Două spectacole regizate de Silviu Purcărete la Zilele Naționalului ieșean

1.Revăzând Familia Cenci

Cu excelentul prilej reprezentat de Zilele Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, am avut ocazia de a vedea două noi producții a căror regie este semnată de Silviu Purcărete. Nu doar un regizor de mâna întâi care s-a manifestat ca atare și pe tot parcursul ultimilor două sau trei stagiuni, stagiuni în care însăși ideea de teatru, însuși rostul acestei arte au fost puse sub semnul întrebării (după părerea mea, Purcărete a fost cu Macbett, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, cu Plugarul și Moartea și cu Cenci de la Naționalul ieșean ceea ce s-ar numi un lider absolut), ci și un colaborator constant al Teatrului din Capitala Moldovei. Fiecare trecere a lui pe la respectivul Teatru însemnând un moment aparte.

Așa au stat lucrurile din anul 2009 încoace. Și în cazul relativ controversat reprezentat de spectacolul cu piesa Uriașii munților de Pirandello, și în cazul comediilor Pălăria florentină sau Cafeneaua, așa stau lucrurile și acum cu montările de dată recentă cu Plugarul și Moartea, respectiv Familia Cenci.

Așadar, m-am bucurat să pot revedea Familia Cenci. Să îmi pot reaminti emoția premierei, să îmi pot confrunta opiniile exprimate în cronica publicată în vară. Indiscutabil, spectacolul ieșean e unul cu o amplă dimensiune culturală. Și nu doar pentru faptul că înseamnă prima montare pe o scenă de teatru din România a unicei piese de teatru a uneia dintre cele mai proeminente personalități teatrale din veacul trecut. Secolul al XX lea. Secolul regiei. Pe care a înțeles-o cu totul altfel decât și-au imaginat-o Stanislavski, Meyerhold și atâția alții. Artaud a meditat și a visat la un alt fel de teatru, fel pe care l-a teoretizat în câteva texte fundamentale precum Teatrul și ciuma, Teatrul cruzimii, Teatrul și dublul său. A fost un adversar notoriu al teatrului aristotelician. A vrut să dinamiteze supremația vorbei, a limbajului. S-a opus confortului spectatorului, a complotat pe față la adresa așa-numitului teatru digestiv.

A existat însă cumva vreo distanță între teoriile teatrale ale lui Artaud și felul în care s-a manifestat dramaturgul omonim în unica lui creație din domeniu? Este oare Familia Cenci  expresia fidelă a acestor teorii? Dar este ea și teatru autentic? Un produs estetic de sine stătător? Sunt întrebări firești cărora le-am răspuns afirmativ în cronica de la premieră. Așadar. Spectacolul ieșean înseamnă în primul rând un argument în favoarea relației de complementaritate dintre cele două preocupări artistice majore ale lui Artaud. Scrisul despre și pentru teatru. Nu am nici un fel de îndoială că regia spectacolului din 1935 a adus cu sine și o revelare a celei de-a treia dimensiuni a personalității lui Artaud. Aceea de regizor. De revoluționar al punerii în scenă. Sigur e că în Purcărete a imaginat un scenariu dramatic în intimitatea căruia a combinat și piesa aceasta atât de bizară, și fragmente din textele teoretice artaudiene. A inventat un personaj numit Bufonul , jucat excelent de Mălina Lazăr. Căruia i-a împrumutat propria sa voce, fapt ce, la nivel simbolic, semnifică o asumare.

Așadar, Silviu Purcărete nu a intenționat să limiteze spectacolul montat la Teatrul Național din Iași la importanta dimensiune culturală amintită mai sus. Nu a vrut să opereze doar o restituire a ceva care nici la noi și nici altundeva în Europa ori în Lume nu a avut parte de atenția meritată. Nu a făcut numai ceea ce aș numi un gest cu valoare implicit didactică. Folosesc sintagma, care am toate motivele să bănuiesc că nu ar fi tocmai pe placul regizorului, tocmai fiindcă știu că în mediile teatrale românești  Artaud e mai degrabă citat decât citit. Împrumutându-și vocea personajului Bufonul, Purcărete a procedat la o profesiune de credință. Confirmată, între altele, de faptul că învățăturile artaudiene care l-au influențat în bună măsură și pe Ionesco, se regăsesc și în spectacolul cu Macbett pus în scenă tot de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca.

Familia Cenci este un spectacol preponderent fundamentat pe vizual. Pe crearea de imagini șocante. Fie ele scenografice (Dragoș Buhagiar) sau sonore (muzica este semnată de Vasile Șirli). Să însemne asta cumva minimalizarea rolului actorilor? Nu, nici vorbă. M-am bucurat că i-am putut regăsi în exact aceeași bună formă de la premieră pe Călin Chirilă, interpretul profund și sigur al criminalului Cenci, pe Ada Lupu ( o excelentă și sensibilă dar și dramatică Beatrice), pe Horia Veriveș, semnatarul unei foarte bune creații în insinuantul, fluctuantul, machiavelicul Orsino, pe cu totul remarcabila Pușa Darie, e DianaChirilă într-un rol în travesti (Papa), pe Diana Roman, și ea în travesti,  pe Ionuț Cornilă în Andréa, un personaj care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Lorenzaccio al lui Musset, pe Petronela Grigorescu cu meritoria ei evoluție din Lucreția,  pe Haruna Condurache. Ca și pe Doru Aftanasiu, Radu Ghilaș, Andrei Sava, Dumitru Năstrușnicu. Și, desigur, pe deja amintita Mălina Lazăr. Alături de ei mai tinerii Valentin  Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță. Unii dintre ei studenți, alții masteranzi, alții deja actori aflați în căutarea norocului.Evoluțiile lor arată că îl merită din plin.       

Teatrul Național Vasile Alecsandri  din Iași

FAMILIA CENCI de Antonin Artaud după Shelley și Stendhal

Traducerea: George Banu

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica: Vasile Șirli

Distribuția:

Călin Chirilă (Cenci), Doru Aftanasiu (Camillio), Ionuț Cornilă  (Andréa), Haruna Condurache (Camerista), Mălina Lazăr (Bufonul), Ada Lupu (Béatrice), Horia Veriveș (Orsino), Petronela Grigorescu (Lucreția), Pușa Darie (Giacomo), Diana Roman (Bernardo), Radu Ghilaș (Principele Colonna, Asasin), Andrei Sava (Ofițerul), Diana Chirilă (Papa), Dumitru Năstrușnicu (Călău, Asasin) și Valentin  Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță (Curteni)

2. Vocea de artă

Trebuie să recunoaștem că un text precum Plugarul și moartea, cunoscut, poate, unora sub titlul Plugarul din Boemia (a fost tradus în românește de Marin Tarangul și de Emmerich Schaffer și poate fi audiat pe un audiobook în lectura lui Andrei Pleșu), text datorat unui scriitor despre care știm, în realitate, foarte puține lucruri (mai apare atestat sub numele de Johannes von Saaz, iar anul nașterii ca și cel al morții îi sunt doar aproximate, oscilând între limitele intervalului 1350-1415) îi este cum nu se poate mai convenabil regizorului Silviu Purcărete. Convenabil, în sensul de afin, nicidecum în acela de confortabil, de nesolicitant. E ușor de rezumat, subiectul, tema îi sunt lesne de surprins – e vorba despre un dialog acuzator, vindicativ, între un om ce tocmai și-a pierdut soția și Moarte. Moartea devenită personaj. Moartea socotită vinovată de respectiva pierdere, dar nu la fel de la îndemână este să îi surprinzi subtilitățile, volutele ca și acutele argumentației. Or, tocmai aici constă atuul lui Purcărete. Asemenea lui Mihai Măniuțiu care a dat o primă versiune de spectacol în 2013 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, lui Silviu Purcărete îi este proprie ceea ce Camil Petrescu numea răscolirea problematică.

Cunoscând această afinitate teatrologul George Banu i-a recomandat textul spre montare lui Purcărete, iar faptul este relatat pe îndelete într-un articol publicat în august 2021 în Dilema veche

Scris, din câte se pare, în 1401, tipărit în 1460, semănând până la un punct cu celebrele moralités din spațiul medieval francez, Plugarul și moartea a fost redescoperit, poate că nu întâmplător, la începutul secolului al XX lea, un secol nu numai preocupat, ci și marcat, în chip fatal, de moarte. Și marcat, în mod paradoxal, paradoxal și scandalos deopotrivă, de moartea întâmplată, făptuită din voința ori din vina omului, adesea adusă, făcută posibilă de  însăși mâna acestuia.

Plugarul și moartea a fost o scriere cunoscută și comentată de Heidegger, inspirându-l pe acesta în analiza făcută omului ca ființă-întru-moarte. În fapt, sublinia filosoful, în fiece moment omul este ființă-întru-sfârșit, iar moartea nu este nicidecum momentul în care omul iese din viață, ci un mod de a fi pe care omul și-l asumă în clipa în care intră în ea. Heidegger chiar citează o frază-cheie a scrierii lui Johannes von Tepl: “din clipa în care  se naște, omul este destul de bătrân ca să moară”. E concluzia, consolatoare, la urma urmei, la care ajunge și bărbatul ce îi ceruse socoteală morții și care pare a se împăca într-un final cu firescul cugetării ce i-a atras atenția lui Martin Heidegger.

Exact despre om, înțeles ca ființă-întru moarte, depune mărturie spectacolul regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Național Vasile Alecsandri. Subordonată acestei idei heideggeriene mi se pare soluția în favoarea căreia a optat regizorul. Ajutat de excepționalul talent al video-designerului Andrei Cozlac, spectacolul atinge performanța ca atât rolul Plugarului (unul intelectual care își bate la mașină reflecțiile stârnite de revolta resimțită în fața morții) să fie interpretat simultan, într-un dublu simultan, de unul și același actor. Călin Chirilă.

Avem în fața ochilor un Călin Chirilă aievea și un Călin Chirilă în chip de hologramă. Grație acestui truc Moartea apare și dispare, ia cu sine felurite obiecte de decor, cercetează fie dulapul vechi (vechi de o sută de ani, precum cel din Livada de vișini?), fie frigiderul. Moartea își argumentează firescul, necesitatea, detaliul că s-a născut odată cu viața. Că e de domeniul naturalului. Moartea și dublul său, Viața. Viața și dublul său. Moartea. Un dublu care își află întruchiparea în iubire. Iubire semnificată de  soția moartă care revine și în vis, și în memorie, și în realitate, și aievea, și în chip de hologramă. E jucată de Diana Chirilă.

Sigur, spectacolul ieșean se susține grație tehnicii extrem-contemporane care permite zămislirea dublului virtual. Grație deja elogiatului talent al lui Andrei Cozlac. Grație scenografiei lui Dragoș Buhagiar. Care sugerează hăul, imensitatea universului. Acolo unde omul este singur, biată ființă măruntă. Montarea se impune și grație coregrafiei trupurilor care se mișcă, se contorsionează, dansează și realizează în chip evident mai mult decât figurație specială. Au evoluții mai mult decât notabile actorii (sau actorii în devenire) Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu. E iarăși superbă muzica originală creată de Vasile Șirli. Cântată de Diana Chirilă, Diana Roman, Livia Iorga, Oana Sandu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan.

Și cu toate acestea ceea ce contează, în opinia mea, cel mai mult în acest spectacol cu totul aparte, original până la ultimul detaliu, e vocea. Vocea lui Călin Chirilă. Care e, și împrumut termenul din articolul lui George Banu, ceea ce se cheamă o voce de artă.         

Teatrul Național Vasile Alecsandri  din Iași

PLUGARUL ȘI MOARTEA după Johannes von Teppl

Dramatizarea și regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Video- design: Andrei Cozlac

Filmări chroma: Alexandru Condurache

Disteribuția:

Călin Chirilă (Plugarul și Moartea), Diana Chirilă (Soția), Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu

Cântă:

Diana Chirilă, Diana Roman, Livia Iorga, Oana Sandu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan