral al celor implicați și la mecanisme subtile de corectare a comportamentului, precum ironia, ridiculizarea blândă, sfatul înțelept sau simpla dezaprobare exprimată în public. Astfel de intervenții contribuiau la prevenirea escaladării tensiunilor și, astfel, la menținerea coeziunii comunitare.
Odată cu dispariția acestor forme naturale de reglementare, spațiul public – în special cel digital – a devenit un teren lipsit de repere morale și de figuri legitime de autoritate. În locul mediatorilor autentici au apărut lideri carismatici, dar adesea iresponsabili, care exploatează frustrările colective pentru propriile interese. Este un fenomen caracteristic perioadelor de „liminalitate”, așa cum le descrie Turner, în care vechile structuri își pierd autoritatea, iar noile forme de organizare socială nu reușesc să se impună.
Nu cred că soluția viitorului constă în a inventa noi forme de control centralizat sau a impune mecanisme de cenzură tot mai sofisticate, ci în a regândi modul în care putem reintroduce forme sănătoase și autentice de mediere și autoritate în spațiile online. În fond, așa cum am văzut în comunitățile tradiționale, coeziunea socială nu era obținută prin constrângere, ci prin existența unor lideri legitimi, recunoscuți pentru echilibrul, experiența și înțelepciunea lor.
Un exemplu relevant în acest sens este platforma Reddit, unde fiecare comunitate tematică – așa-numitul „subreddit” – își desemnează propriii moderatori dintre membrii activi și respectați. Acești moderatori nu sunt impuși de o autoritate externă și nu acționează pe baza unui mandat administrativ, ci își câștigă legitimitatea prin contribuțiile lor la viața comunității și prin capacitatea de a gestiona conflictele cu echilibru și imparțialitate. Chiar dacă acest model nu este lipsit de imperfecțiuni, el reproduce, într-o formă adaptată mediului digital, logica tradițională a autorității câștigate prin recunoaștere socială, nu prin impunere formală.
Un alt exemplu semnificativ, deși mai puțin cunoscut la scară largă, este cel al comunității formate pe forumul heroesofmightandmagic.com. Aici, în jurul unei pasiuni comune pentru seria de jocuri „Heroes of Might and Magic”, s-a dezvoltat de-a lungul anilor o comunitate stabilă, cu norme de interacțiune clar asumate și cu lideri informali care au dobândit autoritate prin vechime, expertiză și contribuții consistente. În mod similar cu „sfatul bătrânilor” din comunitățile tradiționale, acești membri cu prestigiu nu doar că ghidează noii veniți, dar și moderează conflictele prin apel la valori comune și printr-un exemplu personal de comportament civilizat.
Aceste cazuri ne arată că este posibil să reconstruim, chiar și în mediile virtuale, spații de dialog în care autoritatea să fie percepută ca legitimă și benefică, nu ca o formă de control impersonal. Soluția nu stă în perfecționarea tehnicilor de supraveghere, ci în cultivarea unor comunități capabile să-și dezvolte propriile mecanisme de echilibru și autoreglare, exact așa cum făceau societățile umane cu mult înainte de apariția statelor moderne și a reglementărilor formale.
Este tot mai evident că avem nevoie de lideri morali autentici, de modele de comportament care să inspire prin echilibru și responsabilitate, precum și de spații de dialog în care schimbul de idei să fie încurajat cu onestitate, nu restricționat prin forme artificiale de cenzură. Fără astfel de eforturi, ne îndreptăm, pas cu pas, spre un peisaj social tot mai fragmentat, în care ruptura devine normalitate, iar dialogul deschis riscă să fie perceput ca o practică de domeniul trecutului.The winter is coming.
Nu doar internetul e in această situație.
Vedeți familiile, in care copiii sunt mai vocali că părinții.
In general, tinerii sunt învățați să se răscoale împotriva bătrânilor.
Funcțiile oficiale sunt ocupate de corupți, deci, nu este importanta opinia lor.
Pe internet a mai apărut o boala: multi cred că doar ei au dreptate. Și lupta sa și impună punctul de vedere. Este o boala psihica, definită de faimoșii medici britanici. Un nume imposibil de reținut…
In fond, de ce se postează pe internet?
Poate de aici trebuie inceputa cercetarea. Unii o fac sa se de-a mari, alții pentru a susține pe cineva sau o idee, alții pentru a corecta greșeli. Etc
Dar articolul reflecta o stare de fapt reală. E binevenit.
Foarte binevenit acest articol. Ar trebui citit de toti guvernantii, sefii partidelor, cei care detin bloguri, retele de socializare, etc. Problema tine si de educatie si de impunerea unor reguli de bun simt, care de multe ori sunt luate ca fiind cenzura. Apoi exista o ruptura intre generatii, ca dialog si decenta. Cei mai in varsta sunt priviti ca niste „conserve expirate”, ignorati si desconsiderati. De multe ori, am fost martora ca in fata unor observatii de bun simt, facute de cei in varsta, unor adolescenti sau adulti, apostrofari si rasounsuru de genul ” sunteti expirat/ta”, ori ” mamaie/tataie, te cauta moartea pe acasa”, ” taci prostule/ proasto din gura”. Nici macar adresat cu dle/dna, dv. , dta si cu argumente.
Am citit iarasi un articol foarte bun pentru care autorul merita felicitat cu varf si indesat. Numai ca articolul discuta foarte elegant si atractiv despre efecte adica despre ce este cel mai simplu de detectat, identificat, clasificat si descris. Ori cand discuti despre efecte este clar ca s-au produs deja consecinte pozitive sau negative . Cele pozitive ar trebui cultivate iar cele negative obligatoriu trebuie minimalizate daca eliminarea lor nu este o optiune viabila. As vrea sa citesc un articol in care radacinile care produc finalmente efecte sunt detectate, identificate, clasificate, descrise, explicate si interpretate in termeni accesibili pentru a oferi o baza suficient de solida pentru recomandarile pe care un autor specializat vrea sa le faca publicului. In acest fel dezideratul autorului de a influenta publicul este atins. Cand spui publicului lucruri pe care le stie sau le simte dar nu le poate exprima la fel de elevat ca un specialist nu ai cum influenta nu ai cum corecta.
În locul altor forme de cenzură, consider că ar fi benefic să discutăm despre o revizuire a bugetului alocat propagandei.
Câtă vreme constatăm un eșec al mediatorilor în spațiul public real, încredințarea că ei ar putea fi mai eficienți în spațiul public virtual e pură utopie, din păcate sau din nefericire. Iar acest lucru se întâmplă dintr-un motiv banal: virtualul vine la pachet, de regulă, cu un grad presupus mai mare de libertate, de neîngrădire. Astfel, orice mediator, oricât de bine intenționat ar fi și s-ar manifesta ca atare, efectiv, ar realiza destul de repede că nu are nicio șansă să apropie taberele în conflict. Cu sau fără cenzură, cu sau fără intenții cordiale, cu sau fără participare consistentă a componentei intelectuale, suspiciunea, prejudecata, limitarea inerentă, opacizarea treptată a mesajului pentru celălalt își spun cuvântul, mai devreme sau mai târziu. Orice administrator de forum, de rețea, de organizație cu mai mult de două persoane va sfârși prin a înțelege, în cele din urmă, că sunt oameni, probleme, situații, cele mai multe dintre cele posibile, pentru care exclusiv conflictul, râca, frustrarea, abandonul funcționează. Din păcate sau din nefericire. Altfel n-am mai constata existența universală a bulelor, a zonelor de confort, real și/sau virtual.
Nu este asa. Libertatea digitala este prost inteleasa si aplicata. Ar trebui sa existe niste reguli, cu toata ura, raca, frustrarea unora. Caci in viata reala, daca ai facut exces de viteza, cu masina, iti iei amenda si ramai fara permis cateva luni. Am ajuns sa citim pe retelele digitale, stiri false, aberatii, jigniri si insulte de cea mai joasa speta! Si la acestea sunt parte si multi ziaristi care fac articole de doi lei.
Aveti dreptate. „All the hell broke loose”.
Eliminarea autoritatii, a adevarului obiectiv, a regulilor= anarhie.
Sa nu uitam, totusi, ca a introduce moderatori pe internet, inseamna a introduce cenzura. Cu efecte negative multiple.
In primul rind, se poate ascunde adevarul obiectiv. Troll-ii se lupta din greu sa-l ascunda, in actualele conditii. Daca si introducem cenzura, NU VA MAI EXISTA DECAT UN SINGUR PUNCT DE VEDERE.
O fi bine?
Din câte am înțeles, nu este vorba de un moderator în sens clasic, ci de unul sau câțiva „veterani” ai comunității ale căror prestații au fost apreciate în timp, majoritar acceptate, dacă nu în fond, cel puțin ca formă: cu nume întreg, opinii exprimate civilizat, pe un ton sfătos ori neutru, dar niciodată recurgând nici la injurii, nici la argumente ex-cathaedra. Acești lideri informali de opinie ar juca acest rol nu suprimând/cenzurând mesaje vădit propagandistice, ideologizante, cu conținut extremist etc., sau exprimate într-o formă inacceptabilă (pentru aceasta ultimă opțiune există administratori de site), ci luând poziție ca atunci când cineva atrage atenția pe stradă că ai aruncat ambalajul pe jos în loc să-l pui la coș. Cu blândețe, cumpănit, ironic dacă e cazul, dar întotdeauna argumentat, sau cel puțin dubitativ.
Ati prins exact înțelesul articolului. Va mulțumesc.
Si daca faci galagie cu zeci de decibeli la bloc si iei amenda tot cenzura este?!! Daca traversezi pe rosu si iei amenda tot cenzura este?!! Cred ca si retelele digitale trebuie sa detina niste reguli clare si precise. Altfel ajungem la anarhie si haos.
Și cine să-i plătească pe „mediatorii” din spațiul public virtual( adică de pe rețelele sociale)?
Ar fi interesant de știut cine finanțează propaganda, deoarece aceasta are un impact semnificativ. Poate că Nicușor ar putea găsi chiar voluntari pentru a aborda această problemă. Sau poate s-or găsi oameni cu spirit civic; asta ar fi chiar mai bine.
Adică să facă gratis muncă patriotică?….
Azi avem fact checkers plătiți netransparent de tot felul de fundații si, mai grav, de Google, Meta si de guverne. Exista o modalitate de a contesta o decizie a unui fact checker?
Un exemplu de organism care stabilește adevărul: The Global Disinformation Index era finanțată pana anul trecut de fundația lui George Soros (Open Society), de guvernul britanic (se pare ca UK a oprit finanțarea la sfârșitul lui 2024 după un scandal uriaș in Parlament), de EU, de ministerul de externe german si de cel de externe american (prin Disinfo Cloud). Asta înseamnă verificare independenta?
Exact despre asta e vorba.
Mda, trebuie creat un Minister al Adevărului ca în romanul „1984” al lui Orwell….
„Nu cred că soluția viitorului constă în a inventa noi forme de control centralizat sau a impune mecanisme de cenzură tot mai sofisticate”.
Cum se împacă acesta afirmație cu DSA?
Daca avem moderatori, cum putem contesta o decizie a unui moderator pe o platforma sociala, chiar si pe una relativ civilizată precum LinkedIn? Moderatorii (sau administratorii) sunt regi necontestați.
Pentru cine a mai avut curiozitatea sa viziteze Wikipedia acolo găsiți tot felul de etichete aplicate unor lideri politici si intelectuali occidentali care nu sunt pe linie. Daca încercați sa modificați textul (e doar Open Enciclopedia!) va veți lovi de un zid de fier, sunt acolo niște administratori care pun imediat la loc etichetele. Daca încercați a doua oara veți fi blocați temporar sau chiar definitiv.
O regulă ar fi ce scrie prin constituție să acționezi cu bună-credință. Articolele publicitare să fie marcate ca atare etc.
Am curiozitatea câte rezultate vă dau diverse motoare de căutare privind procesele Lafarge din Franța și a câtă poziție printre vârfurile de laudatio