Sacrificiul eroilor este, în secolul XX, un sacrificiu ce stă sub semnul singurătăţii. Nu este loc, în acest veac teribil, pentru curajul solidarităţii, ci doar pentru frica ce dizolvă comunităţi şi întinde asupra lumii întregi un zăbranic al laşităţii. Eroul este, prin chiar conduita sa, tăgăduirea ordinii pe care o susţine totalitarismul: gestul său de sfidare al tăcerii şi al supunerii este forma cea mai înaltă a demnităţii umane.
Şi poate că de aceea memoria unor Liviu Babeş sau Călin Nemeş îi tulbură, încâ, pe atâţia dintre compatrioţii noştri. Se află, în destinul lor, ceva ce trezeşte la viaţă amintirea anilor în care existenţa noastră cotidiană se confunda cu duplicitatea, iar aplauzele entuziaste de pe stadioane acompaniau desfigurarea naţiunii noastre şi umilirea noastră colectivă. Pentru cei care aleg complicitatea abjectă, eroii sunt tot ceea ce detestă mai mult. Ura cu care îi însoţesc în postumitate este întruchiparea alegerii lor existenţiale. Evocarea curajului şi a singurătăţii sale contrariază pacea conştiinţelor vinovate, ca un spectru ce se iveşte pe scena trecutului ce părea doar amintire.
Ideologia şi crima
Nu ni-i putem închipui pe tiranii ideocratici din secolul XX încercaţi de remuşcarea regelui ucigaş de frate din “Hamlet”, de vreme ce sufletul lor este indiferent la dilemele moralei comune. Acolo unde tiranii de demult ezită, tiranii dominaţi de pasiunea ideii procedează cu energia fanatică a crimei de stat. Ideologia oferă nu doar scheletul unei viziuni despre lume, ci permite înlăturarea tuturor constrângerilor etice şi eliberarea de limitele pe care le trasează conştiinţa umană. Libertatea crimei totalitare este, în secolul XX, una absolută.
După cum absolută şi terifiantă este, în secolul XX, puterea fricii, ce creează un imperiu al suspiciunii şi al laşităţii. Totalitarismul sufocă, domină şi distruge ţesutul de solidarităţi al comunităţii. Atomizarea este imaginea terifiantă a acestui univers. Golul care se iveşte in jurul celor stigmatizaţi este expresia refuzului de contaminare. Condiţia de libertate şi de demnitate devine o afecţiune contagioasă.
Şi ce loc mai poate avea cel care se sacrifică în acest spaţiu ordonat de conformism şi de frică? În cele din urmă, un asemenea act de rezistenţă nu se mai poate raporta la prezent, căci în acest prezent este dominat de mâlul abjecţiei şi al tiraniei. Rezistenţa priveşte viitorul pe care îl poţi intui, ca pe singura formă de libertate care mai îţi mai este permisă. Eroismul se îndreaptă spre un orizont pe care cei de înfricoşaţi şi atomizaţi nu îl mai pot zări.
De aceea un asemenea curaj al eroismului se transcrie nu prin declamaţii demagogice, ci prin firescul tragic al opţiunii etice. Viaţa capătă sens prin alegerea care te defineşte. Cuvântul pe care îl rostesc eroii are o claritate vizionară. El posedă, pentru cei de mâine , un miez al educaţiei morale.
Ignorat sau umilit, denunţat sau detestat, eroul nu poate înfrunta totalitarismul decât prin îmbrăţisarea acestui viitor pe care îl zăreşte ca pe o expresie a libertăţii regăsite. Doar durata lungă conferă actului de rezistenţă sensul construcţiei. Demnitatea este reafirmată , chiar dacă tăcerea din jurul lor este aspră şi neîndurătoare.
În cronica pe care o închină soţului pierdut, Osip, Nadejda Mandelştam evocă, cu acea sobrietate disperată, clipele în care este înconjurată de singurătatea hrănită de frică : simpla ei atingere îi poate contamina fatal pe cei din jurul ei. Dar se mai află în paginile memorabile ale Nadejdei Mandelştam şi acea încăpăţânare cu care iţi poti aduce aminte de cei care nu mai sunt. Eroul are nevoie, spre a dura, de evocarea, discretă şi tenace, a sacrificiului său: amintirea este puntea solidarităţii. Liviu Babeş şi Călin Nemeş, sunt, la rândul lor , parte din această materie ce nu poate muri- convocarea lor ne redă puterea de a ne imagina viitorul.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Imperativele morale sunt clamate de cei slabi. În zona Forței/Puterii NU EXISTĂ IMPERATIVE MORALE. Există doar lupta pentru putere între cei mari pentru controlul și aservirea celor mici și slabi. Regula de bază a forței: Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței…
Voi da și un exemplu. În WW2, „marile democrații” numite SUA+UK i-au cedat lui Stalin succesiv la Teheran, Moscova, Yalta și Postdam toată Europa Centrală și de Est. A fost moral? Noi săracii zicem că nu, marile puteri zic că așa trebuia făcut conform INTERESELOR lor.
Atenție! Și în viitorul apropiat va fi la fel. Lăsați orice speranță în privința „imperativelor morale”.
Toti cei care se opun sistemul ticalosit, sunt eroi.
Indiferent de calea aleasa pentru rezistenta: activa, pasiva.
Din pacate, artizanii si sustinatorii sistemului ii vor calomnia mereu. Chiar si dupa ce mor. Abia prabusirea sistemului poate avea rolul de a-i scoate la lumina., Daca nu vine alt sistem, la fel de ticalosit, care nu are timp si chef de „rezisti”.
eroul si tiranul au in comun impresia ca sunt mai cu motz ca sunt speciali si trebuie sa faca ceva ce majoritatea nu este in stare. eroul lupta in numele ei tiranul decide in numele ei. religia ortodoxa cere ascultare si umilinta fatza de cel puternic nu ii considera eroi decat pe cei care le intaresc religia si biserica , ortodoxismul nu are vocatie eroica ci e doar oportunist cu puternicul zilei
@Andrew
Bune remarci, total de acord.
Cinismul că. si adevărul sunt dureroase dar necesare deoarece aduc revelația cuștii in care ne trăim visele.
Întrebarea este însă cui îi folosește și unde ne conduce ?
Considerentele morale sunt importante dar nu ele primeaza intotdeauna, din pacate. POti sa ai toata morala de partea ta, dar daca esti slab, nu vei fi crutat. De aceea, ce trebuie sa faca Romania e sa se intareasca ca tara cat mai mult posibil. Sunt bune si aliantele externe, dar dupa cum vedem, ele sunt destul de volatile si nesigure acum. Ucraina e victima, a fost invadata, si cu toate astea ajutorul extern a fost destul de redus, iar acum e si mai redus.
Asadar, Romania trebuie urgent sa faca urmatorii pasi:
1) Starpirea coruptiei de la orice nivel, e un risc major. Pedepse exemplare, confiscarea averilor, ani grei de puscarie, imputernicirea DNA, DIICOT pt oprirea evaziunii fiscale mari.
2) Intarirea armatei si aviatiei, marirea nr de soldati pregatiti si a tehnicii militare noi.
3) Finantarea mai mare si transparenta in Educatie si Cercetare. Examene mai serioase si mai grele, note date pe bune. Numai printr-o populatie pregatita, educata si prin pastrarea in tara a valorilor stiintifice, putem depasi analfabetismul functional, manipularea si dezinformarea, si pregati avansul tehnologic al tarii. Uitati-va la Israel Coreea S., tari relativ mici dar care au investit masiv in educatie si cercetare, iar azi sunt avansate economic, tehnologic si militar.
4) Atragerea de cat mai multe investitii economice vestice, inclusiv americane. O politica externa mai agila si mai activa. Sprijinirea mai mare a investitorilor si antreprenorilor romani, crearea de hub-uri tehnologice.
Ce s-a întâmplat ieri pare a fi repetat azi. Victimele și călăul, însă, nu s-au schimbat în lume și cu atât mai mult în România. Oh, Doamne! Cine se aștepta ca tiranul Ceaușescu să fie înlocuit, rând pe rând, cu un despot (Iliescu), un lamentabil conducător cu ai lui așa-zis 15.000 de specialiști și cu o ființă nelocuită zece ani la Cotroceni. Degeaba a încercat o democratizare dl Băsescu. Nu i-a reușit. Asta din cauza opoziției proletariatului dar și a perseverenței în păcat (propri-i oameni – Udrea, BVB-Blaga, Videanu, Berceanu și toți ceilalți). Cum să scăpăm de blestemul comunist și să ne rânduim gândurile bune spre un Babeș sau un Nemeș când parlamentari cu mintea tulbure au fluierat cu dezinvoltură personaje ilustre precum Doina Cornea și Corneliu Coposu. Iar mulțimile înflăcarate au aplaudat mineri-securiști și pe Iliescu&Co.
Ce rușine.
Și așa am rămas rușinea Europei. Orice s-ar spune.
@Lucian Nicolescu
Toată această cohortă de personaje par să facă loc ultimei metamorfoze a gândacului din Kafka. Acest sinistru Cegeu cu tovarăşa sa de viață.
Sper sa deschid seara şampania după ce va fi interzis. Alternativa e înfricoşătoare.
>Întrebarea este însă cui îi folosește
Nouă înşine fiindcă adaogă un spor de luciditate. Cu aceste adevăruri la bord, vom naviga mai uşor pe oceanele vieții.
Nu suntem conduşi neapărat niciunde de ele, călătoria numită şi „viață” e una dificilă şi impredictibilă. E greu de spus unde se sfârşesc iluziile şi unde începe luciditatea. Viața functionează foarte mult după principiul ‘pay as you go’. Se învață din mers.
Curaj – Demnitate – Responsabilitate – Libertate – Solidaritate. Curajul vine din conștiința morală, din valorile morale. Nu poți despărți oamenii de virtuțile care definesc identitatea și demnitatea ființei umane.
Nu poți fi liber, dacă nu-ți educi gândirea critică și conștiința morală pentru a discerne binele de rău. Nu poți fi liber, dacă nu ai curajul de a fi responsabil. Libertatea o aperi cu responsabilitate. Nu poți avea identitatea de om, dacă nu ai responsabilitatea de a-ți cuceri și păstra libertatea și drepturile tale, în aceeași măsură în care respecți, aperi și drepturile celorlalți.
Curajul solidarității se realizează în mentalul colectiv și este un proces psihosocial care necesită timp și mai ales voință din partea fiecăruia și din partea clasei politice. O clasă politică nărăvită în corupție, ipocrizie, nepăsare și incompetență nu va dori educația populației, ci ignoranța populației, „umilirea colectivă”, lașitatea, ura socială.
În comunismul totalitar au fost încălcate drepturile și libertățile, a fost controlul și supravegherea strictă, permanentă a populației și a avut d0uă trăsături psihologice esențiale: supunere oarbă în fața autorității și neajutorarea învățată. Traumele sociale au creat dependență și persistența unui sindrom post comunist descris de Martina Klicperova în 1997.
„Sindromul post-comunist este un tipar specific de cogniții, atitudini și comportamente dezvoltate în timpul statului comunist totalitar, care persistă în perioada de tranziție. De obicei se manifestă prin următoarele caracteristici:
(1) Neputința învățată, adică o eficacitate proprie scăzută, evitarea inițiativei și a responsabilității, deznădejde și pesimism. De asemenea, este evidentă frica de schimbare, paternalism, colectivism și securitate socială.
(2) Aspecte ale imoralității, neglijarea normelor, ignorarea valorilor morale și normelor juridice, absența sancțiunilor. Aceste comportamente sunt caracterizate de lipsa civismului, corupție, grosolănie, agresivitate și violență.
(3) Abuzul de virtuți civice, cum ar fi populismul. Această tactică este foarte evidentă într-o cultură anticivică, împreună cu înstrăinarea de politică și naționalismul șovin. Sindromul post-comunist survine, în mod paradoxal, după etapa de eliberare, adică după o perioadă de euforie efemeră, angajament moral și entuziasm civic. Persistența în timp a acestui sindrom poate duce la un sistem autoritar.
În 2006 am avut prilejul să particip la Convenția APA a psihologilor americani de la Toronto, unde într-o pauză am schimbat câteva cuvinte cu prof. Philip Zimbardo la prezentarea cărții sale „Time paradox”. I-am spus că sunt din România, mi-a spus că știe de teroarea și crimele din închisorile comuniste din perioada 1944-1964 . I-am spus că am avut graniță de peste 1000 km cu URSS și una din cele mai puternice mișcări de rezistență din Estul Europei. Citisem despre „Prison Experiment” al prof. Zimbardo și i-am relatat despre experimentul Pitești la ordinul Securității. Domnul profesor Philip Zimbardo a privit câteva clipe departe, apoi s-a uitat în ochii mei spunând:„aveți mare grijă ca să știe tinerii tot ce s-a întâmplat, să aduceți mereu aminte tinerilor toate crimele din comunism, să vă cinstiți și să vă comemorați martirii, peste tot, în toate orașele. Să nu uitați niciodată!
Da. Asta este foarte important!”
Da, avem nevoie de curajul solidarității, să respirăm împreună aerul libertății cu responsabilitate, respect, demnitate, iubire de oameni și pace.
“Eroul are nevoie, spre a dura, de evocarea, discretă şi tenace, a sacrificiului său: amintirea este puntea solidarităţii.”
In RO mortilor din decembrie 89 li s-a acordat oficial calificativul de erou. O bucata de pamant unde sunt ingopati poarta numele de Cimitirul Eroilor. In fiecare an au parte de parastas, se tin momente de reculegere, cateodata oficialitatile depun coroane. Desi aducerea aminte nu lipseste, actul de dreptate intarziie. Parintii si rudele acestor victime nu par impacati. Nu li s-a spus ca eroii nu au nevoie de dreptate, ci doar de aducere aminte – puntea solidaritatii! E bine asa.