duminică, noiembrie 28, 2021

Dragul meu filosof

Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.

Orice cititor al noii cărți a lui Gabriel Lii­ceanu, Dragul meu turnător (o combinație originală și extraordinar de vie de me­mo­rialistică și roman epistolar, din care nu lipsește nici suspansul, nici eseul moral), este copleșit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeași pe care și au­torul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, și-a citit la CNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conținând nesfârșite tran­scrieri de convorbiri și ra­poarte, mii de ore de înregistrări din apar­tamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracție pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi și noapte în Bu­curești, la Păltiniș etc., potop de informații despre întâlnirile academice din Germania, zeci și zeci de fotografii. La acestea se ada­ugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Fi­lo­sofie al lui Liiceanu, Octavian Chețan, care, fiind de meserie, producea eseuri her­me­neutice ale textelor filosofice ale lui Lii­cea­nu, explicând „organelor“ caracterul lor „duș­mănos“. Așadar, un efort logistic și uman imens (cel puțin 10 oameni detașați numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se sta­bilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj… care făcea și spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste și al politicii partidului“. Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență, chiar dacă n-avea nimic „pe linie“ în opiniile și scrierile sale. S-a alcătuit astfel un dosar enorm și perfect inutil, doldora de inepții – un fel de „roman prost“, fiindcă cu teză, comentează „ci­titorul“ Liiceanu. Dar uimirea cititorului lui Liiceanu poate crește și mai mult, dacă știe că și acesta, și Noica, și Creția, și Pleșu, și alte „elemente dușmănoase“ de acest fel au reușit (fie și cu sincope) să publice cărți, receptate de public adesea ca niște best-seller-uri. Te-ai fi așteptat, de exemplu, ca autoritățile, odată ce aflaseră, în urma adunării unui munte de informații directe și prin delațiuni, că și Liiceanu, și Noica sunt „elemente ostile“ partidului și ideologiei sale, să nu permită publicarea Jurna­lului de la Păltiniș, ba chiar și a Epis­to­larului, ceva mai târziu; adică să nu pre­gătească pe mâna lor enormul succes public al acestor cărți și proiectarea personajelor principale la statutul de vedete naționale. Și totuși au făcut-o, de parcă ar fi dorit ca turnătorii hermeneuți să aibă încă și mai mult de lucru…

În lumina evenimentelor de mai târziu, această atenție obsesivă și fără rezultat apare și mai uimitoare: căci căderea re­gi­mului nu a avut nimic de-a face cu acești intelectuali, presupus „dușmani“, care îi traduceau harnic pe Platon și Heidegger, ci cu reformele lui Gorbaciov, care voia să „refundamenteze“ socialismul. Pe de altă parte, adevărații dușmani interni ai regi­mului Ceaușescu au fost lipsurile alimentare, rațiile, frigul etc. Ca să spunem așa, Se­cu­ritatea nu și-a făcut datoria în apărarea re­gimului și fiindcă se uita unde nu trebuie.

De ce atunci o asemenea cheltuială? Gabriel Liiceanu are un răspuns: serviciile de in­formații și de securitate trebuiau să in­ven­teze inamici, pentru a supraviețui și chiar a crește în dimensiuni. Ele trebuiau să arate conducerii că își merită salariile și pri­vi­legiile. Mai mult, unele libertăți îngăduite (publicații, călătorii în Vest) erau prilejuri excelente pentru „umflarea“ dosarului. O analiză rațională a situației ar fi arătat că numărul inamicilor potențiali ai regimului era mult mai mic, dar asta ar fi condus la disponibilizarea unei părți a Securității – ceea ce bineînțeles că Securitatea nu dorea deloc.

Explicația e plauzibilă; ea este însă valabilă pentru orice regim dictatorial, inclusiv fas­cist sau militar. Voi adăuga însă că in­ter­venea și ceva specific comunismului în atenția obsesională, disproporționată cu importanța reală în societate (abia după 1990 s-a putut constata cât de modestă a fost, de fapt, această importanță) sau cu potențialul risc pentru putere, acordată de regimurile comuniste intelectualilor uma­niști, cu deosebire celor asimilați profesiei de „filosof“. În toate statele comuniste exista o obsesie superstițioasă pentru cu­vânt, pentru doctrină, pentru interpretarea ei „justă“, pentru definirea „liniei“ și ex­cluderea „ereziilor“. Liderii comuniști (Le­nin, Stalin, Ceușescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreți „străluciți“ ai marxismului. După caz, filosofii și scrii­torii sunt premiați sau închiși, editați, obli­gați să se exileze sau puși la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată tratați cu indi­ferență. Dimensiunea supravegherii nu e decât proporțională rolului istoric – în bine sau în rău – acordat de către regim filosofilor și intelectualilor umaniști în general, rol fără asemănare cu cel din oricare alt regim vechi sau modern, cu excepția, desigur, a ficțiunii din statul platonician.

A fost un spectacol grotesc să vezi cum li­deri de partid ignari, aproape analfabeți (Cea­ușescu, Brejnev) erau prezentați, după modelul lui Stalin și Mao, ca autori de „contribuții revoluționare“ în domeniul filosofiei marxiste și al doctrinei socialiste. Nicio tiranie din istorie nu a mai avut pre­tenții similare în raport cu un sistem fi­lo­sofic. Or, cred că această veritabilă paranoia pleacă de la faptul că regimul comunist nu a fost, de fapt, unul materialist, așa cum se susține, ci mai curând o utopie „ideo­cra­tică“, inventată de un filosof, Karl Marx, care a atribuit filosofiei (adică sieși și celor ca el) un rol complet disproporționat în în­țelegerea și mai ales în posibilitatea in­flu­ențării istoriei într-o direcție voită. Cre­dința că ideile „juste“, activate prin voințele „de fier“ ale unui mic grup de militanți devotați „cauzei“, pot răsturna istoria și aduce în final mileniul a format chintesența comunismului (credință pe care, de altfel, au combătut-o „revizioniștii“ lui Edouard Bernstein și alții). Din acest punct de vedere, nu e întâmplătoare atracția exer­citată de stalinism și maoism asupra unor minți strălucite din Occident, în secolul XX.

Așadar, cred că, în particular, regimul a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fi­indcă, prin structura sa ideocratică, el in­terpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof (înscris totuși în tradiția bimilenară europeană începând cu presocraticii), regimul continua să crea­dă, fie și în mod degradat și grotesc, că va în­vinge sau va cădea prin filosofie, în funcție, bineînțeles, de „justețea“ acesteia și de „corectitudinea liniei“ urmate.

Comunismul a fost un regim nu doar opre­siv, ci și irațional, lipsit într-o uriașă măsură de priză la realitatea socială și economică. Aceasta s-a întâmplat și fiindcă a supra­evaluat rolul „demiurgic“ al ideilor. E ceea ce ne arată cu asupra de măsură cartea lui Gabriel Liiceanu. „Atenția“ paranoică de ca­re filosoful s-a bucurat din partea „orga­ne­lor“ a fost și ea parte a acestui irațional ori­ginar, care, fie și prin intermediul per­secuției, acorda o imensă importanță nu atât agenților materiei, cât celor ai ideilor. Originea bolii se află, poate, în luarea în serios a acelui tânăr filosof german exaltat care scrisese (în Tezele despre Feuerbach), cu referire bineînțeles la sine însuși, celebra sentință „filosofii nu au făcut decât să in­terpreteze lumea în diferite moduri; im­portant este însă a o schimba“

Articol aparut in Revista 22

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Pourquoi chercher midi a quatorze heures ?

    „Ciripitoria de proporţii inimaginabile. Sute de mii de „agenţi operativi”, în birourile lor oficiale ori în încăperi aparent benigne ale clădirilor publice, în apartamente clandestine „de serviciu”, fără a cruţa hîrtia, fără a-şi cruţa timpul, vid de altminteri, recrutau neobosiţi, convocau la raport şi incitau la delaţiune un număr de ciripitori care depăşea cu mult necesităţile lor informative. Se ambiţionau să recruteze chiar persoane în mod evident lipsite de utilitate pentru ei şi manifest reticente…. Unul dintre obiectivele acestei recrutări masive era, în mod evident, să se facă în aşa fel, încît fiecare supus să simtă asupră-i răsuflarea canalelor informative. Ca în fiecare societate, în fiecare birou ori atelier de lucru, în fiecare apartament ori să existe un ciripitor, ori toată lumea să se teamă că există.
    N.I.Mandelstam conchide pe bună dreptate că, în afară de slăbirea relaţiilor interumane, aceste recrutări urmăreau şi altceva: ca ulterior, cei care cedaseră, avînd a se teme de o demascare publică, să fie interesaţi în menţinerea solidităţii sistemului.”

    Alexandr Soljeniţin Arhipelagul GULAG Vol.II pag.449

    Nu știu cum se face că NOI încercăm permanent să re-analizăm comunismul ca și cum nimeni altcineva nu a mai trăit sub acest regim. Nu spun că-i rău – întotdeauna pot apărea interpretări noi și profunde – dar impresia generală e că pentru „intelectualii” noștri Souvarine, Soljenițîn, Conquest ș.a. pur și simplu nu au existat.

    BURICADA de Marin Sorescu

    Buricul pămîntului avea un buric
    Decît el şi mai mic
    Şi care şi el în virtutea nimicului,
    Se credea buricul buricului.

    Controversa dintre buric şi buric
    N-a fost în istorie un nimic.
    S-a purtat un război de vreo sută de ani
    Cu buricade şi buricani.

    Se suiau buricadele pe baricade
    Şi se făceau că de război le arde,
    În timp ce buricanii, de viţă mai nouă,
    Se făceau că plouă.

    URA ŞI LA GARĂ, BURICANILOR

      • Mulțumesc !

        Apropo de „blîndețe”:
        „…însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !.. Nu trebuie să răscolim trecutul!… Celui care va pomeni trecutul – să i se scoată un ochi! însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!”

  2. „Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.”

    De acord cu aceasta teza, dar cred ca ar merita completata pentru a adanci problematica despre rolul ideilor in societate. Ar trebui sa-i adaugam si teza potrivit careia in Romania, regimul comunist s-a destramat pentru ca a interpretat fals puterea reala a ideilor interzise (si filosofice, nu doar filosofice). Ideile, oricat de profunde si morale ar fi sunt lipsite de putere (adica nu-i pot face pe oameni sa le urmeze daca acestia nu vor). Interzicându-le insa, acestea se transforma in idei-martir iar puterea lor creste.

    Pe fundamentul unor idei-martir a inceput sa se construiasca societatea româneasca dupa 1989 si, fara indoiala, mai continua si astazi. Problema e ca dupa un sfert de secol de libertate de expresie, ideile-martir odinioara puternice, au devenit simple idei fara putere reala. Din nefericire s-au uzat.

    Daca, la inceptul anilor 1990, ar fi fost posibila aparitia cartii d-lui Liiceanu despre care vorbiti aici, impactul sau in sensul unei orientari anticomuniste ar fi fost cu siguranta mai mare decat astazi. La vremea respectiva, anticomunismul era inca o idee-martir in societatea româneasca. Acum, din pacate, a devenit doar o idee fara putere.

    • Stimata doamna, nu pot spune decat ca sunt absolut naucit de sintagma/concept „idee martir.” Este elucrubrant. Nu gasesc alte cuvinte. Si mai adaugati ca aceste idei martir devin puternice datorita cenzurii lor. Adica idea initiala nu a avut putere pentru ca oamenii nu au vrut s-a adopte insa dupa ce aceasta a fost interzisa aceeasi oameni s-au grabit s-o adopte si astfel, in sunet de fanfara, a cazut comunismu’. Serios, este absolut ridicol ce sustineti.

      • Iertati-mi va rog nerusinarea de a ma baga in discutie domnule ,doamna Victor,dar cred ca doamna Adriana Gorga spune ceva interesant,am senzatia ca a-ti inteles dumneavoastra gresit sau rastalmaciti intelesul mesajului.

        • Nu trebuie sa va scuzati. De aceea exista forumuri ca acesta, pentru dialog. Dar spuneti-mi, dvs. ce intelegeti din comentariul doamnei? Daca nu-mi spuneti nu am de unde sa stiu daca aveti dreptate sau nu. Nu?

      • N-ar mai fi atat de ridicol daca ne amintim cum au fost imtrodusi cartofii in Europa – respectiv in Franta: acelasi mecanism, care la numere mari/mase de oameni nu alege intre cartof so idee.

  3. Da, de a o schimba, nu cu filosofia schimbării, nici prin excluderea tuturor interpretărilor filosofice. Șansele de împlinire par mai mobile: o viață pentru o idee, a schimbării. Cu două soluții (verificate):
    -încercarea moarte n-are; are numai succesori;
    – În sfârșit, schimbare! Merge și-așa; n-am condiționat-o spre bine. Chiar tindem spre perfecțiune.

  4. „Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență…”

    Profesorul Cornea trebuie aplaudat pentru curajul acestei fraze, care restabileste adevarul despre „dizidentii prin cultura”.

    • E veche de tot ideea asta, d-le Manu, iar aici, in Romania, noi aplaudam pentru ce e nou.

      In 2010, Andrei Plesu spunea pe buna dreptate, referindu-se la rezistenta anticomunista:
      „”Am insistat intotdeauna ca cei care spun ca „au rezistat in cultura” abuzeaza de termenul „rezistenta”. „Rezistenta”, desi pare sa sune pasiv, in realitate e o forma de actiune. „Rezistenta franceza” nu era un fel de a citi Rousseau, ci era un fel de a iesi la bataie, a-ti risca viata. „A rezista” implica, militar vorbind, o forma de opozitie. Or la noi, ideea ca un chirurg care opereaza rezista prin chirurgie, sau un tamplar care face scaune rezista prin scaune… asta a creat o atmosfera in care toti „au rezistat”.

      Categoria care „a rezistat” cel mai bine in Romania sunt gospodinele. In Romania, daca a existat un samizdat, a fost samizdatul mancarii. S-a creat un underground extraordinar al procurarii de mancare, ce a creat confuzii enorme in mintea strainilor care veneau aici. Erau invitati acasa, indopati pana la lesin, in timp ce auzeau ce groaznica e situatiunea. A fost o forma de rezistenta…”

    • Credeti, domnule Manu, ca pentru un filozof si scriitor a ramane integru moral intr-un regim bestial cu libertatea gandirii este o nimica toata? Este chiar asa de banal?

      • Cred ca profesorul Cornea arata clar ca, cel putin in ce il priveste pe Gabriel Liiceanu, regimul nu era bestial. Integritatea morala a filosofului nu pare sa fi fost nici o data in pericol (intre Heidegger, greaca veche, jocul de table si barfele cu prietenii).

        • Intentia mea nu este sa plecam de la axioma „Domnul Cornea are dreptate” ci sa ne exprimam propriile opinii pe baza relatarilor din dosarul de urmarire prezentate sumar aici. Eu cred ca gresesc amandoi intrucat si Liiceanu sustine cam aceeasi idee cum ca Securitatea pur si simplu a gresit urmarindu-l. Eu cred ca din contra, Securitatea a intuit perfect „dusmanul de clasa”. Acest Liiceanu, un individ cu minte geniala pe care orice metoda propagandistica de partid nu-l poate determina sa poarte ochelarii ideologici. Si acum serios, au avut dreptate; au avut o intuitie perfecta asupra acestui individ care reprezinta un pericol pentru supravietuirea regimului criminal. Cofondator al Grupului pentru dialog social, al Revistei 22 si al Humanitas si una din vocile ce au coagulat opozitia anticomunista postdecembrista. Va amintesc Apelul catre Lichele numai. Pai cum sa spui astazi ca Securitatea a gresit urmarindu-l?

  5. Comunismul isi are originea in texte scrise de „filozofi”. Deci comunistii stiatu exact ce forta are cuvintul scris si distribuit in toate mintile. Marx are multe morti premature in carca.
    Ca filozofii nostrii nu au avut impact asupra organizarii sociale sau asupra moralitatii societatii este un fapt evident. Dar poate nici nu au dorit asta, sau nu se pricep la asta.

  6. Si alte categorii de „cetateni” erau mai putin supravegheate, cu un efort logistic mai mic? N-as prea crede. Mai curand ramane valabila prima explicatie, aceea ca-si gaseau de lucru. Plus ca era mai misto sa te invarti pe langa „intelectuali”, respirau si ei un aer mai altfel, fata de a se duce intr-o fabrica, de exemplu. De-aia cred ca erau si mai interesati.

    Si da, curajoasa descrierea activitatilor „dizidentei” pre-89 :) Cam toti au devenit dizidenti si anticomunisti dupa ’90, si cu mai multa vigoare dupa 2004 :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Andrei Cornea
Eseist, istoric al artei, clasicist, publicist, filosof. Profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, departamentul de relaţii internaţionale şi studii europene. Colaborator permanent al revistei 22.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

In chestiunea scandalului MTR, despre toleranta si corectitudine politica

Nu se mai termina povestea cu MTR. Unii vor sa vada nu stiu ce film tezist, din acelea cu tema corecta politic la care...

De-democratizarea regimului politic din România. Interviu cu politologul Alexandru Gussi

Președintele l-a desemnat pe Nicolae Ciucă din nou ca premier, după o criză politică îndelungată. Cum s-a ajuns la această criză și...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro