Dorin Tudoran- ipostaze esențiale

Sunt un cititor pasionat de memorii și jurnale, deși știu –de la Tzvetan Todorov citire- cât de relativă, uneori chiar înșelătoare, poate fi condiția de martor în stabilirea și cunoașterea adevărului. Însă nu prea îmi stă defel în fire să spun că am citit cutare carte- chiar aparținând sus-menționatei categorii- cu sufletul la gură. Mi se pare a fi prea des uzitată și tocmai de aceea convențională. Devidată de sensuri reale.

Fac de data aceasta o excepție. Fiindcă exact cu sufletul la gură am citit cele patru dialoguri ce compun volumul Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran (Editura Trei, București, 2022). Aceasta însemnând că am devorat cele 300 de pagini ale cărții în mai puțin de o zi. Și am făcut-o nu oricum, ci cu creionul în mână.

De ce s-a întâmplat lucrul acesta? Simplu! Deoarece Dorin Tudoran a avut parte de un intervievator pe măsură. Și nu e vorba doar despre experiența câștigată în timp și în domeniu de excelentul om de televiziune care e Robert Șerban. Pe care îl cunosc, din punct de vedere profesional, firește, încă de pe vremea când realiza o admirabilă emisiune la o televiziune particulară din Timișoara. O parte dintre ele fiind reunite în cărți precum Piper pe limbă (Editura Brumar, Timișoara, 1999) sau A cincea roată (Editura Humanitas, București, 2004). Dacă nu ar fi fost astfel, dacă Robert Șerban nu ar fi fost pregătit profesional la sânge, dacă nu ar fi un om care nu pune întrebări lipsite de substanță, fundamentate pe o foarte bună cunoaștere a intervievatului, sunt cum nu se poate mai convins că dialogurile dintre cei doi s-ar fi limitat, în cel mai bun caz, la unul singur. Cel realizat live la data de 20 octombrie 2020. Lui i-au mai urmat încă trei, chiar dacă, tehnic, formula de discuție a fost alta. Una nu doar în spiritul vremurilor, ci, mai ales, mult mai prielnică aprofundării răspunsurilor. Spune Dorin Tudoran la un moment dat, în paginile de final ale cărții:  „Robert, îmi este din ce în ce mai limpede că știi despre mine lucruri pe care eu nici măcar nu le pot bănui”.

Robert Șerban mărturisește că a auzit pentru întâia oară numele de Dorin Tudoran prin anii ’80,în emisiunile Europei Libere. Poetul își începuse disidența, Radio-ul de la München și directorul Departamentului românesc din acea vreme, istoricul Vlad Georgescu, i-au acordat cuvenita importanța. Știrilor le-a fost asociată difuzarea pe unde scurte a eseului Frig sau frică. Despre condiția intelectualului român de astăzi. Dorin Tudoran a părăsit România (a fost, poate, atunci prima deromânizare, concept ce revine relativ frecvent în carte) la data de 24 iulie 1985. Sus-menționata deromânizare a fost însă mai mult ca sigur una extrem de scurtă. Căci, iată, la data de 29 august 1985, postul de la München a și difuzat un prim interviu cu Dorin Tudoran, interviu realizat de nimeni altul decât de Vlad Georgescu. Punctul de plecare al discuției era reprezentat de chiar eseul în chestiune. Tocmai de aceea, nu însă exclusiv doar pentru asta, mi-ar fi plăcut să aflu de ce Dorin Tudoran nu s-a numărat niciodată printre redactorii Europei Libere. De această absență am fost intrigat nu doar eu, ci și Monica Lovinescu. Stau în acest sens mărturie notațiile ei din Jurnalul  apărut la Humanitas. Oricum, despre Dorin Tudoran și revista Agora au vorbit de la microfonul antenei de la Paris a Europei Libere  în românește și Monica Lovinescu, și Virgil Ierunca.

Robert Șerban a avut excelenta idee de a nu limita discuția eminamente la avatarurile disidenței lui Dorin Tudoran. Ori la boema literară din anii 70. La persecuțiile organelor de partid ori la cele ale Securității. La moravurile și năravurile literare ale vremii. Moravuri și năravuri literare și nu numai. Ori la cum au evoluat/involuat ele după 1989. La portrete în aqua forte ale tovarășilor de condei din România comunistă. O face, îndeosebi în cel de-al patrulea interviu, asumându-și riscul de a nu fi tocmai pe placul chiar al unora dintre amicii lui timișoreni, de la revista Orizont, și nu doar de acolo. Dorin Tudoran este un om al directețeii exprimării, spune destule lucruri incomode, greu digerabile, și despre Adrian Păunescu (pe care e departe să îl zugrăvească doar în negru, cu toate că i-a intuit involuția, și despre Eugen Jebeleanu, și despre Dan Deșliu, și despre Petre Stoica, și despre Nichita Stănescu, și despre Mihai Ungheanu, și despre Ioan Alexandru, și despre mulți, mulți alții. Unii nenumiți, însă lesne identificabili. Senzațională, în opinia mea, dezvăluirea despre mobilurile intervenției lui George Macovescu de la tribuna Congresului al XII lea al PCR, atunci când l-a acuzat pe veteranul comunist Constantin Pârvulescu ce tocmai își lansase diatriba lui împotriva lui Ceaușescu, că are sânge pe mâini. Dar și despre băsism și partizanii lui ce nu și-au pus cenușă în cap nici după ce fostul președinte s-a dovedit a fi informatorul Petrov. Ba chiar unul dintre ei, a mai avut și îndrăzneala de a ne certa că nu îl respectăm așa cum se cuvine pe lupul îmbrăcat în blană de oaie. Așa cum este și el însuși.

Dorin Tudoran a uzat de dreptul lui la opinie, a fost incomod nu doar pentru Ceaușescu și Securitate, ci și pentru nenumărații directori de conștiință și pseudo-modele morale ce au invadat spațiul public îndată după decembrie 1989. L-am auzit cu urechile mele și cu propriii ochi în 1998, în Serata muzicală găzduită nu de TVR, ci de postul Acasă  (o amintește în treacăt Dorin  Tudoran însuși), atunci când invitat de Iosif Sava (pe care îl cunoștea încă de pe vremea în care muzicologul lucra la Scânteia tineretului) și însoțit (dacă îmi aduc bine aminte) de Cristian Tudor Popescu, intervievatul de acum a rostit multe greu suportabile adevăruri. Despre Tartuffii post-revoluționari. Și, apropo, de Scânteia tineretului, Dorin Tudoran demontează acum și mitul trecerii lui pe acolo. Recunoaște ( de ce ar fi ascuns-o?) că a fost membru al PCR (aici a intervenit iarăși mâna lui Adrian Păunescu), nu însă și amic ori informator al Securității. Așa cum s-a dovedit a fi fost mulți dintre aceia care după 1989 și-au făcut un titlu de glorie că nu au posedat carnetul roșu. Robert Șerban a avut înțelepciunea de a nu fi încercat să îl tempereze ori să îi pună stavilă la gură lui Dorin Tudoran. Însă nici nu a procedat precum intervievatorii de la reviste glossy. Nu a îngropat subiecte controversate, a cerut uneori explicații suplimentare, nu a fost însă încercat de deliciul senzaționalului de proastă calitate.

Dincolo însă de toate astea cartea Numai copilăria e glorioasă are esențialul merit de a-l readuce în prim-plan pe poetul Dorin Tudoran. Cunoscut, iubit de intervievator încă din vremea studenției sale la Literele timișorene. Pornind de la cercetările profesorului timișorean Cornel Ungureanu care, de altminteri, semnează și postfața cărții, Robert Șerban reamintește și trecutul literar al unora dintre strămoșii lui Dorin  Tudoran, își provoacă mai apoi interlocutorul să își analizeze creația, să vorbească despre prețul imens al plecării din România “cu gloria în spate”, renunțând la “absolut tot”, inclusiv la poezie. Care mai este scrisă totuși din când în când și astăzi. Nu la computer, ci întotdeauna ‘’cu stiloul”. Faptul că titlul însuși al volumului citează un vers dintr-o poezie a lui Dorin Tudoran spune totul despre adevăratele și nobilele intenții ale lui Robert Șerban. Intenții, dar și finalizare care, după părerea mea, merită toate aplauzele noastre. Spun asta, cu toate că tare mă tem că lui Dorin Tudoran nu prea îi plac defel aplauzele.
NUMAI COPILĂRIA E GLORIOASĂ ROBERT ȘERBAN ÎN DIALOG CU DORIN TUDORAN; Editura Trei, București, 2022