Un subiect important în teoria economică și discuțiile politice este relația dintre dobândă și creșterea economică. În concepția școlii austriece (din care fac parte Ludwig Mises și Friedrich Hayek), dobânda este un element important al economiei, deoarece echilibrează preferințele debitorilor și creditorilor cu privire la consumul prezent și viitor și constituie un instrument pe care băncile centrale îl utilizează în efortul de stabilizare a economiei.
Dobânda se naște natural din interacțiunea dintre preferințele individuale privitoare la timp (măsura în care oamenii preferă bunuri de consum existente în prezent față de bunuri care vor exista în viitor). O înclinație mai mare pentru consumul imediat relevă o preferință temporală mai puternică, iar o disponibilitate mai mare pentru amânarea consumului arată o preferință temporală mai slabă. Fiecare individ are propria sa preferință temporală și, deci, propriul său raport de schimb intertemporal. Aceste preferințe individuale interacționează pe ceea ce s-ar putea numi „piața timpului”, unde se stabilește un „raport de schimb al timpului”, adică un „preț al timpului”.
Dobânda echilibrează oferta de capital și cererea de capital – productiv sau investițional – de pe piață. Prin realizarea acestui echilibru, capitalul este alocat eficient în dimensiune temporală, iar producția se ajustează în funcție de nevoile consumatorilor. În măsura în care oamenii economisesc mai mult, ratele dobânzilor scad, ceea ce încurajează investițiile în proiecte economice pe termen lung. Pe de altă parte, atunci când oamenii vor să consume mai multe bunuri imediat, ratele dobânzilor cresc, ceea ce arată întreprinderilor că trebuie să se concentreze pe producerea de bunuri ce pot fi consumate rapid.
Potrivit școlii austriece, acest proces de reglare natural este perturbat de băncile centrale, care stabilesc în mod artificial dobânzi scăzute pentru a stimula creditul și investițiile în proiecte pe termen lung, care necesită mai mult capital, dar s-ar putea dovedi neviabile.
Consecința neconcordanței între dorințele reale ale consumatorilor și investiții este ceea ce reprezentanții școlii austriece numesc „investiții proaste” (malinvestments): capital folosit pentru finanțarea unor proiecte de care consumatorii nu au nevoie sau care nu sunt susținute de economiile făcute de acea parte a populației care este dispusă să-și amâne consumul. Ratele dobânzii ținute artificial la nivele scăzute alimentează faza de boom a ciclului economic, caracterizat printr-o expansiune economică rapidă și investiții speculative. Aceste inițiative se prăbușesc în momentul în care devine clar că în economie nu există cerere pentru ele sau nu există capitaluri suficiente pentru a le susține, ceea ce provoacă criză și recesiune.
Istoria economică este plină de exemple în acest sens. Astfel, anii 1920 au cunoscut o creștere puternică a masei monetare și rate ale dobânzilor artificial scăzute în toate țările dezvoltate din acea perioadă, ceea ce a dus la marea criză economică interbelică. De asemenea, rate scăzute ale dobânzilor și condiții de creditare ușoare („exuberanță irațională”) au provocat bula imobiliară și criza financiară subsecventă din 2008.
Posibilitatea băncilor centrale de a reduce rata dobânzii provine din faptul că, într-un sistem bancar cu două nivele, în care în vârf se află banca centrală, iar la bază se află un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale, care păstrează doar rezerve fracționare (în raport cu depozitele atrase), are loc în mod inevitabil o creștere artificială a masei monetare și a creditului. Amploarea acestui proces de multiplicare a creditului și masei monetare depinde, printre altele, de cantitatea de monedă primară creată de banca centrală (baza monetară). Caracterul artificial al acestei expansiuni a creditului bancar și a masei monetare este determinat de faptul că evoluția respectivă nu este acoperită de o sporire a economisirii (amânării consumului) voluntare din interiorul țării.
Efectul creării de credite ex nihilo și injecției de lichidități excedentare este distorsionarea structurii reale de producție (în sensul școlii austriece: complex economic multisectorial). O altă consecință, la fel de gravă, este „umflarea” prețurilor activelor financiare (acțiuni, obligațiuni, titluri de stat etc.), fără nici o legătură cu evoluția variabilelor economice fundamentale. În fine, creșterea artificială a volumului creditelor bancare permite efectuarea unor cheltuieli private și publice anormal de ridicate, ceea ce alimentează inflația.
Dezechilibrele amintite se corectează prin modificări bruște ale producției și ale ocupării mâinii de lucru (ratei șomajului).
Conform economiștilor din școala austriacă, esența mecanismului de declanșare și de încetare a crizei constă în aceea că deciziile economice eronate duc la apariția unor stocuri de bunuri de capital nerentabile (pentru întreprinderi) și a unor stocuri de bunuri de consum de folosință îndelungată nedorite (de populație). Amortizarea, consumarea sau lichidarea acestor stocuri necesită timp. În mod concret, aceasta înseamnă că numeroase sectoare de activitate, care s-au dezvoltat rapid pentru a răspunde unei cereri ridicate, sunt prea mari și trebuie reduse. La lista acestor „malinvestiții” trebuie adăugate plasamentele în produse financiare complexe și exotice, care sunt, în lumea financiară actuală, manifestarea aceleiași exuberanțe iraționale.
Se învederează astfel că teza keynesiană a stimulării economiei prin amplificarea de către autorități a cererii solvabile poate avea un efect pozitiv pe termen scurt, însă, pe termen lung, aplicarea sa împiedică efectuarea unor ajustări necesare ale capacităților de producție. Intervenția statului pentru atenuarea anumitor consecințe ale crizei (salvarea unor bănci, plafonarea dobânzilor, subvențiile pentru menținerea nivelului salariilor angajaților aflați în șomaj „tehnic” etc.) împiedică procesul spontan, necesar, de ajustare a economiei.
Intervenționismul produce distorsionarea gravă a comportamentelor umane – în general – și a activității antreprenoriale – în particular. Ca urmare, are loc reducerea capacității economiei de salva ceea ce se mai poate salva și de a da o mai bună utilizare acelor bunuri de capital care au fost produse în mod eronat în trecut prin identificare și păstrarea lor pentru un moment viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în care economia se va fi însănătoșit, iar mijloacele de producție respective vor putea fi din nou folositoare societății. Singurul lucru pozitiv pe care statul îl poate face este să-și reducă drastic rolul în economie, diminuându-și propriile cheltuieli și taxele impuse populației, în special impozitele care afectează economisirea și investițiile.
În timpul restructurărilor, rata șomajului structural crește, iar nivelul producției potențiale scade. Această reducere a capacităților de producție se adaugă la celelalte efecte ale recesiunii economice, cum ar fi, de exemplu, scăderea investițiilor (determinată de restrângerea creditului) și ajustarea lentă a ofertei de locuri de muncă și a salariilor. În aceste condiții, măsurile luate de autorități (furnizarea de cantități nelimitate de credite și lichidități de către băncile centrale) nu fac altceva decât să amplifice cererea solvabilă și inflația.
Principala măsură de politică economică recomandată de adepții școlii austriece este liberalizarea economiei la toate nivelurile (mai ales liberalizarea pieței muncii) pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producție (îndeosebi a mâinii de lucru) spre sectoarele profitabile. De asemenea, ei subliniază necesitatea reducerii impozitelor și a cheltuielilor publice în scopul creșterii veniturilor agenților economici, care înregistrează arierate, precum și pentru accelerarea rambursării de către aceștia a împrumuturilor contractate în trecut. Agenții economici – în general și întreprinderile – în particular pot să-și îmbunătățească situația financiară doar prin reducerea costurilor (în special a costurilor cu mâna de lucru) și rambursarea împrumuturilor. Însă, condiția esențială pentru ca aceste procese de corecție să poată avea loc este existența unei piețe a muncii flexibile și a unui sector public cât se poate de auster. Aceste elemente sunt, așadar, necesare pentru ca piața să poată revela valoarea reală a bunurilor de investiții produse în mod eronat, punând astfel bazele unei viitoare recuperări economice sănătoase și durabile.
Rezultă că întărirea reglementărilor, despre care se vorbește adesea în mass media și în discursurile politice din România, nu constituie o soluție pentru depășirea crizei economice. Baloanele speculative din anii de euforie și scandalurile subsecvente nu sunt cauza problemelor, ci efectul colateral tipic al perturbațiilor produse în funcționarea normală a piețelor de perioada de „exuberanță irațională” creată de sistemul bancar cu rezerve fracționare și bancă centrală
Conform școlii austriece, progresul economic pe termen lung depinde esențial de formarea ratelor dobânzii prin mecanismele pieței libere. Aceasta implică diminuarea intervenției băncilor centrale și coordonarea naturală a creditorilor și debitorilor. Obiectivele politicii economice trebuie să se limiteze la menținerea sănătății monedei, reducerea la minimum a intervenției guvernamentale pe piețele financiare și crearea unei atmosfere politice și sociale de natură să permită semnalelor pieței să se formeze și să circule liber.
În plus, elementele esențiale ale unei creșteri economice robuste pot fi susținute prin încurajarea economisirii personale și educarea financiară a populației. Căci, atunci când oamenii cunosc valoarea economisirii și investițiilor raționale, economia în ansamblu cunoaște o creștere constantă și durabilă.
În concluzie, dobânda constituie un element important al economiei, deoarece reflectă preferințele temporale ale societății, nefiind doar o variabilă pe care autoritățile o pot manevra după bunul plac. Școala austriacă subliniază importanța acțiunii forțelor pieței libere în formarea ratelor dobânzilor și evidențiază riscurile pe care le creează intervenția băncii centrale. Însușirea acestor idei directoare poate evita capcanele inerente ciclurile expansiune-declin și contribui la crearea condițiilor necesare pentru o prosperitatea reală și susținută.
Articol preluat cu acordul conducerii săptămânalului timișorean TIM 7
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Marea gresala a scolii austriece si nu numai e ca inca mai crede ca exista o piata libera. Tocmai pentru ca asa ceva numai exista de mult bancile centrale sunt obligate tot mai des sa ia masuri corective. Problema e ca interventiile bancilor centrale nu se limiteaza la situatiile in care piata o cere ci ele sunt dictate de prea multe ori de amestecul politicului in economie.
@Dan Coe _ „…bancile centrale sunt obligate tot mai des sa ia masuri corective”
Amestecul politicului în economie se poate manifesta și invers, în sensul împiedicării băncilor centrale să adopte măsuri corective.
În condițiile unei inflații ridicate și a creșterii deficitelor (bugetar, de cont curent), după cum este prezentat în articol, este necesar ca banca centrală să ia măsuri în sensul reducerii consumului și stimulării economisirii.
Doar că aceste măsuri ar contraveni intereselor politicienilor care sporesc cheltuielile în preajma alegerilor. Adică, așa cum se aîntâmplă în România. …Unde BNR se pune în acest fel, prin menținerea nivelului dobânzilor de referință, în serviciul guvernanților, deși știe foarte bine (domnul Isărescu este un excelent economist și nu este singurul de la BNR!) că dezechilibrele macroeconomice se reglează inevitabil, iar cu cât este amânată reglarea, consecințele asupra cetățenilor sunt mai dramatice.
Intervenționismul produce distorsionarea gravă a comportamentelor umane – în general – și a activității antreprenoriale – în particular.
Nu numai national, dar la nivel de EU interventionismul a ajuns la o cota imensa. Si trebuie sa recunoastem europarlamentarii au o imaginatie extrema. Nu numai taxa pe codoi, nu numai legarea dopurilor de sticle, legare care costa firmele miliarde, sunt sute de exemple prin care economia este ingreunata de legi, regulamente absurde. Nu numai curbura castravetilor, legea becurilor, legea aspiratoarelor, se vorbeste de obligatia proprietarilor de casa de a avea o legitimatie pt izolarea termica, zecile de obligatii cu etichetarea marfurilor cu date despre continut, s.a.md. Toate astea blocheaza o imensa forta de munca folosita inutil.
Masinile trebuiesc controlate la doi ani, dar nu exista nici o lege prin care sistemul sanitar sa oblige ca si oamenii sa fie controlati la doi ani.
Mai nou legea supply chain low, „obliges companies to carefully manage social and environmental impacts along their entire value chain, including direct and indirect suppliers and their own operations. ”
https://www.eqs.com/compliance-blog/eu-supply-chain-law/
Asta inseamna ca firmele sa angajeze specialisti, neproductivi, care sa fie in masura sa controleze tot lantul de aprovizionare, pt un surub de ex. de la producerea minerului, la obtinerea otelului, la forjarea corpului, la strunjirea sau rularea filetului, la acoperirea de protectie, la ambalaj, la vinzare, operatuni care se pot efectua in firme diferite. Trebuie sa controleze respectarea legilor de mediu, munca copiilor, etc pe tot lantul de aprovizionare.
la o firma mica unde am lucrat nu se puteau angaja femei deoarece nu exista WC specializat si patronu nu avea spatiu pt asa ceva si nu vroia sa cheltuie suplimentar. Din fericire acum la stadioane s-a ajuns la WCuri unisex, sa aiba loc si diversii.
Stiti cite legi si norme are EU? La sfirsitul 2017 erau 21000.
Printre altele:
DIN EN 1860 zice ca distanta intre elemetele gratarului trebuie sa fie maximal 20mm, o norma EU impune cartofilor prajiti o culoare galbena aurie, prezervativele au o lungime min de 16 cm, diametru 4,4 si grosime 0,004mm, pizza are un diametru de 35 cm, grosime in mijloc de 0,4 cm la margine 2 cm, (EG) Nr. 509/2006, manusile de plastic trebuie sa fie controlate CE, EU 1169/2011 spune ca biscuitii trebuie sa aiba o lista cu toate componentele, exista un regulament care stabileste ce debit de apa trebuie sa aiba dusul, cauciucurile masinilor trebuie sa aiba inscris rezistenta de rulare, piinea nu are voie sa aiba mai mult de 1,2% sare, nu se permit jocurile de noroc de peste 2000 euroi anonimilor, exista o lege prin care se face diferenta intre dulceata si marmelada, nu e permis mincatul cailor proprii, un mar european are 6 cm diametru si cintareste 90 g, mierea trebuie sa aiba o conductivitate electrica de 0,8 miliSiemens pe cm.
nu e de ajuns sa declari trasabilitatea, trebuie sa atasezi toate hartoagele, inclusiv avizele de transport !! (de ordinul sutelor de repere si zecilor de mii de curse intr-un an) + cate un proces verbal la fiecare operatiune si fiecare element sau sectiune/sector/lot, iar asta nu se poate face cu personal mediu sau de alta specialitate; iti trebuie mai multi ingineri decat in productia efectiva;
plus responsabili de (dupa caz) mediu, PSI, ISU, paza, nediscriminare sau legatul dopurilor de sticla;
ca nu era de-ajuns armata de contabili care sa demonstreze ca nu faci evaziune fiscala;
iar orice norma de aplicare a legii trebuie sa fie, bineinteles, extrem de complicata si de regula in contradictie cu alte normr;
ba chiar e musai sa semnezi si condica de prezenta si sa completezi formulare de autoevaluare (!!), ca vine control de la ITM;
si bineinteles, costuri de ordinul procentelor cu tot felul de asigurari, scrisori bancare, etc + documentatii pentru asiguratori, banci etc;
la WC-uri unisex stam bine;
nea neamtule, m-ai uns pe suflet
”Free market does not exist. It is a political definition. How free a market is, it depends on regulations”
…zise unu de pe la Cambridge…
eu cred ca lumea ar trebui sa inceapa sa citeasca mai intii Capitalu lu Marx (f. multe elemente preluate de economistoi ”capitalisti”), pina la Keynes, Smith, …si chiar ginditori ai scolii austriece, care i-a invatat foarte bine pe OMV cum e cu privatizarea marilor companii petroliere de pe la altii, ei insa fiind a companie de stat (austriaca), rezultata dintro- companie sovietica…sa vedem puțina istorie, apropos de scoala gindirii economice austriece:
CINE ESTE OMV ? (liderul pietei – LIBERE ! – de energie dupa cum se autointituleaza)
• Istoria OMV a început pe 3 iulie 1956 cind Soviet Mineral Oil Administration (Sowjetische Mineralölverwaltung, SMV) devine „Osterreichische Mineralölverwaltungs Aktiengesellschaft“. (NA la acea vreme, România fiind deja o mare putere in industria aceasta)
• Soviet Mineral Oil Administration (Sowjetische Mineralölverwaltung, SMV) reprezenta o corporație formată după război, în timpul ocupației sovietice
• Patru ani mai târziu, în 1960, compania a inaugurat Rafinăria Schwechat de lângă Viena . (aprox. 103 ani după ce România a construit prima rafinărie din lume in 1857, ca să înțelegem mai bine despre ce vorbim)
• În 1968, (anul invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia, in frunte cu URSS) a fost semnat primul contract de furnizare de gaze naturale cu fosta URSS, în timp ce România se opunea URSS-ului in acel eveniment și era începutul diminuarii ”relațiilor cu URSS”
• La sfârșitul anului 1987, 15% din OMV a fost privatizat, devenind prima companie austriacă de stat listată la bursă (iar numai 3 ani mai tirziu, România intra pe drumul capitalismului si ”free market”, adică, de facto, 2 ”începători” in ale acțiunilor private in industria petrolului si rafinării)
• Pe 26 iunie 1990, OMV a deschis prima sa benzinărie, în Viena.(aceasta este chiar de arhiva gala umorului românesc…Marin Moraru, Toma Caragiu, Jean Constantin si alti mari comedianți români)
• În anul 2004, OMV a devenit liderul de piață în Europa și de Est, (adică statul Austriac, in fapt, care a ”cumpărat” de la Statul român) prin achiziționarea a 51% din grupul românesc de petrol și gaze naturale Petrom, care a reprezentat, la acea vreme, cea mai mare achiziție din istoria OMV, acesta fiind termenul subțire consacrat folosit pe Wall Street, dar, ar fi fost mult mai potrivit cazului cum zicem noi românii – cea mai mare pleașcă la acea vreme (un mormoloc, inghite un crap mare). Și uite așa OMV si statul austriac s-au trezit peste noapte Lideri de piață.
Din cele de mai sus, se vede cam care era diferența între România și Austria, dar nu mai mare decît aroganța acestui stat (in)amic care s-a ridicat mult bazîndu-se pe activele României, aroganța mergind pînă in zilele noastre, și în plan politic, cu cele știute de toți românii.
Ca o concluzie finală, uitindu-ne la situația ”de rudenie existentă”:
OMV- Austria (care are drept cel mai mare deținător de actiuni – Guvernul Austriei), deține 51,2% din OMV-Petrom, iar Ministerul Energiei deține 20,7%, deci, https://www.advantageaustria.org/ , ar rezulta ca fiind 2 state proprietare la aceeași companie, nu mai are importanță cine face vreo strategie pentru cine o face și mai ales, de ce s-o mai facă…mai bine ne-o face Austria și ne spune nouă ce să facem, cît să facem și unde să facem.
Cam asa se vede cum e cu dobânzile, imprumuturile si alte mizilicuri d,astea…in mod natural, dupa asta, in ”el-dorado” au apartut ErtseBank, RaiffeisenBank cu consecintele de rigoare pe care le discutam acum…vezi Doamne lasati piata de capital libera !….m-apuca risu
Oare cit o sa ne mai plingem ca ne fac si ne dreg altii? Unde sint cele 28,1% care lipsesc Romaniei?
Sint alegeri spre sfirsitul anului. Degeaba? Sa punem sa ne cinte imnul!!
Ca la școală, vă mulțumesc.
O singură observație: utilizați în mod inadecvat termenul „inflație”. Acesta reprezintă măsurile intervenționiste pe care le-ați precizat. Unul dintre efecte este „creșterea generalizată a prețurilor” – larg și eronat numită „inflație”.
Cu întreaga considerație.
nu scrieti unde nu va pricepeti
domnul profesor universitar cunoaste mult mai bine definitia inflatiei decat dvs., din tratatele de baza ale economiei si dupa ce veti citi macar unul (si il veti pricepe), exprimati-va pe forum;
În prezent asistăm nedumeriți cum preceptele economic/financiare ale capitalismului clasic sunt total ignorate/ sfidate de actuala politică financiare a statelor, băncilor centrale și băncilor comerciale. Voi da câteva exemple:
– statele forțează băncile să se supună unor dispoziții politice de forță (de ex.sanctiuni economice, confiscare de active,etc ale unor terți).
– statele acceptă așa zisa „optimizare fiscala” prin off-shore-uri, adică văduvesc bugetele naționale de venituri
– statele forțează băncile centrale să arunce în piață monedă fără acoperire prin așa zisa relaxare cantitativă.
– băncile centrale la rândul lor forțează băncile comerciale să practice un sistem de dobânzi prestabilit, impus de dobânda de politica monetară a băncilor centrale.
– în final, băncile comerciale se reped la jupuirea firmelor comerciale sau a populației; exemplu: ecartul teribil dintre dobânda la creditare și dobânda la depozite. S-a ajuns în situația absurdă ca dobânda la depozite să fie negativă, adică să plătești banca că să-ți țină banii, deși băncile îți utilizează banii cu dobânzi uriașe la credite…
Deci, există o cârdășie între state, băncile centrale și băncile comerciale de tâlhărire a firmelor și a populației. Asta nu se mai numește piață liberă, ba dimpotrivă, este un fel de capitalism de stat.
Va referiti la „noua” functie a unei banci centrale, inflation targeting**…
_________________________________________________________________________________________
* (ignorand fondul, pe) forma/sintaxa… interventiile (oricui) nu pot fi ele***…
** de fapt, un cumul de decizii/interventii a carui eficacitate este tributara competentei…
dar… indeosebi independentei… (pfff… acum e-acum)
atat fata de „influenta” guvernamentala dar si corporativa
*** (scuze pt ca mi-am permis)
@Ronald _ „…indeosebi independentei… (pfff… acum e-acum) atat fata de „influenta” guvernamentala dar si corporativa”
Pretextul este întotdeauna protejarea intereselor sociale, adică, ale cetățenilor, inclusiv atunci când sunt ajutate bancile și companiile, întrucât prăbușirea investițiilor determină invariabil crize sociale.
Doar că uneori sprijinul nu este întotdeauna necesar, precum s-a întâmplat în cazul UE după trecerea prin pandemia COVID. Injecția de bani în economia UE a urmărit stimularea keynesiana a creșterii deși, așa cum foarte bine se arată în articol, măsura aceasta funcționează eficient doar pe termen scurt și este utilă în urma unor mari dezastre, război etc. Nu a fost cazul, economiile UE putându-se redresa rapid și fără acest sprijin. Rezultatul a fost o creștere a inflației care unor state încă le dă bătăi de cap.
Pretextul interesului public este folosit în egală măsură de băncile centrale atunci când refuză înăsprirea condițiilor de creditare, din motive evident politice, cât și de guverne atunci când prin bailout salvează bănci și corporații, precum cel al SUA după criza din 2008.
„The big short”, spre exemplu, este o comedie amară care explică cu cinism cum funcționează lucrurile în aceste cazuri.
Interesul public poate fi „manarit”.
Asa cum a fost cazul „ejacularii” pe rochia „intern” M.Lewinsky…
care a „mascat” reala cauza a „crizei” din 2k8 (ar fi mult de dezbatut).
„pressa” s-a bulucit sa guste „ejacularea”…
in timp ce „criza” „impunea” „masuri” de „salvare” a bancilor/corporatiilor
The Big Short a fost (si este) reply-ul celor care (inca)
n-au fost (si sper ca nici nu vor fi) sedusi de „saxofon”.
Postarea a fost un reply… cenzura l-a transformat in „principal”
Ar’metica (si logica), simpla (elementara):
se da dobanda de referinta care (prin „decizie” competenta, mean… plus/positiv)
este mai mare > (bigger then/decat) real inflation
atunci poti face „scaderi” elementare in diverse componente ale PIB
ca sa „afli” potentialul efect al „cresterii”
dar… cand „referinta” < da cu minus… (din cauze multiple)
good luck in determinarea vreunui potential
normalitatea devine din ce in ce mai anormala…
multumesc dlui.Profesor Cerna ca ne mai tine ancorati in normalitate
… creștere constantă și durabilă …
… prosperitatea reală și susținută …
… ale unei creșteri economice robuste …
Cam mult optimism…
Teoria de-acum un secol e frumoasă, numai că pe vremea aceea nu existau multinaționale atât de puternice, care au rezolvat problema statelor mici, medii și chiar mari, uneori.
Ne dă cumva dl.Cerna cite ceva din puțul gindirii economice austriece, ca o reacție de a lovi bila rosie cu ajutorul mantei, jucatorul fiind intr-un snooker ?…adica, o avea vreo legatura cu ce zise recent Guvernatorul BNR ca ”este necesara diminuarea capitalului strain in sistemul bancar românesc” ?
Jos intervenționismul, tot free market e mai buna…da de ce-o fi zis asta Guvernatorul ?
Iar eu as veni si i-as tine isonul: trebuie controlat nu numai capitalul din sistemul bancar ci si capitalul din alte ramuri economice (atenție – spun controlat si nu scapat ca vaca in lucerna !)
Cam tot asa zise și Lord Mandelsohn (cel mai mare promotor al free market) care si-a revizuit pozitia dupa ce a vazut efectele negative ale intrarii pe scara larga a capitalului strain in economia britanica (culmea !…i-a scazut competitivitatea !)…iar la noi, ce sa mai zic…capitalul va alege sa fabrice ceva dintre potatochips, woodchips si microchips. L-as intreba pe dl. Cerna, ce crede dinsul ca va alege ”capitalul strain”…dupa 30 si ceva de ani de ”capitalism”
I-as da in compensatie dlui Cerna o definitie a economiei, extrasa din scoala economica britanica:
”…economia este 90% bun simț si 10% stiința, facută complicata insa de economisti…”
Bancile si circuatia bancara sunt sistemul circulator al economiei. Sangele economiei. Cine controleaza banii, controleaza toata economia. Noi nu am avut bani pentru banci private. Si neocomunistii ce ne-au guvernat de peste 30 de ani, se tem de bancherii romani. Nu le mai pot ordona. Daca ei nu ajung bancheri, nimeni nu are voie.
Dar acum avem multe averi importante. Mult peste 5.000.000 E, cat e necesar sa deschizi o banca. Ar fi timpul ca bogatii nostri sa inteleaga faptul ca dau cu piciorul celui mai profitabil comert: comertul cu bani. Atita timp cat nu avem minim 51% din capitalul bancar romanesc, economia noastra e la cheremul bancherilor straini. Nici macar al guvernelor… Ma mir ca Manole se gandeste la asa ceva, dupa ce a ridicat repetat si sistematic suma minima necesara pentru infiintarea bancilor comerciale, la 5 milioane. (Si dupa ce interzice cetatenilor sa-si vinda bijuteriile cu un pret mai mare decat cel cumparat-?!!!-)
In ce priveste capitalul industrial, aveti dreptate in principiu.
Totusi, o industrie puternica, mare, e greu de ridicat si mentinut doar cu capital romanesc. Si tehnologie. (Nu uitati ca industria depinde de tehnologie, iar tehnologia de cercetarea stiintifica platita de marile firme si cumpararea de patente.) E nevoie de investitii, in anumite conditii. Cum statul nu se poate implica direct, singura solutie e importul de capital strain. Sper ca nu sunteti adeptul ideilor ceausiste: sa producem de toate, indiferent de pret, in fabrici romanesti… (Pina si el avea cooperari -firme mixte- cu americanii.)
De ce nu se poate implica statul direct? Nu ne lasa EU? Investitiile mari nu le pot face decit statele, direct sau mascat.
Teoriile austriecilor ar fi bune, cu o conditie: masa monetara sa fie reprezentata de monede de aur si argint sau bilete de banca cu acoperire 100% in metal pretios, la cerere.
Monedele hartie fara acoperire au distorsionat mediul economic.
Acum, prin masurile cerute de ei, se intelege cu totul altceva.
In plus, exista o confrutare permanenta intre bancile comerciale mici si banca centrala. Confruntarea care nu face bine mediului de afaceri. Confrutare castigata de bancile centrale, care risca sa falimenteze bancile mici. Si atunci intervin cu ajutoare, pentru a nu distruge economia si sistemul social. Cum se zice: „Lucrul dracu-n casa popii”.
Populatia nu poate economisi, din doua motive: 1. dobinzile bancare la depozitele de economii sunt extrem de mici, sub rata inflatiei, ceea ce descurajeaza economisirea; ba chiar si depunerea banilor in banci; 2. depozitele de economii pot fi lovite oricand de decizii guvernamentale, care lasa oamenii fara economii sau cu economiile mult ciuntite. Si asta tocmai la batrinete, cand nu mai poti face mare lucru sa recuperezi.(Nu mai poti sa te angajezi, bancile nu-ti mai dau credite etc.)
Keynes cerea cheltuieli guvernametale care sa depaseasca incasarile, dar numai in procent de 3%. Azi se depaseste -lejer- aceasta cifra. Si el cerea asta DOAR in caz de criza. Politrucii de toate culorile politice, sunt mereu in criza. Si arunca citatul din Keynes, pentru a-si justifca hotiile si iresponsabilitatile. Datoriile guvernamentale nu sunt o practica curenta la Keynes. Si nici un economist nu are curajul sa afirme raspicat acest lucru. Ceea ce inseamna ca economistii sunt doar goarne oficiale ale guvernantilor.
Am scapat de productia pe stoc si pe plan, dar dam de banci subiective, care aloca creditele arbitrar. Si de multe ori abuziv. In afacerile care cred ei, ca vor face bani sau… „investitorilor si investitoarelor” care le castiga bunavointa. Am sarit din lac in put. Subiectivismul conducerii centrale a partidului, inlocuit cu subiectivismul bancherilor.
Nu uitati: cat era Keynes de stingist si cu nevasta rusoiaca, cat era el de bine privit de Stalin, nu a indraznit sa rupa monedele hirtie de aur. Macar la schimburile comerciale mari si intre state. Asta spune ceva despre urmasii lui. Si nebunia pe care o traim.
De altfel, nici un observator serios al pietii nu se mai indoieste de marea criza bancar-financiara care va veni. Poate cu mari miscari sociale, poate fara. Totul e cand va veni si sub ce forma. Pariez ca va porni de la nimicuri pe care nimeni nu le va baga in seama, cand se vor produce.
@Mongolul: dobanzile bancare la depozite depind de cererea si oferta de pe piata „banilor”. Daca cererea de bani e mica, adica sunt multi bani in piata, normal ca dobanzile sunt mici de la depozitele bancare. Asta se intampla cand intra fluxuri mari de bani din afara tarii, fie din fonduri europene fie din ce trimite inapoi diaspora, cazul nostru, al Romaniei. Tot specific romanesc e gradul foarte redus de intermediere financiara, ce permite evaziunea fiscala si pedepseste fiscal tocmai pe cei care declara banii pe care-i au. Cei care tin banii la „saltea”, prefera economia neagra, investitiile „imobiliare”, fiind cele mai simple solutii pentru a li se pierde urma banilor proveniti din coruptie.
In rominstanul de azi, vezi pe strada mai multe mercedesuri, audi si bmw decat dacii, semn ca romanul cand nu are bani, schimba 100 euro la casa de schimb.
Teoriile capitalismului de secol 19 si inceput de scol 20 nu par a mai fi valabile azi. Azi avem sute de companii multinationale fara frontiere, o concurenta fara scrupule, o goana acerba dupa profit. Resursele naturale devin tot mai scumpe, iar provocarile climatice salta preturile. Planeta are multe disparitati regionale unde domina populatii foarte sarace,fara conditii minimale de viata decenta. Migratia economica si climatica vor deveni dominante. Toate razboaiele de acum se duc pt teritorii, resurse de apa, resurse minerale, pentru a face afaceri, resurse de forta de munca. Daca marile puteri nu vor intelege ca fenomenul cresterii economice fara limite va distruge planeta, atunci toata economia de piata se duce naibii. Pana una alta, prospera economia militara si de inarmare.
@Agora – „Azi avem sute de companii multinationale fara frontiere, o concurenta fara scrupule, o goana acerba dupa profit”
”Goana după profit” e marotă comunistă. O activitate economică normală trebuie să fie profitabilă, generatoare de bani și resurse. În timp ce politicile marxiste promovează activități economice false, consumatoare de bani și resurse. Așa era și pe vremea lui Ceaușescu, la fel e și în ziua de azi. Însă cineva care a trăit toată viața din bani publici înțelege mai greu asemenea lucruri.
Problema generată de companiile multinaționale este alta: tendința de a crea monopoluri, ceea ce elimină o mulțime de agenți economici mici de pe piață. În ultimă instanță, activități economice întregi sunt eliminate de pe piață și rămân pur și simplu neefectuate, din cauza practicilor monopoliste ale companiilor multinaționale. Însă monopolul suprem e monopolul statului, iar aici politicile marxiste au rolul cel mai important: de a interzice, ca scop în sine, diverse activități economice, pentru că marxismul are nevoie de oameni săraci și dependenți de stat. La fel ca mai sus, cineva care a trăit toată viața din bani publici înțelege mai greu asemenea lucruri.
Fiscalitatea absurdă din Europa de astăzi are la bază tocmai politicile marxiste: membrii productivi ai societății sunt expropriați de rezultatele muncii lor. În folosul unor cohorte de bugetari care nu produc nimic util societății, dar consumă resurse și promovează masiv etatismul și politicile marxiste ale statului. Pentru că ei din asta trăiesc. Taxele plătite de bugetari sunt o glumă: în cazul lor, statul își mută pur și simplu banii dintr-un buzunar în altul.
1. Austrian school of economics si Keynesian economics sunt doua doctrine economice antagoniste, descrise si analizate in mai toate manualele de economie clasica, dar ca orice doctrina, fiecare din ele isi are meritele si dezavamtajele ei, si nici una din ele nu este aplicata in forma ei pura in practica. Daca ar fi sa facem o analogie fortata cu domeniul medical, prima ar fi reprezentata de medicina traditionala laissez-faire, neinterventionista (cu gimnastica, ceaiuri de buruieni, post si rugaciune) iar a doua cu medicina uber-interventionista moderna (chirurgie invaziva robotizata, chimioterapie, terapie de soc cu steroizi si ultimele dracoveniii big pharma, etc). Nici o banca centrala serioasa din ziua de azi nu opereaza in mod habotnic dupa principiile vreunei doctrine din cele doua de mai sus in forma ei pura, ci mai dregraba utilizeaza politici hibride adaptate la conditiile economice, care in functie de conjunctura pot avea aroma de austrian sau keynesian economics.
2. Modelul hibrid cu interventia statului si a bancii centrale in politicile macroeconomice al unei tari si laissez-faire la nivel de politici microeconomice pare sa fie modelul urmat de mai toate economiile de succes in ultimele decenii.
3. Modelul austrian cu „rigiditatea” sa fata de concepte ca preferinta consumatorului, demand-suply equilibrium in tot ce miscz, si malinvestment este depasit in ziua de azi. A fost cu siguranta fiabil acu 100 de ani pe vremea lui Hayek si Mises. In societatea consumerista din ziua de azi modelul austrian nu are nici o sansa.