Se vorbește ad nauseam de reforme în educație. Nu de ieri, de azi, ci de 30 de ani. Șirul de reforme existente alcătuiește un palimpsest în care fiecare strat de ordonanțe și legi este un eșec adăugat peste alt eșec. Ceea ce merge în aparență foarte bine în sistemul de învățământ din România este pe de o parte datorat unor instituții de tradiție (unele facultăți din cadrul unor centre universitare de stat cu multe probleme de funcționare la nivel de rectorat, colegiile naționale celebre, câteva școli gimnaziale), dar în care tradiția este una a segregării sociale și a profesionalismului exclusiv de elită, pe de altă parte părinții, recte cetățenii cu posibilități materiale superioare celor ale majorității, contribuie din banii lor la pregătirea intensă a elevilor, multiplicând în proporție de masă redusă, dar compactă, fenomenul instituțiilor de prestigiu local. Nu vedem unde e contribuția decisivă și nemijlocită a statului în această formulă a ceea ce produce excepțional profesorul român în timpul programului de lucru. Chestiunea e una mai mult decât delicată; e însuși secretul murdar al vieții noastre sociale: trăim într-un liberalism de piață predominant, însă privatizarea câștigurilor și naționalizarea pierderilor la nivel economic, inclusiv în educație, duce la ipocrizia cu nuanțe din ce în ce mai antidemocratice pe care o cunoaștem din practică. Ori banii contribuabililor se întorc la ei sub forma unor servicii de calitate, chiar și cu 1% mai bune an de an, ori mai bine ne lăsăm de jocul de-a vacanța cu educația publică și ne declarăm pe față, cinici, infatuați și neoliberali, pentru privatizarea completă a sistemului. Cei care nu au bani, asta e: să se descurce. Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac. E presupusa zicală celebră a unui personaj istoric tragic. Este de facto situația reală din sistemul național, întrucât puținul de care au parte cei mai mulți elevi nu face decât să coafeze analfabetismul funcțional și abandonul școlar, ambele pernicioase. Cu siguranță o asemenea viziune, tratată explicit și fără ascunzișuri, la lumina soarelui rațiunii, ar detona relațiile politice existente între aleși și alegători, însă nici situația de criză de acum nu poate continua la nesfârșit. Democrația românească, așa cum a fost construită de noi, ,,din bube, mucegaiuri și noroi”, a fost relegată la categoria junk tocmai pentru că, într-un sistem de piață europeană, în care statul participă mult la bunăstarea și pacea socială, mai ales în Occident, noi ne prefacem că ascultăm de statul social german, danez, suedez, olandez, austriac, italian etc., care nici el nu este într-o stare optimă, și livrăm, în schimb, un sistem oligarhic cu randament social scăzut. Pe cale de consecință, aventurierii politici misticoizi și șarlatanii care promit cai verzi pe pereți vor fi ca Hannibal ante portas. Cât timp au impresia cei care conduc politic țara că vor ține piept acestei năvale, fără să acționeze ei înșiși antidemocratic pe față, deși semne fericite nu sunt în această privință încă din decembrie 2024, când primul om al PNL susținea pe atunci, prin intermediul partidului în teritoriu, pe un anume candidat la prezidențiale și cel al PSD pe un altul, ajuns în turul al doilea în mai 2025?
De aceea, în lumina faptului că în anul 2026 se preconizează un alt proces rapid de reforme, în urma căruia inspectoratele școlare și directorii de școli își vor schimba (complet?) modul de funcționare, departe de a fi pesimiști, venim cu o serie de propuneri, credem, salutare. Firește că nu vor fi luate în seamă, dar libertatea de exprimare nu este încă evacuată dictatorial din constituția României, mai ales că propunerile, vorba aceea, ,,trebuie făcute din timp, fiindcă nu aș vrea ca orice modificare de acest tip să ducă din nou la scandaluri naționale”. (Daniel David)
Inspectoratele sunt controlate politic de zeci de ani, dar nu în sensul în care inspectorii vin cu o platformă de politici publice în care susțin diferite forme aplicate de doctrină liberală (alta decât austeritatea) sau social-democrată (altceva decât wage-led growth din împrumuturi guvernamentale externe). La noi, la fel ca în democrațiile emergente sau cu probleme interne majore de funcționare democratică, de tipul BRICS, care au, totuși, șansa de a fi uriașe ca resurse, populație și teritoriu, cadrele de partid nu fac de fapt politică, ci acționează ca o clientela utilizabilă în diferite funcții administrative pentru a se supune, eventual prin șantaj, în forță, sau pentru a executa servile ordine de tot felul, mai mult sau mai puțin licite. Ei nu crâcnesc, nu au opinii proprii, nu pot articula un alt discurs decât cel învățat pe dinafară, oricât de solid ar fi acesta, și nu au coloana vertebrală să refuze ce li se cere. Dacă cei mari din politică nu gândesc în termenii unor raționamente autonome, atunci avem de-a face ori cu supuși spălați pe creier, rotițe în marele angrenaj al puterii, ori cu niște ipocriți care își urmăresc interesul mărunt mimând jalnic un discurs alcătuit din prefabricate fără idei. Cred că, de cele mai multe ori, a doua variantă este cea mai populară la noi, căci oamenii sunt, în genere, mai ticăloși decât sunt proști și mai proști decât sunt lași. Ca atare, dacă e politică, s-o știm și noi! Dacă nu, facem doar administrație la etajele medii și inferioare. Sunt complet în favoarea unei politici transparente în educație, dar nu înțeleg deloc de ce 99% din inspectori necesită o adeziune politică explicită sau una indirectă. În fond, ierarhia funcțiilor și organigrama de lucru se pot manifesta în sens politic doar la etajele superioare, nu și la parter, unde se aplică decizii administrative, filtrate politic. Clientelismul dezvoltat de patronii politici, însă, creează scări paralele, lăturalnice și secrete, în care și ultima treaptă a piramidei decizionale declanșează adeziuni false, când un ordin frontal ar fi mult mai eficient, întrucât legea, nu lenea sau rea-voința, o permite de mulți ani.
Depolitizarea inspectoratelor este de o urgență stringentă. De asemenea, necesitatea ca inspectorii de specialitate să dea un concurs cu pretenții științifice, dar fără rezultate practice veridice, mi se pare o inutilitate fără sens. În orice arie curriculară profesorii știu cine sunt cei mai notabili, cei mai recunoscuți și cei mai capabili profesori mentori sau profesori deosebiți, cu rezultate meritorii la nivel de județ sau de sector. 90% din inspecțiile de grad se realizează de alți profesori, ,,metodiștii”, nu de către inspectori. De ce nu ar fi aleși aceștia inspectori pe cale democratică, prin vot, pentru un mandat de 4 ani de către colegii lor de catedră? Doritorii își pot prezenta un plan de dezvoltare instituțională, iar cel cu rezultatele trecute cele mai frumoase va lua sigur podiumul ca învingător, devenind reprezentantul breslei. Vorbește agramat și greoi, nu face mare lucru, e un escroc emoțional de duzină etc., sigur, democrația nu e perfectă, dar nimeni nu le mai bagă pe gât – scuzați expresia, dar așa stau lucrurilor – profesorilor șefi politici, așa cum se plâng atâția din ei. Au ales prost, să suporte consecințele deciziei lor. Au votat bine, cu atât mai bine pentru sistemul școlar descentralizat pe care îl visăm numai pe hârtie. De aici înainte nu mai învinovățim penumbra din rețelele educaționale, ci direct corpul profesoral. Este o perspectivă mai mult decât decentă, dacă ne dorim modificări organice, de jos în sus, în sistem, care să coincidă cu interesele unui mare grup de persoane implicate în activitatea de predare-învățare-evaluare.
Aceeași politică ar putea fi aplicată și directorilor de instituții educaționale: cei care vin cu un proiect managerial excelent structurat, pot atrage finanțări externe, s-au remarcat în administrarea corectă și eficientă a școlii, să fie aleși prin vot secret de colegii lor de școală. Ei cunosc cel mai bine hibele și calitățile celui care se ridică dintre ei, iar, în cazul unei proaste coordonări manageriale, tot ei sunt răspunzători de alegerile lor. Nu știu managerii să vorbească, spun prostii și îngaimă nerozii, nu au calități umane deosebite, nici caracter sau personalitate, atunci profesorii și părinții aleși în consiliile de administrație ale școlilor nu au altceva de făcut decât să suporte consecințele alegerii lor câțiva ani sau să ia măsuri de revocare cu argumente legale convingătoare. Însă profesorii sunt o categorie profesională calificată și cu studii academice, unele foarte înalte. Să aleagă ei prost sau mai prost decât media? Elita politică slabă din România ultimelor decenii nu este doar rezultatelor combinațiilor din culise. Să ne asumăm cu discernământ cine suntem ca societate! Adâncirea democrației nu poate da peste cap o democrație, ci o poate, totuși, maturiza.
Aceste două procedee de selecție, care se reduc la democratizarea și descentralizarea școlilor în termeni reali, nu se vor realiza prea curând: obiceiul de a controla școlile în fel și chip e atât de înrădăcinat încât doar elevii au voie să răsufle în spațiul educațional, între teme, meditații și așteptările părinților. Elevii sunt prinții și prințesele sistemului, iar părinții regii și reginele neîncoronate, cu toate că manierele și eticheta lor nu sunt nici în glumă nobile. La cât de sufocată este școala românească de raportările zilnice către inspectorat, cele mai mult venite din obsesia autodevoratoare pentru acoperirea cu documente a oricărui mărunțiș, sau la cât de dependentă este conducerea unității de învățământ în folosirea bugetului școlii de decizia primăriei, care manevrează bugetul de reparații și investiții în fel și chip, neacordând nici un spațiu de manevră reală școlii, descentralizarea e un vis mort încă din fașă. De altfel, ce se va întâmpla va fi aproape sigur ceva între coșmar și comic, între Stalin și Caragiale, de un românism grotesc, ca în filmele lui Lucian Pintilie: vom avea inspectori unși politic mai rău ca până acum, directori servili și fără identitate, mândri că au trecut un examen rupt de realitatea din teren, dar tirani mărunți în cancelarie, manageri economici care vor descoperi mirați (sau poate nu) că bazinele de toaletă din școală se iau de la anumite firme prietene la suprapreț și că reparația unui acoperiș de școală costă cât o vilă de lux, politica pătrunzând atât de profund în școala încât profesorii ar putea să intre cu toții într-un partid politic, eventual unic, grupându-le pe toate cele existente într-o mare alianță (și poate, astfel, profesorii vor avea mai mult de câștigat decât astăzi prin liderii de sindicat matusalemici și bănuiți de corupție).
Intențiile domnului ministru merg și în sensul angajării unor profesori specialiști în școlile publice: prin specialist se înțelege cineva care s-a remarcat în domeniul său de activitate. Care vor fi criteriile de selecție? Cum procedăm cu plata? Îi plătim pe profesorii specialiști cu gradație de merit din prima, singura plată care se apropie de decență în sistemul preuniversitar? Gigi Becali sau Sorin Ovidiu Vântu sunt specialiști indiscutabili în a face mulți bani, deci pot preda cu ușurință educație economico-financiară. Să-i invităm să fie profesorii copiilor noștri? Cine selectează specialiștii? Cine stabilește valoarea și vârful domeniului? Noi de-abia ne ducem zilele cu ,,valorile” de acum. Și vor vrea acești oameni superiori, presupunând că sunt realizați în domeniile lor de expertiză, să lucreze cu elevii full time, după pretențiile de o birocrație stupidă ale Ministerului (ordine de ministru, metodologii și proceduri)? Având în vedere standardele românești de valoare, vom umple școala de impostori și șmecheri celebri în ghioc și terapeuți bioenergeticieni de mucava, de vrăjitoare în ale psihologiei sau popi și astrologi New Age.
O ultimă recomandare atât de utilă mediului universitar din care se trage domnul ministru este următoarea, una la care se poate gândi orice cetățean informat: dacă tot ne dorim performanță, poate profesorii universitari din prezent vor împinge sus cercetarea academică, prin publicații recunoscute în reviste cu factor de impact mare sau prin cărți la edituri de prestigiu din Statele Unite, Anglia, Franța, Japonia etc. și prin obținerea de granturi sau proiecte generoase europene, în așa fel încât măcar o universitate românească să intre în top 500, deși noi nu prindem topul primelor 1000 în 2025. Aici ar fi de schimbat o lume de complicități universitare mediocre de talia unor deplorabile state africane cu războaie civile în derulare sau cu teritorii în afara controlului civil. China și Rusia au universități în primele 100-150 la nivel global. Dar nu se va întâmpla minunea aceasta prea curând: în afara unei categorii restrânse de profesori universitari modești și respectabili, cei mai titrați ,,savanți de renume mondial” practică sportul academic ca loisir de prestigiu simbolic în timpul liber, în afara jobului de director, consilier sau politician local la minister, companie multinațională, consiliu județean, poziția care aduce veniturile adevărate și consumă 11-12 ore de muncă pe zi. Când meseria de cercetare și predare oneste în universități nu va mai necesita alte joburi suplimentare pentru a trăi peste medie sau pentru a acumula ceva capital domestic, atunci va începe și schimbarea educației în România. Și poate chiar integrarea profitabilă pentru toți pe piața muncii într-o Românie cu adevărat dezvoltată, nu comicăria teribilă din prezent.
idei si propuneri au venit mereu; dar nu stiu cum se face ca se aplica doar ideile proaste sau parti din idei bune (nu ideea in integrum, Doamne fereste!) , care rupte, devin proaste;
Total de acord!
Felicitări pentru acuratețea expunerii realității din școala românească! Confirm!
Felicitări pentru imaginile ,,ocheanului previunilor” – atât de posibile!
Faptul că cei ce pot-din funcțiile eșaloanelor doi si trei-nu fac nimic constructiv (dincontra, doar blochează!) frustrează până la somatizare orice om responsabil!
Am văzut acțiuni de blocare a oricărei șanse de progres sustenabil, dar niciodată ca acum!
Autorul ne descrie clar si explicit multe adevaruri. Dar nici acum si nici in urmatorii 20 de ani nu se va schimba nimic. Scoala ca rezultate bune cade in spatele parintilor. Am cateva intrebari :1. De ce avem nevoie de 41 de inspectorate, cand pe regiuni ar fi fost doar 10?!! Facem digitalizare si reducem hartogaria. 2. De ce in 35 de ani, in rural, in comunele mari, cu peste 5000 loc, nu au fost create campusuri scolare, cu casa, masa, lectii pt comunele mici si satele izolate?!! Purtam copiii in autobuze luate la suprapret. 3. De ce nu au crescut numarul de scoli de arte si meserii, dupa opt ani de scoala, elevii mai slabi sa faca o meserie. 4. De ce facultatile nu sunt legate clar de piata muncii si sa se plateasa un minim de taxe ?!! Sute de mii de tineri au emigrat si natiunea le-a suportat costurile. Toti ministrii din educatie se declara ca au facut reforme dar au facut pe dracu praf.
au reformat programele, pina nu mai invata nimeni!
de ce defintivat?
de ce universitarii din economie nu pot migra la catedre, cand sunt probleme cu firma?
de ce scolile nu sunt preluate de comitetele de parinti si primarii?
De acord cu pct 1-2.
3. NU exista elevi slabi. Doar elevi nepregatiti, fara cunostinte de baza, ce nu inteleg ce citesc si nu pot dobandi abilitati si cunostinte care sa le permita sa-si construiasca un viitor nici macar la nivel de „meserie”, nu mai spun „arta”.
4. Facultatile trebuie sa asigure pregatirea necesara pentru a permite absolventului sa munceasca cu capul si nu cu sapa. E treaba „pietei muncii” cum face specializarile necesare.
De treizeci de ani așanumita „școală” este vinovatul de serviciu pentru eșecul nostru național în ce privește transmiterea către generațiile care vin a cunoștințelor acumulate până la noi . Mă întreb dacă după treizeci de ani de metodă aplicată sistematic și care dă de fiecare dată același rezultat, adică zero, nu e cazul să ne gândim că s-ar putea ca problema să nu fie acolo unde tot umblăm cu marota reformei, parcurgând de-acuma toate variantele de reglaj și combinațiile posibile. Oare nu cumva problema e în altă parte? Nu cumva „școlile bune” sunt un construct comod al minții noastre? Nu cumva „școlile bune” sunt bune doar pentru că au parte de „elevi buni”, iar „elevii buni” sunt buni tocmai pentru că au parte de părinți care sunt interesați zi de zi de evoluția copiilor lor? Poate o școală să facă educație cu un copil care nici măcar nu dorește să se afle la școală, iar copilul de abia așteaptă în fiecare zi să iasă cât mai repede din nenorocita de școală? Nu cumva marele secret al succesului școlii este de fapt în familia copilului dus la școală? Dacă teoria mea e adevărată, nu mai reformați școala, reformați mintea părinților, căci influența școlii asupra copiilor nu va putea niciodată să egaleze influența pe care o au părinții asupra copiilor. Ar fi anormal dacă ar fi altfel. Școala nu va fi niciodată un loc unde îți duci și-ți lași mica primată ca după un timp să ți se dea înapoi un intelectual. Așa ceva nu există. Și e foarte bine că nu există.
Nu neglijati influenta mass-mediei; si in utima vreme si a internetului.
Corect, ar fi bine de reformat mintea părinților, cum ziceți. Dar cum poate guvernul face asta? :) Mai face prin media, cultură… dar de baza rămâne școala. Ca instrument al guvernului de schimbat minți.
Educatia e partial pe butuci fiindca nu are un cadru si niste directii clare bine stabilite. S-au incercat tot felul de reforme, unele bune, dar cele mai multe proaste care doar au bulversat aiurea sistemul.
Directiile educatiei trebuie sa fie clare: furnizare de cunostiinte si mai ales deprinderi de gandire.
Ce s-a incercat dupa ’90 cu educatia fara memorizare deloc si fara examene serioase, cu sesiune de mariri aiurea in facultati, etc, cu posibilitatea de a promova un an fara ca studentii sa ia toate examenele din acel an, sunt niste aberatii.
Trebuia sa se pastreze ce a avut bun educatia din perioada comunista, plus sa se ia un sistem (de exp francez, sau finlandez) si sa se adapteze ce are mai bun la noi. IN primul rand mai multa seriozitate, examene mai dure, note date pe bune, nu dat 9 si 10 la toti. Mai usor cu reducerea materiilor si a manualelor. Invatarea antreneaza creierul de la varste fragere. Evident nu memorare mecanica, dar atat memorarea cat si gandirea joaca roluri importante in procesul de invatare. Si pus accentul pe gandire critica, informarea din surse serioase, respingerea tiktok si a altor platforme sociale.
Alte programe alte manuale . Nu almanahele lui Marga.Sa poti invata direct din manual!
Cand termini liceul sa si stii face o meserie! Blanar. sculer-matriter, ajutor de bagator de seama dar sa fie ceruta pe piata muncii.
Exmatriculare ptr. bullying, posesie de droguri, alcool, cutite, pistoale,obiecte taietor -intepatoare, tigaruse, vibratoare etc.-adica ce nu are legatura cu procesul educational.
Scos religia-se poate face Istoria credintelor si ideilor religioase-scrisa de un roman care a avut si anumite simpatii. Care e mare crestin sa-si duca copii la scoala de duminica langa biserica, nu e -sa se infiinteze!
Autobuze scolare obligatoriu ptr. toate clasele adica si clasa 12.
Cantina la scoala si spatii ptr. facut temele. Cand iei kinderu’ de la sicoala il iei cu tema facuta.
Vacante de Craciun 24.12-15. 01, Pasti- Vinerea mare-Duminica Tomii. , Vara-15.06-15.09, sa o bucuram pe madama Corina Martin
Scoli nou facute ,la strada principala si cu parcari de supermarket., sa poata alde pitzi sa-si duca progeniturile la scoala si sa stea la o mica barfa dupa…
„Cand termini liceul sa si stii face o meserie! Blanar. sculer-matriter, ajutor de bagator de seama dar sa fie ceruta pe piata muncii.”
Învățarea unei meserii nu foarte complexe necesită aproximativ 10.000 de ore, iar acele 10.000 de ore nu pot începe la intrarea în clasa a IX-a. Ar fi și ilegal, elevii au în jur de 15 ani la acel moment. Orientativ, 10.000 de ore se pot organiza sub forma a 2.000 de ore pe an, iar asta poate începe, cel mai devreme, abia după vârsta de 16 ani.
Mai mult decât atât, în România există problema IQ-ului. În medie, ceea ce un elev german sau englez ar putea învăța pe la 16 ani, elevul român poate învăța abia pe la 18 ani. Elevul român poate fi pus să recite pe de rost tot felul de lucruri (exact asta se și întâmplă în prezent) dar nu poate fi pus să demonteze un motor diesel la 16 ani. Pentru că nu înțelege ce se întâmplă efectiv în acel motor, la fel cum nu înțeleg nici majoritatea profesorilor lui de liceu.
Lozinci din astea cu meseria învățată în liceu avea și Ceaușescu: elevii de la liceele de matematică-fizică învățau lăcătușerie, făceau cutii poștale în săptămânile de atelier (practică productivă). Majoritatea acelor elevi au ajuns profesori, medici, avocați etc. Sigur le-a folosit la ceva faptul că în primul trimestru din clasa IX-a au dat efectiv la pilă, pentru a obține un ciocan de fier? Sigur le-a folosit la ceva faptul că în clasa X-a au sudat tablă tot anul, pentru a obține ansambluri de cutii de poștă pentru scările de bloc?
„Cantina la scoala si spatii ptr. facut temele.”
Asta se numește viață instituționalizată. Instituții tipice pentru viața instituționalizată: azilele de bătrâni, penitenciarele, unitățile militare, spitalele de psihiatrie etc. Asta trebuie să facă un copil sau un adolescent, să fie internat pe toată durata zilei?
Harald aveti o logica de nu stim sa radem sau sa plangem. Cand circa 1/3 din familiile cu copii traiesc in saracie, cu multe lipsuri, dar si vicii, este firesc ca acesti copii sa invete in alta parte, cu casa si masa, teme facute sau sa invete o meserie. Altfel ajung asistati sociali sau in puscarii.
Am gasit uluita acest text
Legea 477/2004
Articolul 1
Domeniul de aplicare
(2) Normele de conduită profesională prevăzute de prezentul cod de conduită sunt obligatorii pentru personalul contractual din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, încadrat în baza prevederilor Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările ulterioare, CU EXCEPTIA PERSOANELOR ALESE sauNUMITE POLITIC.
Multe lucruri scrise din auzite, nu din cunoaștere directa. Chestii legate de administrație, în special. Am fost un singur an de zile directoare la o școală gimnaziala. Am plecat la presiunea fostului director, care avea tabăra lui și intrigile sale. Nu am simțit niciun moment, dar niciun moment vreo presiune politică de la primăria de sector, pe linie politică, sau de la inspectorat. Nu mi-au băgat pe gât nimic. Dimpotrivă, se tem de scandal și vor doar ca treaba sa meargă. Am avut libertate totala cu bugetul. Și pentru ca viziunea mea de director mergea spre didactic (nu clădire sau hartogarie) am direcționat mare parte din bani spre dotarea bibliotecii, spre proiecte cu elevii, spre flori, panouri, jardiniere, material sportiv, întreținerea grupurilor sanitare, material pentru orele de artă, programe etc. Nu am simțit nicio presiune sa fac altfel, nu mi-a trimis primăria nicio firma de casă, sa dau banii către vreun agreat al lor. Nu sunt membra de partid, nici nu am primit vreo presiune sa devin. Mai multe mizerii am suferit din partea unor oameni titularizati intern de fostul director. La inspectorat am găsit destul de multa înțelegere în orice problemă. Consider că inspectoratul are mulți oameni capabili care chiar vor sa ajute în multiple spețe. M-au ajutat sa scot la concurs post de mecanic, m-au ajutat în situații de incidente în școală – efectiv mi s-au părut interesati sa facă sa mearga lucrurile, nu doar de birocrație. Serviciul lor juridic mi s-a părut extrem de bine pregătit. De ex am avut unele spețe ciudate. Era o familie divorțată. Tatăl – afacerist plin de bani, politician etc. Locuia în Balotesti, la casa. Când au divorțat, mama a luat copiii, care erau înscriși la școala din Balotesti și i-a adus la școală la noi în sector 4. Ei bine nu putea sa le facă legal transferul, deși domiciliul era stabilit de instanta la mama. Se opunea tatăl, iar școala din Balotesti se temea să îi elibereze din SIIR și să le acorde transferul prin acte, cerut de școala mea. Și aveam o situație din asta ciudată în care copiii erau de câteva săptămâni la noi în școală, dar nu ii puteam trece legal în catalog, ca nu erau actele gata. Mărturisesc sincer ca situația ma cam intimida, presiunea tatălui, amenințările lui cu avocații. Mama venea și ea, finuță și amabila, sa îmi spună ca e o situație care ii consuma copiii și ca trebuie sa facem ceva. I-am zis sa nu mai aducă copiii la școală pana nu ne lămurim juridic, ceea ce a fost o greșeală, pentru ca e dreptul copilului la scolaritate. Și i-am zis sa meargă la inspectorul general (era dl Lixandru atunci) și sa vorbească cu el. Am primit telefon de la Lixandru, care a țipat la mine, cum mi-am permis sa spun sa nu mai vina copiii la școală. Și sa ii trecem în catalog. I-am explicat ca Ilfovul nu ne da actele, ca sunt intimidați de dl politician și avocații lui. Și inspectorul mi-a zis ca a mai văzut el din ăștia cu gura mare, dar ca noi suntem acolo pentru copii și interesul lor. Deci vreau sa va spun ca nu m-a deranjat ca era nervos inspectorul. Efectiv am simțit ca ii pasă de copii și ca este acolo nu doar pentru o funcție, ci cauta sa rezolve niște situații. De mai multe ori am văzut ca în inspectorate sunt oameni destul de destupati la minte.