E timpul ca UE să inițieze o ”operațiune energetică specială”

Atacul fulgerător al armatei ucrainene pe teritoriul Rusiei, până acum încununat de succes, pune într-un con de umbră o inițiativă ucraineană la fel de interesantă: Ucraina dă un brânci delicat Europei să se desprindă odată definitiv de ultimele dependențe rușinoase pe care le mai are față de Kremlin și de care promite de trei ani că se va descotorosi. După trei ani de invazie totală a Rusiei în Ucraina și în ciuda eforturilor la Bruxelles, încă există companii și chiar guverne europene care prosperă pe seama afacerilor cu energie din Rusia, divizând unitatea europeană și afectând securitatea energetică a continentului. Întrebarea e dacă noi în UE suntem în stare să ne folosim de oportunitatea pe care ne-au deschis-o ucrainenii sau nu.

Tranzitul de petrol

În iunie, Ucraina a impus sancțiuni care blochează tranzitul petrolului Lukoil pe teritoriul ucrainean. Ungaria și apoi Slovacia au început un uriaș scandal, acuzând Ucraina de șantaj și șantajând la rândul lor Ucraina și Bruxelles-ul cu un proces (Ungaria) și cu întreruperea livrărilor de energie electrică și de motorină (Slovacia). Mai mult, Ungaria a anunțat că va bloca plățile de 6,5 miliarde de euro din European Peace Facility pentru înarmarea Ucrainei. Spre cinstea ei, Comisia Europeană a ținut piept pretențiilor aberante ale celor două țări, argumentând că nu există absolut niciun risc de securitate energetică pentru Ungaria sau Slovacia. Tot acest scandal e cu miză populistă de uz intern și deschiderea a încă unui front de declarații belicoase cu Bruxelles-ul, iar toate acuzațiile Ungariei și Slovaciei pot fi desființate punct cu punct.

• In realitate, sancțiunile nu privesc câtuși de puțin importurile celor două țări de la Lukoil: așa cum a confirmat chiar Comisiei Europene, compania MOL care deține rafinăriile din Ungaria și Slovacia cumpără la granița între Ucraina și Rusia și devine proprietarul petrolului care circulă pe teritoriul Ucrainei, deci nu pică sub sancțiunile ucrainene. Totul e o minciună. De altminteri, sancțiunile ucrainene au intrat în vigoare în iunie, iar scandalul celor doi amici ai lui Putin a apărut pe 18 iulie, după o întâlnire Szijjarto – Lavrov.
• Ungaria și Slovacia ar putea cumpăra chiar petrol rusesc și chiar de la propria graniță de la altă companie decât Lukoil (de pildă Rosneft, sau un intermediar care să ia tot de la Lukoil).
• Din 2022 până acum, nici Slovacia, nici Ungaria n-au făcut nimic să-și diversifice sursele de petrol – spre deosebire de Cehia. Indiferent cu cine ții în realitate în acest război, e o chestiune de securitate energetică națională să ai mai multe surse și rute de aprovizionare. Fico și Orban își vulnerabilizează propriile țări, doar pentru a-i face pe plac lui Putin.
• Dincolo de PR (auzim ajutor militar, auzim Ucraina, înseamnă că Ungaria blochează încă un transfer de arme necesare acum), șantajul Ungariei privind blocarea European Peace Facility e de fapt un șantaj împotriva celorlalte state europene, cu zero implicații pe front. Statele europene au prefinanțat cheltuieli militare pentru Ucraina din propriile bugete și trebuie să-și recupereze banii de la Bruxelles; ce face Ungaria e să blocheze plata de la Bruxelles în bugetele naționale. Mai mult: o făcea de luni întregi și până acum. 

Să punem lucrurile puțin în contextul istoric. Deși UE a impus în primăvara lui 2022 un embargo asupra petrolului rusesc, aplicabil din decembrie 2022, transporturile pe conducta Drujba au fost exceptate, ca urmare a presiunilor Ungariei, în principal. La momentul respectiv, țările care importau petrol rusesc pe conductă erau Polonia, Germania, Cehia, Slovacia și Ungaria (vezi harta). Polonia și Germania, care aveau și acces alternativ la petrol importat pe mare, s-au angajat unilateral să oprească orice import de petrol rusesc până la sfârșitul anului. Pe lângă argumentul lipsei de acces la surse alternative, spre deosebire de țările cu acces la mare, Ungaria și Slovacia susțineau că nu pot folosi decât un anume tip de petrol și că adaptarea rafinăriilor ar presupune costuri semnificative (250 de milioane de euro în cazul Slovaciei, 550 în cazul Ungariei). Cel mai important de reținut, însă, Cehia – integral dependentă de petrolul rusesc și fără acces la rute alternative – a cerut o derogare până în iunie 2024 pentru a finaliza o interconectare cu Italia. Este exact răgazul pe care l-au avut până acum – și de care s-au folosit, chiar dacă proiectul a avut câteva luni de întârzieri -, iar orice guvern de bună credință la Budapesta și Bratislava ar fi avut timp suficient să-și facă investițiile necesare sau măcar să demonstreze voință în acest sens. Solidaritatea europeană merge în ambele direcții: nu poți obține o concesie dacă nu faci nimic pentru a veni în întâmpinarea celuilalt, iar Ungaria și Slovacia ar fi trebuit de la bun început să înțeleagă excepția ca răgaz, nu scutire. Ucraina ar fi perfect îndreptățită să închidă definitiv chiar și fizic tranzitul petrolului rusesc, nu doar să sancționeze Lukoil. De altminteri, sancționarea tranzitului Lukoil, fără efecte reale asupra securității energetice europene, ar putea fi deocamdată doar un semnal dat europenilor – e timpul să opriți odată importurile de petrol rusesc, măcar după trei ani de război scoateți excepțiile.

Conducta Drujba – sursa

Tranzitul de gaz

La finele anului expiră contractul de tranzit pe teritoriul Ucrainei pentru gazul rusesc de la Gazprom, încheiat în 2019 pe 5 ani. Ucrainenii au spus clar că nu intenționează să-l prelungească. Presupunând că nu se ajunge la o înțelegere, europenii vor mai importa pe conductă doar prin TurkStream (16 miliarde de metri cubi azi, comparabil cu tranzitul prin Ucraina). De luni de zile, UE și statele membre caută tot soiul de artificii pentru a prelungi tranzitul prin Ucraina, de la idei de a cumpăra gazul rusesc în continuare, dar de la granița Ucraina-Rusia (cum face MOL cu Lukoil pentru petrol) și până la idei de a cumpăra gaz din Azerbaidjan pe aceeași rută (într-o schemă care ar însemna că Azerbaidjanul vinde europenilor, gazul e transferat fizic în Rusia și Rusia transferă fizic gaz spre Europa). Deocamdată nu s-a ajuns la niciun consens. Azerbaidjanul, de exemplu, nu are nici el suficient gaz azi pentru a-și crește livrările spre Europa; ca să nu mai spunem că, poate, n-ar fi indicat să schimbăm furnizorul de care depindem de la un tiran la altul. În plus, pică și singurul argument legitim pe care îl au austriecii, cumpărăm în continuare gaz rusesc pentru că suntem legați de contracte pe termen lung cu Gazprom – cum le-ar onora, dacă renunță la ele pentru gazul azer pe aceeași rută?

Problema cu gazul transportat pe conductă (spre deosebire de cel lichefiat, unde există o piață globală) e că concurența e serios limitată de disponibilitatea infrastructurii. Asta a fost mereu pârghia de șantaj folosită de Rusia până în 2021. Dependența de conductă diferea de la țară la țară, chestiune care s-a dovedit teribil de utilă pentru a forța sau a bloca decizii pentru toată UE prin țări influente (Germania), dar și cu una-două țări care se pot folosi de dreptul de veto. Chiar și azi, mai avem câteva țări care depind în mod semnificativ sau integral de gazul rusesc: Austria, Slovacia, Ungaria. Chiar dacă s-ar ajunge la o variantă de cumpărat gaz azer, soluție împinsă de zor tot de Ungaria și Slovacia, dar și de Austria, gazul ar implica fizic și Rusia. În alte cuvinte, o ”defecțiune tehnică”, un ”sabotaj ucrainean” sau pur și simplu un act asumat al Rusiei de agresiune împotriva europenilor ar putea crea o nouă problemă de securitate energetică în una-două țări europene care depind încă de gazul rusesc. La trei ani de război pe scară largă, când NATO își face calcule că Rusia ne-ar putea invada și pe noi în 5 ani, să construiești o schemă prin care te legi pe termen lung de infrastructură controlată de dușman e inacceptabil. De reținut că Ungaria (și Serbia) își importă gazul rusesc prin TurkStream, Ungaria cumpără doar cca 20% din gaz prin conducta care tranzitează Ucraina (un miliard de metri cubi pe an), deci insistența Ungariei pentru prelungirea tranzitului ucrainean n-are nicio noimă. Aici miza e mai mare pentru Austria, care chiar și-a crescut anul trecut dependența de gazul rusesc de la 80 la 98% și pentru Slovacia, care totuși și-a redus dependența de la 85% la 50%. Din nou – în condițiile în care strategia europeană RePowerEU cere ca UE să termine definitiv importurile de gaz rusesc în 2027, e de neimaginat că sunt unele state care nu doar că nu și-au diversificat sursele, ci chiar și-au adâncit dependența, ca Austria și Ungaria. Tocmai din această perspectivă, incursiunea ucraineană în Rusia și preluarea controlului asupra stației de măsurare de la Sudja e interesantă. Deocamdată, gazul continuă să circule, iar creșterea prețului pe bursele europene e relativ minoră și, după toate probabilitățile, temporară.

Și aici e nevoie de puțin context istoric. După invazia totală a Ucrainei din 2022, UE n-a impus nicio restricție asupra importurilor de gaze din Rusia, ci Rusia a fost cea care, selectiv, a întrerupt livrările, spre câte o țară (Polonia, Bulgaria șamd), solicitând plata în ruble și încălcându-și contractele. Chiar înainte de invazie, Gazprom a creat intenționat un deficit de gaz în Europa golindu-și depozitele de înmagazinare înainte de iarna 2021/2022 și amenințând întregul continent cu frigul. În 2021 și 2022, Gazprom a făcut nenumărate presiuni asupra Germaniei pentru a primi autorizare pentru conducta Nord Stream 2, care (alături de TurkStream) i-ar fi permis ocolirea integrală a Ucrainei pentru livrările către Europa; doar independența reglementatorului german de factorul politic a oprit autorizarea în ciuda voinței sincere a guvernului german de a pune în funcțiune conducta la sfârșitul lui 2021. Pe măsură ce Germania își reconsidera poziția și devenea un susținător din ce în ce mai serios al Ucrainei pe parcursul lui 2022, Kremlinul a căutat pretextul cel mai potrivit pentru oprirea livrărilor de gaz: oportunitatea s-a ivit în vară, când, după o întrerupere temporară a conductei existente Nord Stream 1 pentru lucrări de întreținere, a pretextat că nu mai poate relua livrările din cauză că nu poate înlocui o turbină pe motiv de sancțiuni. Acest eveniment a fost cauza exploziei de prețuri din iulie-august, iar Uniper, cel mai mare consumator de gaz rusesc din Germania, a inițiat o procedură de arbitraj internațional, solicitând despăgubiri Gazprom pentru gazul nelivrat. Explozia conductei Nord Stream 1 din septembrie a închis definitiv discuția reluării livrărilor de gaz spre Germania, iar Gazprom a invocat clauza de forță majoră, încercând să scape de o decizie nefavorabilă în arbitraj. Ce a urmat până la sfârșitul anului se știe: toată Europa a reușit, în decurs de numai câteva luni, să-și reducă semnificativ dependența de gazul rusesc, prin investiții în interconectori, terminale de gaz lichefiat, creșterea importurilor din Norvegia și SUA și reducerea consumului. Dar și sentimentul urgenței a dispărut între timp, iar țările înclinate spre o reconciliere cu Rusia au continuat business as usual – în special Austria și Ungaria.

Există o scuză oarecum legitimă pentru consumatorii din aceste țări, în special Austria: într-adevăr, unele din contractele pe care le au cu Gazprom expiră în 2035-2040; și există suficientă infrastructură de interconectare care să permită înlocuirea fizică a livrărilor de gaz rusesc, în caz că rușii sunt cei care vor tăia gazul din proprie inițiativă, adică riscul de securitate energetică e redus. Pe scurt, se mai cumpără gaz rusesc doar pentru că e mai profitabil. Nu există voință reală, nici la nivel de business, nici guvernamental, de a găsi o soluție pentru a întrerupe aceste contracte acum, în mod legal. Nimic nu pare să-i convingă nici pe clienți, nici pe guvernanți, că riscul unui abuz real din partea Kremlinului depășește profitul de azi. Dimpotrivă: și Austria, și Ungaria, și Slovacia încearcă să găsească soluții pentru a continua tranzitul gazului prin Ucraina, în loc să se pregătească să invoce o clauză de forță majoră pentru a încheia definitiv achiziția de gaz rusesc la sfârșitul anului când li s-ar ivi o primă oportunitate pentru asta.

Mai mult: dacă Austria, de exemplu, ar dori să rupă rapid contractele cu Gazprom, s-ar putea folosi de arbitrajul Uniper. Pe 12 iunie, Uniper a obținut o decizie definitivă la arbitrajul de la Stockholm, care îi dă dreptul să recupereze 13 miliarde de euro drept despăgubiri de la Gazprom pentru nelivrarea gazului din vara lui 2022 încoace, pentru contracte care se întindeau dincolo de 2030. E puțin probabil ca Uniper să recupereze vreodată această sumă, dar, cu un pic de efort, se poate folosi acest arbitraj pentru a rupe celelalte contracte ale Gazprom în restul Europei, dacă s-ar vrea. Teoretic, dacă s-ar scrie legislația potrivită și printr-un consens de voință la nivel european, consumatorii din Austria sau alte țări ar putea plăti o tranșă din banii pe care îi dau azi lui Gazprom direct către Uniper – care are dreptul să recupereze tot ce poate în contul despăgubirilor, conform deciziei de arbitraj. Că o asemenea soluție ar fi teoretic posibilă legal o demonstrează chiar Ungaria – care s-a grăbit să adopte la sfârșitul lui mai o legislație care interzice specific plata către terți pentru gazul de la Gazprom. Dacă însă celelalte țări ar decide să fie tranșante în desprinderea de Gazprom, ar putea permite consumatorilor să plătească la Uniper adoptând legislație în acest sens. În secunda doi, Gazprom ar rupe ei înșiși contractele pe termen lung și se termină cu dependența. Iar asta s-ar putea face pentru tot gazul, indiferent de rută, prin Ucraina sau pe TurkStream, câtă vreme sursa e Gazprom. Din păcate, n-a existat nicio clipă voință fermă în acest sens – dimpotrivă, toate discuțiile sunt despre cum trebuie continuate livrările prin Ucraina și după sfârșitul anului.

Tranzitul de gaz prin Ucraina. Interconectarea cu Rusia de la nord e singura utilizată; ucrainenii au renunțat în 2022 la tranzitul prin interconectarea cu Rusia de la sud, din cauză că nu controlează punctul de intrare și stațiile de comprimare din teritoriile ocupate de ruși. Sursa

Tocmai de asta mi se pare interesantă decizia ucrainenilor de a se poza in fața stației de măsurare de la Sudja: e un statement, nu o întâmplare. E un brânci, nu taie nimeni gazul nimănui, cum n-a tăiat nimeni nici petrolul europenilor. De reținut că, pentru orice contract care s-ar încheia pentru gaz din orice sursă care să treacă prin rețeaua rusă și cea ucraineană presupune, în primul rând, o graniță. Unde trebuie rezervată capacitate, unde se stabilește cât intră într-o țară și iese din alta, inclusiv pentru a determina ce tarife de rețea se plătesc și cui. Indiferent cum se termină incursiunea militară a Ucrainei, și chiar dacă stația rămâne în picioare, Sudja devine un activ disputat. Inclusiv acest lucru e un motiv suficient de bun pentru a invoca o clauză de forță majoră și a rupe contractul, dacă se vrea cu adevărat. Ar mai trebui menționat că, dacă UE e deja suficient de bine interconectată cât să poată înlocui rapid gazul rusesc, nu același lucru se poate spune despre Transnistria: cu cât UE se desprinde mai repede de tranzitul ucrainean, cu atât mai rapid Ucraina, Moldova și UE capătă imediat o pârghie suplimentară pentru restaurarea granițelor internațional recunoscute ale Moldovei, dar fiind că Transnistria, ca regiune separatistă, e de fapt un sat Potemkin întreținut financiar pe gazul gratis de la ruși.

Ucrainenii se fotografiază cu stația de măsurare de la Sudja. Sursa

Acțiunile Ucrainei deschid perspective noi să tranșăm odată intern în UE problema cailor troieni ai lui Putin. Nu există niciun motiv pentru care Bruxelles-ul să permită în continuare business as usual cu Rusia, nici provocatorilor de serviciu Orban și Fico, nici celor care continuă afacerile în moduri mai discrete, precum austriecii. E inacceptabil ca Ungaria și Slovacia să mintă flagrant, cu chestiuni evidente și imediat verificabile de Comisie sau oricine altcineva. Se pot înceta discuțiile privind prelungirea tranzitului gazului prin Ucraina, mai ales cu pretextul că și Ucraina ar face bani din asta: Ucraina încasează 800 de milioane de euro pe care îi și cheltuiește pentru întreținerea rețelei, spre deosebire de Gazprom, care face de 10 ori mai mult, pentru buzunarul lui Putin, ținându-și strâns de lesă și clienții din Europa.

Nu în ultimul rând, terminarea contractelor cu rușii pentru gaz și petrol deschide oportunitatea unor noi sancțiuni. De pildă, am putea bloca odată toate băncile rusești din sistemele internaționale de plăți, inclusiv a celor exceptate până acum de trei ani pe motiv că Europa avea nevoie de energie.