Educația de masă, educația de elită

Din toamna anului 2023, educația din România se realizează sub – cum altfel? – stricta și severa aplicare a legilor Nr. 198 și Nr. 199, cu completările și adăugirile lor neterminate. Nici până astăzi termenele de elaborare a unor proceduri și metodologii specifice nu au fost îndeplinite și respectate la timp. Amânarea lor a devenit deja un fapt firesc al vieții. Afară plouă toamna și este torid vara. Legile se aplică pe bucăți, dacă se aplică, iar impunerea lor este lăsată la latitudinea fiecărui decident în poziție sa de putere politico-administrativă, adică de jocurile din culise ale partidului de care depinde. Nici vechea lege, cea din 2011, gândită de unul dintre prezidențiabilii anului 2025, nu a fost respectată niciodată în integralitatea articolelor ei, de la bugetul alocat anual educației până la norma de muncă pe zi a unui cadru didactic. Suntem stat de drept, dar legea e tratată superficial, pe bucăți și pe sărite, fiecare luând din ea ce crede și, mai ales, ce-i de folos. Statul apare ca eșuat și captiv unor cercuri de interese obscure, dacă ar fi să luăm serios în seamă afirmațiile fostului președinte ales și demisionar al României. Cu toate acestea, lucrurile merg bine, dincolo de deficitul bugetar, de creșterea necontrolată a datoriei externe, de standingul coborât al României, de războiul din vecinătate și de zigzagurile ratei inflației din ultimii ani. Economia e pe plus, acum suntem salvați, cum spunea un cântec de cartier acum ceva vreme, deși nici restul versurilor nu este de ocolit.

Aceeași selecție scrupuloasă și parcimonioasă a realității, o sortare pudică și cu mult amor-propriu la mijloc, din care decupăm părțile gustoase și le aruncăm în întuneric pe cele care nu ne convin, are loc și în actul educațional. Și aici domnește un optimism debordant, dar studiat cu atenție la coafor. O ducem excelent pe bucăți, în fragmente aranjate cu grijă în vitrină, sub lumina reflectoarelor curățate cu atenție de impurități. Din cele aproximativ 400 de olimpiade și concursuri școlare organizate anual, în condițiile în care structurăm anul școlar în 5 module de învățământ, care consumă enorm de mult timp în materie de organizare și din care probabil mai puțin de 5% se aproprie de un etalon înalt de profesionalism și obiectivitate procedurală, cei care conduc sistemul se pozează măcar cu elevii extraordinari din loturile internaționale. La fel ca în ceaușismul târziu, diabetic în ultimul stadiu, când imaginea internațională neșifonată conta mai mult decât penuria și lipsurile de acasă, unde nu ne vedeam decât noi între noi, în inumanitatea noastră reală și resemnată în plan cotidian, prăpăstiile, râpele și gropile din educația românească sunt ascunse cu grație în statistici și rapoarte. A avea simț critic și a căuta sincer să înțelegi ce se întâmplă în sectoarele care nu sunt de elită sau de performanță, adică în cele mai multe din cele existente, se înregistrează undeva ca dovadă de dușmănie (din resentiment, frustrări, complexe personale, niciodată determinate obiectiv din afară de variabile măsurabile) pe față sau pe ascuns, musai perfidă, față de ordinea sacrosanctă impusă de notabilitățile birocratice, personalități șterse de partid în cele din urmă. Se știe câtă încredere au românii în partidele lor politice, dar pentru politicianul român asta contează mai puțin decât teama de a fi divulgat sau pârât în afară de confrații binecunoscuți, la Bruxelles sau la Washington. România e mândră de ea însăși doar la serbări și în forumuri internaționale. Mândria e exclusiv a celor care merg s-o reprezinte, sub tirul aplauzelor frenetice, tot la fel ca la plenarele PCR de pe vremuri. Schimbi hainele și vorbele, mașinile și casele, deplasările și diurnele, dar ceva se șterge mai greu: reflexele culturale de ciocoi parveniți și lipsiți de inteligență reală, sădite și dezvoltate intergenerațional. Atâta pot reprezentanții noștri să înțeleagă din lumea în care trăim cu toții, nu doar ei. Tot atâta suntem luați în serios sau tratați cu respectat de liderii altor țări. Se știe doar de cuantumul de notorietate și considerație pentru realizările noastre naționale, de care ne bucurăm în marile centre de putere ale omenirii.

Pe fondul reformelor salutare și a căutării performanțelor educaționale din ultimii ani, se mai întâmplă să ne poticnim și într-o mostră de trăire autentică. Elevii noștri de gimnaziu și liceu nu mai învață la fel de multe comentarii literare ca odinioară, nu se mai exersează iezuitic reproducând în zeci de caiete de exerciții cele 10 tipuri de probleme și exerciții de matematică cunoscute, gradate militărește ca dificultate, date la examen, să zicem, în ultimii zece ani și nici nu mai memorează 500 de toponime și hidronime, de regi și ani de domnie prăfuiți, totul asezonat cu câteva clișee patetice naționaliste sau preamărind la indigo diversitatea florei și faunei locale. Elevii români fac în continuare toate acestea, dar în doze homeopatice, spre a nu fi surmenați de o activitate cu rezultate neconcludente în cariera profesională din viitor. Conducătorii iubiți ai sistemului de educație gândesc la fel ca acum 20-30 de ani, poate și mai mult, dar mai vin și cu idei de reforme din periplurile și schimburile academice cu ,,lumea civilizată”. Vorba aceea, investiția în traininguri nu se poate lăsa fără rezultate vizibile, tangibile, fără implementări și raportări către instituțiile europene finanțatoare de emancipare.

Pe aceste baze șubrede, decupăm un subiect din examenul de simulare a Evaluării naționale – 2025 la proba Limba și literatura română, care a avut loc în martie 2025. Elevii sunt rugați la subiectul 9 să asocieze un fragment din Bunica Safta de Ion Agârbiceanu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară. Alegerea literaturii ardelenești, desuete și rurale a lui Agârbiceanu, pe care nici un adolescent al zilelor noastre nu-l citește decât silit sau împins de la spate, nu ascunde rațiuni de orientare critică sănătoasă, ci, pur și simplu, cadrele stereotipice de gândire, limitate și înguste ca orizont de viață, ale unora dintre profesori, cei care elaborează subiectele de examene. Nici ei nu citesc cu plăcere sau din interes proza uriașă ca dimensiuni și molcomă ca ritm a lui Ion Agârbiceanu. Bunica Safta e o povestire moralizatoare a lui Agârbiceanu din care învățăm ce înseamnă devotamentul plin de iubire al unei bunici pentru nepoții ei. Cel mai probabil, conform celor care au ales acest text literar, dragostea pentru rudele cele mai apropiate era valoarea cultivată și căutată în baremul de corectare. E adevărat că încă numărăm destui elevi români care au crescut și cresc în continuare cu bunicii lor pentru că părinții lor sunt plecați la muncă în străinătate, căci altfel nu ar fi putut supraviețui în România, țara elitelor de care aminteam în primele paragrafe, însă asocierea cu un alt text literar sau nu neapărat literar surprinde prin inedit: elevul român nu doar reproduce mecanic informații seci și scheme de gândire în limbaj matematic, cum suntem familiarizați de multe decenii, ci este pus în situația de a corela și de găsi analogii între un fragment de text la prima vedere și experiența lor de lectură anterioară. Exercițiul este riscant întrucât nu poți garanta că elevul va nimeri, obsecvios și fără personalitate ca în așteptările mentale ale unor profesori îmbâcsiți de preconcepții veșnic corecte, răspunsul care să-i aducă punctajul dorit. De aceea, iată mai jos, spre exemplificare, un răspuns cât se poate de real, dat de un elev aflat în clasa a VIII-a și care a luat simularea de examen cu nota 6,00 la materia Limba și literatura română. Grafia și frazarea îi aparțin elevului anonim, dar reprezentativ nu pentru cei 10% din elevii de top, atât de dragi celor care fac fotografii zâmbitoare cu dânșii la dineuri oficiale și la after parties sau la ieșirea din aeroporturi, ci pentru cele ¾ din absolveții de învățământul mediu inferior din România, cei de care nu se discută decât pe scurt, à bâtons rompus, și pe un ton dezaprobator:

,,Eu asociez această carte cu Dresori de fraieri și de lei de Codin Maticiuc, în această carte ne povestește o întâmplare în care protagonistul Nuțu Cămătaru își primește rudele la dânsul acasă. Aceștia aveau copii fix atunci unul din ei a leșinat acești a fugit cu mașina la spital și a dat bani la toată lumea ca să își vadă ruda bine. Morala acestui text este Iubirea față de rude”.

Agramat și dezarticulat logic pe alocuri, răspunsul este corect. Despre iubirea familială a fost vorba tot timpul. Elevul nu a greșit. Intențiile minților luminate din sistemul de învățământ nu au dat greș. Numai că viitorul absolvent al clasei a VIII-a, a descris, în chip involuntar, spontan și natural, și ceva în plus din societatea românească: lectura sa din cartea unui tânăr milionar, autor, regizor, playboy, filantrop ocazional, odrasla unei dinastii în devenire de oameni de succes ai lumii de afaceri, cu legături politice obscure, din România. Despre fraieri de rând și lei de elită e vorba, de fapt, și în România polarizată a timpurilor noastre: ,,suveraniști” disperați să tot mai aștepte un trai decent și revanșarzi de o parte, ,,globaliști” aranjați sau îmbuibați de o parte, gatekeepers satisfăcuți de ei înșiși. Etichetele nu travestesc rupturile între români, ci le subliniază. În centru tronează cel care îmbină aromele ambelor lumi: interlopul cu educație precară, origini sociale sărace, dar bogat până la cer, dar nu prin muncă, ci prin rapt și violență. În plus, acesta își iubește familia, cea pentru care ar face orice, cum ar fi să dea bani în toate părțile (corupția este irelevantă pe lângă grija eroică a celor apropiați, singurii care formează societatea și lumea la români), într-o perfectă ilustrare a amoralismul familial studiat de unii antropologi și sociologi, dar prezent cu pregnanță în societățile cu grave dezechilibre interne și subdezvoltate din punct de vedere economic. În comparație cu răspunsurile care au primit punctaj maxim, ce par a fi scrise de un program de AI oarecare, cel de față este nu doar sugestiv pentru ce trăim în România, ci esența rudimentară, miezul pulsând de viață al relațiilor dintre noi, pe care educația nu le poate decât constata, nu și rezolva. Existența acestor copii, care în calitate de elevi asigură masa nediferențiată de sistem a celor mediocri, submediocri și slabi, ne spune altceva: educația și dezvoltarea oricărei societăți încep de la ei și se termină cu ei. Ce vor fi aceștia în postura de adulți peste câteva zeci de ani? Grea întrebare la care putem schița un scenariu cam tulbure, dar una despre care politicianul român, inclusiv cel din zona educației, nu dă doi bani și nici că-i pasă. Cine seamănă vânt va culege, însă, furtună. Să ne păstrăm calmul rațional având în vedere ce faliment moral și educațional se anunță la orizont. Elitele se pot descurca întotdeauna și singure, cum am învățat deja că se întâmplă.