Două întrebări și o falsă recenzie a unui film care trebuie văzut

Berlin, pentru mine, este Peter Jonas

L-am cunoscut pe Peter Jonas (1941-2007) la începutul anilor 1980, la una din conferințele de teoria operatorilor de la Timișoara, inițiate de Ciprian Foiaș la sfârșitul anilor 1970 și continuate până în zilele noastre. Apoi, l-am vizitat de câteva ori la Berlin, unde era cercetător la „Karl-Weierstraß-Institut für Mathematik“, un institut de cercetare care funcționa sub umbrela ,,Akademie der Wissenschaften der DDR”. Apropierea noastră a fost mijlocită de interesul amândurora pentru teoria spectrală a operatorilor pe spații cu metrică indefinită. Peter era un specialist în teoria perturbărilor prin metode spectrale și un entuziast utilizator al celebrei teorii Colojoară-Foiaș a operatorilor spectrali generalizați. În 1987, ca rezultat al colaborării noastre, am publicat împreună un articol în care rezultatul principal a fost o teoremă inversă pentru o funcție spectrală cu singularități.

Pe vremea aceea, cam singura modalitate de colaborare internațională directă era prin vizite în țările socialiste prin așa-numitele schimburi interacademice, în Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Ungaria, și Uniunea Sovietică. După 1992, în contextul reunificării Germaniei, a urmat un proces de integrare științifică și institutul de matematică din Berlin s-a desființat. Peter a primit mai întâi o poziție temporară de profesor asociat la ,,Universität Potsdam”, apoi o poziție stabilă la ,,Technische Universität Berlin”, unde a format un grup de cercetare de teoria operatorilor și am putut continua colaborarea într-un cadru instituțional. Mai târziu, în 2005, în urma unei vizite de lucru de o lună a lui Peter în Ankara, pe care am reușit să o finanțez dintr-un contract de cercetare, am publicat împreună un al doilea articol în care rezultatul principal a fost rezolvarea, în sens negativ, a unei conjecturi din teoria măsurătorilor cuantice. Împreună cu Stan Gudder de la Universitatea din Denver din Statele Unite, obținusem rezultate parțiale asupra rezolvării acestei conjecturi, dar ne lipsea încă ceva pentru a o rezolva complet. Peter, printr-o idee salvatoare, ne-a ajutat să facem ultimul pas în rezolvarea ei.

Peter Jonas a fost un matematician și un om deosebit. În timp, am ajuns să fim foarte buni prieteni, am colindat împreună câțiva munți și m-am bucurat de personalitatea lui deosebită. Am vizitat sau lucrat de multe ori în Berlin și de fiecare dată aceste călătorii erau legate de colaborarea sau prietenia cu Peter. Am cunoscut Berlinul, la început doar partea de est dar apoi întregul Berlin reunificat, datorită și prin Peter. Călător neobosit, Peter a explorat Europa, Asia și America de Sud, legând peste tot prietenii. De la Peter am învățat că relația de prietenie este tranzitivă: de mai multe ori am găzduit în București, la rugămintea lui Peter, prieteni de-ai lui din diverse țări care călătoreau prin România. Ultima mea carte de teoria operatorilor este dedicată lui Peter Jonas și Tiberiu Constantinescu (1955-2005), doi dintre cei mai buni prieteni și colaboratori ai mei.

Trei evenimente muzicale memorabile

Lui Peter îi datorez cele câteva întâlniri muzicale memorabile pe care viața mi le-a oferit în Berlin. Prima a fost în anii 1980 când, la Berlin fiind într-una dintre vizitele de lucru mijlocite de Peter, am asistat la o reprezentație a operei Tannhäuser de Richard Wagner, în celebra ,,Staatsoper Unter den Linden”, opera națională în perioada R.D.G. Ca mai toate operele lui Wagner, și aceasta are o lungime considerabilă și cere un efort mare din partea cântăreților, al orchestrei, precum și al audienței. Am ieșit buimac, după mai bine de trei ore de muzică wagneriană, dintr-un spectacol de o măreție pe care am resimțit-o pe tot parcursul serii și mult timp după aceea.

Cea de-a doua întâlnire muzicală excepțională pe care am avut-o tot în Berlin a fost cu integrala oratoriului ,,Matthäus Passion” de Johann Sebastian Bach, în Săptămâna Mare, la sfârșitul anilor 1990, în Berlinul reunificat și în sala de concerte ,,Berliner Philarmoniker”. Nu ascultasem niciodată până atunci, în întregime și în concert, acest oratoriu, care este una dintre lucrările cele mai profunde ale lui Bach. Experiența a fost uimitoare, extrem de solicitantă, deoarece concertul a durat mai bine de cinci ore. Sala de concerte ,,Berliner Philarmoniker” este o clădire cu o arhitectură deosebită, de sfârșit de mileniu al doilea, iar acustica acesteia este extraordinară. Oriunde ai fi, ca spectator, sunetele ajung la tine nedistorsionate, cu o puritate remarcabilă.

Cea de-a treia întâlnire a fost însă cea mai tulburătoare.

Berlin 1992 și întâlnirea cu Sergiu Celibidache

Reunificarea Berlinului și apoi reunificarea Germaniei au fost momente extrem de importante în istoria europeană contemporană. S-a întâmplat ca, în primăvara anului 1992, să fiu iarăși în Berlin pentru două săptămâni. Îmi petreceam timpul în discuții, când mai tehnice când mai generale, mai ales cu Peter dar și cu colegii lui, în căutări de reviste și cărți de matematică prin biblioteca universității, pe care nu le aveam în București iar, în timpul rămas, în plimbări prin Berlin, orașul pe care l-am descoperit și îndrăgit. Încă de la venirea în Berlin am observat că orașul era împânzit cu afișe care anunțau un concert extraordinar, cu ocazia reunificării Germaniei, al Orchestrei Filarmonice a Berlinului, sub bagheta dirijorului Sergiu Celibidache. Entuziasmul reunificării Germaniei în partea de est era la apogeu, urmând ca doar puțin mai târziu să se tempereze datorită schimbărilor dureroase care urmau să aibă loc. Auzisem și citisem foarte multe lucruri despre Celibidache dar nu avusesem nicio ocazie de a-l vedea pe viu și, mai ales, de a-l vedea dirijând vreo orchestră. Nu știam, pe vremea aceea, din ce cauză înregistrările cu Sergiu Celibidache, fie acestea pe discuri vinil (cele cu care, în timp, îmi făcusem cultura muzicală) sau video, nu erau disponibile. Văzusem la televizor înregistrările video ale concertelor pe care maestrul Celibidache le-a susținut în București în 1979, dar pe care nu le puteam revedea, iar concertele din februarie 1990 trecuseră pur și simplu pe lângă mine, în perioada aceea tumultoasă și de mare confuzie, în care o bună parte din timpul meu era petrecut în stradă.

Peter a fost un iubitor de muzică clasică. În bună tradiție germană, atât fiul cât și fiica lui studiaseră un instrument muzical, cred că vioară și violoncel. În ziua concertului, eram cu Peter în preajma celebrei ,,Schauspielhaus am Gendarmenmarkt”, care fusese foarte serios afectată în ultimele luni de război din 1945 și a cărei restaurare a durat până în 1984. Era mare agitație pe stradă, mulțime de oameni se îndrepta către sala de concerte, iar eu îi povesteam lui Peter ce știam despre Sergiu Celibidache, care la vremea aceea ocupa extrem de onoranta funcție de director general muzical al orașului München. Peter nu știa prea multe despre Sergiu Celibidache și, când a aflat că este român, pur și simplu a luat foc. ,,Trebuie să facem ceva” a spus Peter și am văzut imediat în ochii lui scânteia pe care o știam atât de bine. Bineînțeles că biletele de intrare la acest concert se epuizaseră, dar casa de bilete era încă deschisă iar prin preajmă erau diverse persoane care încercau să cumpere un bilet de la cei, improbabili, care doreau să renunțe la un bilet. Peter a mers direct la casa de bilete și acolo a început să vorbească foarte pasionat cu casiera despre mine, un matematician român venit din România care tocmai ce se eliberase de comunism, despre faptul că dirijorul concertului din seara aceea este român și de cât de important ar fi ca eu să pot intra în sala de concerte, în caz că încă se mai găsește un bilet de vânzare. Pe mine m-a surprins insistența lui Peter, având în vedere contextul dar, cunoscându-l, îmi dădeam seama că nu va renunța ușor. Bineînțeles că doamna de la casierie a tot spus că biletele se epuizaseră de foarte mult timp, dar Peter nu contenea să insiste și să insiste până când a apărut clipa de grație: doamna de la casierie a spus că ar fi o posibilitate, că mai există câteva bilete … Ei bine, spre surprinderea mea, Peter s-a întors rapid către mine, mi-a spus cât costă biletul, i-am dat imediat banii pentru ca, în minutele următoarea, să am în mână un bilet de intrare la Concertul Reunificării Germaniei, ceva care în urmă cu câteva minute părea imposibil.

Un spectacol memorabil

Schauspielhaus este impresionantă, prin măreție, prin arhitectură și prin istoria pe care o are. De îndată ce am intrat, am fost impresionat de lampadarele de o formă aparte. Înainte de concert, au avut loc câteva scurte cuvântări ale organizatorilor, în principal cea a lui Richard von Weizsäcker, președintele Germaniei la acel moment și inițiatorul evenimentului. Ideea, care mie mi s-a părut extraordinară, era cea de reconciliere a Maestrului cu orchestra pe care a reformat-o în anii tumultuoși de după război, de care s-a despărțit nu în condiții foarte prietenești, ca o metaforă a reunificării Germaniei. Apoi, Maestrul a intrat pe scenă în aplauzele spectatorilor, mergând greu, însoțit, sau mai degrabă sprijinit, până la podiumul dirijorului, care avea montat pe el un scaun cu picioare de metal, dar nu avea pupitru. Pentru mine era ceva nemaivăzut, mai ales lipsa pupitrului și, deci, a partiturii pentru dirijor. Maestrul Celibidache s-a așezat, sau mai bine spus, mai mult s-a sprijinit de scaun, a făcut câteva semne speciale către orchestră iar concertul a început. În program era Simfonia a Șaptea de Anton Bruckner. Noua școală germană de muzică din a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, secolul romantismului, în care Brahms și Wagner ocupă locuri de prim rang, l-a avut pe Bruckner ca un entuziast admirator al lui Wagner. Din muzica wagneriană, pentru mine, opera Tannhäuser ocupă un loc aparte, dar eu cred că aceasta este mai de grabă o excepție în contextul întregii creații wagneriene. Lucrările muzicale din noua școală germană sunt dense, solicitante și dificil de înțeles în lipsa contextului iar, pentru un iubitor de muzică neprofesionist, sunt șanse bune să nu ajungă printre cele preferate. Era și cazul meu. Dar concertul Orchestrei Simfonice a Berlinului, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, în care Simfonia a Șaptea de Anton Bruckner a răsunat în Schauspielhaus, a fost cu totul deosebit.

Se simțea tensiunea unui eveniment special dar, atunci, nu-mi dădeam seama decât foarte vag despre ce anume urma să se întâmple. Am avut parte de foarte multă uimire, fiind martor al unui eveniment artistic care mi-a răsturnat o bună parte din ceea ce credeam eu despre muzică. În primul rând, Maestrul dirija orchestra fără să aibă în față nicio partitură, ceea ce crea impresia că actul muzical izvora din mintea și trupul dirijorului, ca și cum orchestra ar fi fost conectată într-un mod invizibil cu dirijorul și, într-un fel, o prelungire a acestuia. Apoi, maniera de dirijare era mai mult un balet al brațelor și al trunchiului dirijorului, cu gesturi mici dar extraordinar de expresive și care se materializau în mod uimitor în sunete. La actul dirijoral participau uneori și picioarele Maestrului, în mod foarte discret, mai mult ca o intenție, ca un impuls de a schița un pas, sugerând numai ce anume s-ar fi întâmplat dacă Maestrul ar fi fost în deplinătatea condiției fizice. Însă lucrul și mai uimitor era tempoul în care această simfonie curgea, ca și cum totul ar fi fost fluid, aerian, un zbor în care erau angrenați interpreții și spectatorii cu toată sala de concert, sub bagheta magică a dirijorului.

Înregistrarea acestui concert este, din fericire, disponibilă tuturor și am revăzut-o de multe ori, însă perspectiva pe care am avut-o la acel concert a fost, bineînțeles, cu totul alta. În primul rând, imaginea din înregistrare este concentrată pe dirijor, pe gesturile și mai ales pe expresia lui pe care eu, din sală, nu le vedeam. Apoi mai este calitatea înregistrării, bineînțeles mai slabă prin comparație cu cea a audiției pe viu, cu toată sala întreagă în spate parcă ținându-și respirația. Cele două, audiția pe viu din sala de concert și înregistrarea video, sunt acte artistice complementare care vin, fiecare, să aducă ceva ceea ce cealaltă nu o poate face. Faptul că această înregistrare este disponibilă este o mărturie pentru posteritate care o face de neegalat.

Mărturie despre viața lui Sergiu Celibidache

În iunie 1997, la un an de la moartea maestrului Celibidache, una dintre emisiunile ,,Serata muzicală” ale lui Iosif Sava a avut-o ca invitată pe doamna Ioana Celibidache (Procopie Dumitrescu) iar mărturiile din această emisiune sunt de o importanță de neegalat. Cartea de memorii ,,Sergiu, altfel …”, recent apărută în librării, a doamnei Ioana Celibidache, aduce și mai multe mărturii. În perioada studiilor de la Berlin, în plin război, Sergiu Celibidache a luat, în afara cursurilor de la conservator, cursuri de matematică. De fapt, încă de la vârsta de unsprezece ani, tânărul Sergiu lua lecții particulare de matematică avansată și era un copil minune, cu rezultate excepționale la toate materiile. Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă Sergiu Celibidache și-ar fi canalizat interesul și efortul către matematică în locul muzicii. Sunt puține mărturii despre studiile sale de matematică și aceasta ar merita o cercetare istorică amănunțită, în măsura în care mărturiile și urmele încă mai pot fi recuperate. Capacitatea intelectuală a Maestrului, exemplificată doar prin memorarea integrală a partiturilor lucrărilor muzicale pe care le dirija, a fost uriașă și, cu siguranță, dacă acesta și-ar fi concentrat atenția către matematică, rezultatele ar fi fost cel puțin la fel de extraordinare precum cele din domeniul muzical. Apoi, puterea de muncă a Maestrului și cerințele pe care acesta le solicita orchestrelor pe care le dirija, prin numărul mare de repetiții și prin creativitatea extraordinară de care dădea dovadă, în comparație cu dirijorii de prim rang contemporani, ne fac să credem că realizările posibile din matematică ar fi fost pe măsură.

Tot ca o mărturie a doamnei Ioana Celibidache, am aflat că Maestrul n-a solicitat și n-a avut niciodată alt pașaport în afara celui românesc, refuzând cu îndârjire orice altă cetățenie în afara celei române. Deși a avut enorm de multe dificultăți din această cauză, Celibidache a afirmat întotdeauna că el este român și așa a vrut să fie considerat de către contemporani și posteritate, în ideea că, orice stat care i-ar fi acordat cetățenia ar fi pretins imediat că el face parte din alt popor și altă cultură. Doamna Celibidache a dat și un argument foarte convingător: dumneaei, care a cerut și a avut cetățenie franceză, a devenit și este considerată pictor francez și atât.

Rămâne, bineînțeles, tristețea faptului că România, în perioada de glorie a Maestrului, nu a mai fost România lui iar poporul, pe care l-a iubit atât de mult și cu care s-a identificat, a trecut printr-un calvar ale cărui consecințe nici acum nu s-au terminat. Bucuria pe care am trăit-o eu, și pe care nu contenesc să o trăiesc, este că, printre atâtea necazuri și mizerii pe care le vedem în jurul nostru, există români excepționali care reușesc să facă lucruri extraordinare pentru întreaga umanitate, nu neapărat doar pentru noi.

Muzica vie sau muzica înregistrată?

Filmul ,,Cravata galbenă” al lui Serge Ioan Celibidache, care îl are în centru pe tatăl acestuia, Sergiu Celibidache, cred că s-a dorit a fi nu atât un film de biografie cât mai mult o perspectivă personală asupra unei personalități de excepție. Scenariul gravitează cumva în jurul unui aspect foarte controversat al personalității Maestrului, refuzul lui constant, foarte rar suprimat, de a accepta înregistrări audio și video. Din această cauză, avem foarte puține mărturii de calitate ale concertelor sale, unice prin apropierea de perfecțiune, dar care rămân irepetabile și inaccesibile posterității. Văzând filmul, mi-am dat seama cât de binecuvântat am fost că am avut șansa de a asista pe viu la unul dintre cele mai uimitoare evenimente muzicale atunci când, în 1992 la Berlin, prietenul meu Peter Jonas, printr-o insistență nebunească, l-a făcut posibil.

Vizionarea filmului și amintirile despre concertul memorabil de la Berlin în 1992 m-au făcut să mă întreb dacă, și ce, a pierdut omenirea prin această încrâncenată negare a înregistrărilor audio/video. Cea mai mare parte a discografiei lui Celibidache a fost făcută postum și calitatea acestora este discutabilă. Pe de o parte, înregistrările făcute în timpul vieții și în condiții tehnice superioare ar fi putut rămâne generațiilor de iubitori de muzică și posterității, ca o mărturie a geniului lui Celibidache și întru încântarea unui public răsfirat în timp. Pe de altă parte, poate că viziunea Maestrului este cea corectă și ar trebui să ascultăm doar atâta muzică câtă putem să primim în mod nemijlocit ceea ce, cu siguranță, ar face să o prețuim la adevărata valoare. Sunt scene din film în care Maestrul discută cu membrii familiei, cu soția și cu fiul, despre credința lui în perfecțiunea în artă și despre distorsiunea pe care o înregistrare o poate produce actului artistic. Mulți dintre noi resimțim nostalgia retrăirii și, în același timp, angoasa consumului unor surogate și nu a originalelor, căreia societatea modernă i-a găsit soluții tehnice ingenioase dar, bineînțeles, imperfecte, și totuși aducătoare de bucurie multor oameni care nu au altă soluție în afara înregistrărilor. Rămâne, într-adevăr, frustrarea ciuntirii actului artistic autentic și a cât de mult este această pierdere compensată de jocul sunetelor obținute prin tehnologie electronică analogică sau digitală. Apoi, rămâne sentimentul de alienare datorat transformării actului artistic în marfă și a artei muzicale în industrie.

În labirintul vieții: care este cel mai bun părinte?

Filmul ,,Cravata galbenă” insistă pe relațiile complicate ale tânărului Sergiu, din copilărie și până la adolescență, cu tatăl lui, Demostene, apoi ruptura dintre ei și eliberarea. Sunt descrise foarte sugestiv peregrinările lui Sergiu, viața boemă mai întâi prin București și apoi la Paris, șansa uriașă oferită de compozitorul Heinz Thiessen de a ajunge în Germania, studiile din Berlin în anii de război, apoi experiența dulce-amară cu Orchestra Filarmonicii din Berlin pentru aproape zece ani, alte peregrinări prin America de Sud și, în final, succesul uriaș la scară planetară și ultima parte a vieții petrecută în Franța. În film, cade în plan secund, dar este parțial vizibilă, cantitatea uriașă de muncă pe care tânărul Sergiu Celibidache a făcut-o fără răgaz, tăria de caracter și forța lăuntrică prin care a izbutit acolo unde alții s-au pierdut. Viața fiecăruia dintre noi este o înșiruire de răscruci, unele dintre ele fiind alegerile noastre iar altele contrare a ceea ce am fi dorit să facem. Personalitățile oamenilor de excepție, cum a fost cea a lui Sergiu Celibidache, care își cunosc valoarea și nu au nevoie de validare pentru a merge pe drumul lor, se deosebesc de cele ale oamenilor obișnuiți prin perseverență. Dar contextul poate uneori frânge destine. Gestul tatălui, care își alungă fiul pentru că acesta nu se supune, a avut consecințe greu de evaluat pe moment dar care, în final, a condus la împlinirea unei vieți extraordinare. Ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl nu și-ar fi alungat fiul? Ar fi urmat un calvar într-o Românie răvășită de război și apoi deraiată de ocupație și comunism feroce, o prăbușire, ratare, sau poate chiar dispariția? Reevaluarea gestului tatălui la mare distanță de timp este cu atât mai dificil de făcut.

N.B. Fotografia lui Peter Jonas este publicată prin amabilitatea foștilor doctoranzi ai lui Peter, matematicienii Carsten Trunk (Ilmenau) și Jussi Behrndt (Graz).